[antiecumenism]

În afară de faptul că Jenner a pus în pericol viaţa unui copil căruia i-a inoculat în mod deliberat variola umană, sacrificându-l astfel experimentelor sale în caz de nereuşită (ceea ce este condamnabil din punct de vedere al celei mai elementare etici). Este cazul să avem în vedere, de asemenea, faptul că Jenner şi adepţii săi nu şi-au făcut nici un fel de griji, în anii care au urmat experimentului din mai 1796, din pricina rezultatelor catastrofale obţinute în urma vaccinării antivariolice. În mod normal, principiul vaccinării ar fi trebuit să fie abandonat, dar mecanismul se pusese deja în mişcare. Mass-media epocii, în căutare de senzaţional, se extaziase în faţa miracolului fără că acesta să poată fi verificat ştiinţific. Ori, se ştie că miracolele nu au niciodată nimic ştiinţific în ele !
În 1796 şi mult timp după aceea, cunoştinţele de imunologie erau nule. Plecând de la un singur experiment, Jenner, adepţii săi şi mass-media, antrenând lumea ştiinţifică sau mai degrabă „scientistă”, au ajuns să impună principiul vaccinării publicului ignorant şi conducătorilor politici ca şi lumii medicale de altfel – de o naivitate crasă. Trebuie să subliniem faptul că la vremea respectivă, lumea medicală ignora însăşi existenţa unui sistem imunitar la fiinţele vii.
Cum este de conceput că într-o asemenea stare de ignoranţă, lumea întreagă a acordat încredere unui singur om, Jenner, care nu realizase decât o singură experienţă, pe o singură fiinţă umană ? Mai târziu, Pasteur a reluat pe cont propriu această experienţă vaccinând un singur copil împotriva turbării. Şi el, de asemenea, a inspirat un soi de încredere universală ! Acest lucru ar trebui să ne dea de gândit! Prima idee apărută ar fi cu siguranţă următoarea: acum 200 de ani, dorind să acapareze un procedeu empiric în scopul de a preveni bolile infecţioase, medicina alopată l-a modificat, deturnându-l de la adevărata sa bază (variola „animală”), creând astfel cea mai mare eroare medicală şi ştiinţifică a tuturor timpurilor.
Organismul constituie o lume închisă şi că orice încercare de pătrundere a unui agent străin este sortită eşecului datorită unei remarcabile organizări. Limfocitele T şi B pot fi considerate soldaţii apărători ai unei fortăreţe de necucerit. În afară de acţiunea acestora din urmă, celulele infectate de un virus produc o substanţă numită interferon. Mai mult, există ceea ce se numeşte complement, o substanţă antimicrobiană. constituită din 11 proteine prezente în serul sanguin.
Complementului i se adaugă un compus format din 3 proteine numit properdină şi împreună, sunt capabili să distrugă mai multe tipuri de bacterii. În plus, dacă microbii pătrund în piele sau mucoase şi evită substanţele antimicrobiene din sânge, macrofagele şi microfagele pot să-i atace aici şi ingereze. In sfârşit, posedând fiecare un rol bine determinat, există şi leucocitele: eozinofile, neutrofile, bazofile şi monocite. După cum observăm, organismul are numeroşi apărători.
Din acest scurt studiu al organizării sistemului imunitar apare evident faptul că orice individ care are un sistem imunitar performant n-ar trebui, în mod logic, să dezvolte o boală.
Dacă o bacterie, un virus sau orice alt agent străin de organism încearcă să pătrundă în interiorul acestuia, el se va lovi de un eficient dispozitiv de apărare. De asemenea, dacă în timpul existenţei sale, organismul unui individ a reacţionat la un agent străin şi l-a eliminat, în cazul unui nou atac al aceluiaşi agent, el nu-i va mai oferi acestuia nici o cale de acces, căci o anumită categorie de limfocite dotate cu memorie va interveni chiar de la începutul oricărei penetrări. Tocmai pe acest principiu al memoriei unor limfocite s-a bazat teoria vaccinării.
Adepţii vaccinării au crezut că dacă in organism s-ar introduce un virus sau o bacterie sub o formă atenuată (antigen), limfocitele ar reacţiona la antigen şi l-ar păstra in memorie pentru a i se opune, dacă acesta s-ar prezenta vreodată sub o formă virulentă. Pare simplu. Prea simplu, în realitate.
