4. O experiență a vămilor din zilele noastre
Răspunsul obisnuit al unui om „luminat” din vremurile moderne, atunci când a întâlnit vămile după „moartea clinică” (care a durat 36 de ore), poate fi văzut în cartea pomenită mai sus, „
De necrezut pentru mulți dar de fapt o întâmplare adevărată”. Luându-mă de brațe, îngerii m-au dus în stradă, chiar prin peretele salonului de la spital. Se întunecase deja. Zăpada cădea linistit în fulgi mari. Vedeam tot ce era în jurul meu dar nu puteam simți frigul, si în general diferența dintre temperatura din cameră si cea de afară. Era limpede că aceste lucruri nu mai aveau nici o însemnătate pentru trupul meu care era schimbat. Am început să urcăm repede. Și din înălțimea la care ne ridicaserăm, cuprinsul se lărgea tot mai mult si se arăta
înaintea ochilor nostri, făcându-se necuprins, aducându-mi înfricosare, dându-mi seama că eram un nimic în acel pustiu nesfârsit ...
Mintea mea nu pricepea atunci ce este timpul, si nu stiu cât a durat urcusul nostru, că la un moment dat am auzit, ca venind de undeva, la început o gălăgie nedeslusită, mai apoi țipete si un râs zgomotos al unor ființe urâcioase, care se apropiau de noi grabnic.
Duhurile rele! -am înțeles îndată si am socotit aceasta neobisnuit de repede, iuțime ce venea din spaima pe care o trăiam în ceasul acela, pe care nu o mai cunoscusem niciodată, mai înainte. Duhurile rele! O, ce dureros era! Cât de mult as fi râs din toată inima la toate astea, doar cu puține zile în urmă! Chiar acum câteva ore, povestirea cuiva ar fi stârnit în mine aceeasi purtare, nu pentru că acela ar fi văzut duhuri rele cu ochii săi, ci doar pentru că credea în existența acelor duhuri ca fiind ceva foarte adevărat! Asa cum era potrivit pentru un om ’învățat’ de la sfârsitul sec. al XIX-lea, am socotit că astfel de credințe erau aplecări nebunesti, patimi în ființa omenească, si de aceea nici măcar cuvântul nu avea pentru mine semnificația vreunui nume, ci a unui termen care definea o noțiune abstractă oarecare. Și îndată această ’noțiune’ de până acum, mi s-a arătat ca ceva foarte viu! ...
Împresurându-ne din toate părțile, cu țipete si cu gălăgie mare, duhurile cele rele au cerut să le fiu dat lor. Au încercat să mă apuce si să mă scoată de la îngeri, dar n-au izbutit să facă asta. În mijlocul urletelor lor de neînchipuit si la fel de potrivnice auzului, cum era si privelistea aceea pentru mine, au ajuns uneori la urechile mele cuvinte si grăiri de ale lor. ’Este al nostru: s-a lepădat de Dumnezeu’ -au strigat îndată cu toții, si ne-au lovit cu o asemenea îndrăzneală că pentru o clipă frica mi-a înghețat curgerea gândurilor. ’E minciună! Nu este adevărat!’ -am vrut să strig, venindu-mi în sine; dar o aducere aminte binevoitoare mi-a legat limba. Într-un chip necunoscut mie, mi-am amintit îndată de o întâmplare scurtă si lipsită de însemnătate, care făcea parte dintr-o perioadă îndepărtată a tinereții mele care, se pare că eu n-as fi fost în stare cu nici un chip să mi-o amintesc singur.”
Aici autorul istoriseste o întâmplare din anii de scoală: Odată, într-o discuție filosofică, asa cum obisnuiesc studenții, unul dintre camarazi si-a spus părerea: „De ce trebuie să cred? Și, este imposibil ca Dumnezeu să existe?” La aceasta autorul a răspuns: „Poate că nu există.” Acum, vădit de dracii care-l acuzau, autorul îsi aminteste:
„Această grăire era în deplinul înțeles al cuvântului o ’afirmație neîntemeiată’: părerea fără judecată a prietenului meu n-ar fi putut stârni în mine îndoiala cu privire la existența lui Dumnezeu. Nu ascultasem în chip deosebit ce spusese el -si acum mi-a atras atenția că această afirmație neîntemeiată a mea nu dispăruse fără să lase o urmă în văzduh. A trebuit să mă îndreptățesc, să mă apăr de acuza care fusese îndreptată împotriva mea, si în chipul acesta, cele ce sunt spuse în Noul Testament s-au adeverit: Cu adevărat trebuie să dăm socoteală pentru toate cuvintele noastre nesocotite, dacă nu prin voia lui Dumnezeu, care vede ascunzisurile din inima omului, atunci prin mânia vrăjmasului mântuirii.
Acuza aceasta a fost de bună seamă, mărturia cea mai temeinică pe care au adus-o duhurile cele rele spre pierzarea mea. Acelea păreau să prindă puteri noi pentru a mă lovi, si acum s-au îndreptat spre noi cu strigăte mânioase, împiedicându-ne să mergem mai departe.
Mi-am amintit o rugăciune si am început să mă rog, chemând în ajutor pe sfinții ai căror nume le cunosteam si care îmi veneau în minte. Dar aceasta nu i-a înfricosat pe vrăjmasii mei. Crestin numai cu numele, sărman nestiutor, se pare că pentru prima oară în viața mea, mi-am adus aminte de cea care este numită Mijlocitoarea crestinilor (Maica Domnului).
Și este limpede că strigarea mea a fost atât de aprinsă, atunci când sufletul meu era cuprins de spaimă, căci, numai ce mi-am amintit si am rostit numele ei, când, deodată, s-a ivit o ceață albă între noi si duhuri, care, îndată a început să cuprindă laolaltă mulțimea cea urâcioasă a duhurilor rele. Ceața le-a ascuns de la ochii mei mai înainte ca ele să fugă dinaintea feței noastre. Vorbirea lor gălăgioasă s-a mai auzit multă vreme, dar cu cât auzirea lor scădea treptat, mi-am putut da seama că urmărirea cea cumplită fusese dată uitării.”17