[Jane Says]

Si mai e un aspect.
Am avut tendinta (de mine vorbesc), in urma cu o vreme, sa astept o pace lina si o bucurie atunci si acolo de fiecare data cand aveam impresia ca indeplineam o porunca. Nu mi se intampla lucrul asta iar din ce am mai citit, astea sunt daruri care se dau dupa multi ani de "practica" si care nu cred ca mi se cuvin la varsta asta (si biologica, si duhovniceasca, adica pana si a folosi cuvantul duhovnicesc in ceea ce ma priveste mi se pare o indrazneala vecina cu blasfemia).

Mai cred si ca atunci cand incercam sa punem un inceput bun, nu sta nici michiduta degeaba. Daca atunci cand traiesc dupa cum am eu chef sunt mai "vesela", atunci cand incerc sa-mi ordonez viata ma lovesc de niste neputinte imense, ca niste ziduri interioare, de pana si un lucru simplu mi se pare greu. Daca nu fac vreo tampenie ziua si ma gandesc ca fariseul "merci Doamne ca am trecut si ziua asta", le comit in somn si inca urat de tot, si cu furia, si cu cearta, si cu desfranarea, dandu-mi astfel seama ca nici vorba sa ma fi curatit, ci poate doar le-am bagat sub pres.

Ca sa nu mai zic de ghesurile de la aghiuta: mananc de post, dar parca mai cu pofta; incerc sa mananc fara ulei, dar ma enervez in sinea mea ca sotul n-are chef de asa ceva; citesc mai mult (mi-am propus sa citesc primele trei volume din Spre Tabor in acest post, sa vedem ce iese) dar lingoresc in ceea ce priveste chestiunile concrete din casa; ar trebui sa ma port frumos si cu blandete cu aproapele, dar ma trezesc ca nu am chef de fata lui si in loc sa vad asta ca pe o lipsa de dragoste din partea mea, ma gandesc ca am chemari "mai inalte" si ca de-asta nu ma atrage tovarasia lui; am asteptat cu bucurie postul, dar mi se spune ca nu par tocmai fericita ci mai degraba trista; imi faceam planuri ca o sa ma rog mai mult dar nu ma intrebati cand am facut ultima data canonul dat de parintele asa cum mi l-a dat el si nu cu inovatiile mele.

Deci e clar ca o dau in bara dar incerc sa nu ma mai amarasc pe seama tuturor scaderilor astora. Ca sunt lucru slab stiam de mult, dar isi mai baga si agiuta coada si-mi tulbura apele. Daca sunt oameni care sa spuna ca postul ii face sa fie mai buni, sa se simta mai impacati, mai fericiti si mai subtiri cu duhul, ferice de ei :) Dar eu nu-s inca acolo, deocamdata ma gasesc intr-o balta de noroi care sper sa se limpezeasca totusi. Candva.

Si cred ca nu sunt singura care trece prin asa ceva. Sunt convinsa ca atunci cand incercam sa facem un lucru bun, vin si o mie de impunsaturi care incearca sa vlaguiasca, sa manjeasca etc lucrarea. Mai curand ma pun pe ganduri oamenii care sunt prea calmi si senini "prea devreme", ca parca totusi era vorba ca razboiul tine pana la sfarsitul vietii, nu pana in floarea varstei :) Si daca e ceva ce ma sperie mai mult decat uraciunea, dezgustul si sila care ma cuprind uneori, aia e pacea aceea satisfacuta de sine, "constiinta datoriei implinite" cu surasul pe buze, gandul ca "sunt cu acte in regula" in fata lui Dumnezeu si a semenilor.