O MEMORIE NEEVIDENTĂ, RESTRÂNSĂ ŞI LIMITATĂ ÎN TIMP
În primul rând, după cum am menţionat deja, atunci când principiul vaccinărilor a fost admis de lumea medicală şi de unii oameni de ştiinţă, organizarea sistemului imunitar era necunoscută. Se constatase doar în mod empiric faptul că vaccinarea putea, eventual, sa protejeze împotriva anumitor boli. Această constatare plecată de la un număr infim de cazuri (1 sau 2), nu putea dovedi sub nici o formă ceva, indiferent ce, pe plan ştiinţific. Când s-a început vaccinarea în masă s-au produs numeroase accidente de care nu s-a ţinut cont câtuşi de puţin. În afară de aceasta, nu a fost niciodată posibil să se confirme faptul că vaccinarea îi proteja pe subiecţi împotriva bolilor pentru care erau vaccinaţi deoarece nu exista nici o metodă de a verifica dacă,după vaccinare, aceşti subiecţi dezvoltau sau nu boala. Se declara doar, dacă epidemia părea să se stingă, că acest lucru avea loc graţie vaccinării. Punct.
Nu se ţinea seama absolut de loc de faptul că anumiţi subiecţi nevaccinaţi aveau un sistem imunitar ce le permitea să lupte cu eficacitate împotriva agentului infecţios în timp ce alţii, din păcate, cu sistem imunitar deficient, vaccinaţi sau nu, urmau să-şi întâlnească strămoşii în locuri mai bune. Dacă decesele se produceau la cei vaccinaţi, acestea erau minimalizate sau trecute sub tăcere. Nici un singur medic sau om de ştiinţă nu se gândea la faptul de când lumea, epidemiile şi pandemiile aveau năravul de a atinge paroxismul, ca apoi să se stingă încetul cu încetul. Chiar şi atunci când, mai târziu, a fost pusă în evidenţă organizarea sistemului imunitar şi când au fost identificate diversele elemente ce îi permit să lupte cu eficacitate împotriva oricărui agent străin, n-a fost niciodată posibil să se pună în evidenţă numărul de limfocite dotate cu memorie. Lumea medicală şi ştiinţifică a rămas întotdeauna în ceaţă artistică !
Nici unui medic sau om de ştiinţă nu i-a venit vreodată ideea de a se întreba ce efecte ar putea avea o întreagă avalanşă de vaccinări asupra acestor limfocite dotate cu memorie. Să spunem că am accepta faptul că o vaccinare sau două ar permite limfocitelor dotate cu memorie să păstreze integral memoria antigenilor – memorie pe care, de altfel, o pierd după un anumit timp. De aceea sunt necesare revaccinări, dar mai există oare această memorie atunci când un individ este vaccinat de vreo 15 ori sau mai mult ? Aceasta este întrebarea care n-a fost pusă niciodată. Aceasta este problema care n-a fost niciodată luată în consideraţie. Demonstrarea existenţei acestei „memorii universale” n-a fost niciodată realizată. Ne găsim, şi aici, în „ceaţa” artistică atât de specifică medicinii alopate ! E adevărat că medicina nu este o ştiinţă, ci o artă.
Evident, nu se poate dovedi nimic, dar se poate concepe uşor că limfocitele dotate cu memorie vor sfârşi prin a o pierde dacă sunt confruntate cu prea multe agresiuni. La limită, ca şi în cazul unor persoane care s-au confruntat cu un şir de situaţii traumatizante pe parcursul vieţii, am putea presupune că aceşti apărători ai organismului ar putea dobândi idei sinucigaşe sau ar putea s-o ia razna (boli autoimune), atacând propriul organism. Nu este un secret pentru nimeni faptul că imunologia a bătut întotdeauna pasul pe loc şi că, în zilele noastre, progresele realizate sunt foarte modeste tocmai pentru că funcţionarea acestui sistem nu este cunoscută în întregime şi există multe pete albe. Dacă n-ar fi fost aşa, am fi reuşit de mult să vindecăm afecţiuni cum sunt cancerul şi SIDA.