[cristiboss56]

Si cu cât omul se apropie de Dumnezeu prin punerea înainte (rugăciune), cu atât şi Dumnezeu se apropie de om prin Har, şi nu-şi ridică Dumnezeu Harul de la om din pricina smereniei lui mari; căci omul, ca văduva, neîncetat strigă către judecător, să i se facă dreptate, şi izbăvire de pârâşii lui. Iată de ce Dumnezeu Preamilostivul opreşte Harul de la om, ca să-i dea lui pricină, să se apropie omul de Dânsul, şi pentru trebuinţele lui, să rămână omul lângă izvorul folosinţii. Şi dintre cereri, pe unele i le împlineşte Dumnezeu curând, pe acelea, prin care cere lucruri fără de care omul nu se poate mântui; iar pe altele nu i le împlineşte. În unele împrejurări goneşte Dumnezeu de la om pârjolul vrăjmaşului; iar în altele, îngăduie să fie ispitit, pentru ca ispitirea aceasta să-i fie omului o pricină a apropierii de Dumnezeu, precum am spus mai-nainte, şi ca să se obişnuiască şi să fie priceput în ispite. (...) Pentru că dreptul, care nu-şi cunoaşte neputinţa, umblă pe ascuţiş de spadă şi nu-i de fel departe de prăbuşire şi de stricătorul leu, adică de dracul mândriei. Şi iarăşi, cel ce nu-şi cunoaşte slăbiciunea lipsit este de smerenie; iar cel fără de smerenie lipsit este de desăvârşire; iar cel nedesăvârşit totdeauna se teme. Fiindcă cetatea lui n-are la temelie stâlpii (drugii) de fier, nici pragul de aramă al smereniei. Iară smerenia n-o poate dobândi, decât numai prin mijloacele ei, care de obicei zdrobesc inima şi gonesc gândurile părerii. De aceea, adesea află vrăjmaşul pricină, să abată pe om din cale. Căci fără smerenie lucrul omului nu se poate săvârşi. Şi pecetea duhului nu-i pusă pe actul lui de libertate, şi rob este până în clipa de faţă, şi mereu lucrează, însă numai de frică. Fiindcă fapta nimănui fără smerenie nu se-ndreptează, şi nu învaţă nimeni fără să fie ispitit, iar fără învăţătură (paideia) nu ajunge nimeni la smerenie.
Iată de ce îngăduie Domnul asupra sfinţilor pricini de smerenie şi de zdrobire a inimii prin îndurerată rugăciune, pentru ca aceia ce-L iubesc pe El să se apropie de El prin smerenie. Și de multe ori îi înspăimântă cu patimile firii, şi prin alunecări spre gânduri ruşinoase şi necurate, şi alteori îi lasă să fie dispreţuiţi, şi ocărâţi, şi pălmuiţi de oameni; câteodată îi îngrozeşte prin bolile şi prin neputinţele trupului; altădată, prin sărăcie şi prin lipsa celor de trebuinţă. Și câteodată îi înspăimântă prin durerile cumplitei frici, prin părăsire, prin lupta pe faţă cu dracii, prin care de obicei îi înspăimântă, şi altădată prin altfel de lucruri înfricoşate.
Şi toate acestea se fac pentru ca să aibă oamenii pricini de a se smeri şi pentru ca să nu cadă în dormitarea trândăviei; se mai fac acestea fie pentru că nevoitorul zace bolnav, fie ca să trezească pe om la teama vieţii viitoare. Și astfel oamenii, vrând-nevrând, se folosesc din ispite.
(Sfântul Isaac Sirul )