Psalmul cugetelor ipocrite si desarte, pline de barfa, puse la inima,
E vorba de slava, e vorba de laudarosenie.
Daca Domnul vorbeste despre slava atunci fiecare a inteles sa si-o caute pe a sa proprie si personala, pismuind si urand orice alta slava dupa formula ”decat sa te lauzi tu mai bine ma laud eu, decat sa planga mamona mai bine sa planga mata”.
Asa apare o lauda indiana, tziganeasca, de ipocriti, adica ”pe afara-i vopsit gardul si-nlauntru leneopardul” si se fardeaza omul, se sulimenizeaza ca sa-ti ia ochii, sa-ti ia mintea, se da cu smoleala, cu autoumilinta si ironie, sarcasm, deznadejde, neputinta, boschetareala, murdareala, pacatosenie, vorbe grele, vopsele negre si kknii, insa pe interior e alab si roz ca un purcelash de lapte, e plin de smintisoreala si de trufia necredintei, adica a putorii, trandaviei, lenei, vicleniei, desfranarii asa ca fariseii foarte vrednici,eia cu functii mari, buni sa dea lectii la altii, ca niste eroi ai infailibilitatii si indreptatirii cu actiuni atractive teribil de laudaroase.
E vorba deci de un cuget plin de barfa ca o scrofitza-pusculitza, ca o puscarie a lasitatii. Se lauda acolo cu toata intelepciunea pe care parca o are si o foloseste bine ca un spirit superior, ca un iluminat, insa e numai ca sa se laude si sa se dea jmecher. Atat de intelept si de mare se crede si se da ca a innebunit. Daca a auzit de nebunie, ca e la moda, atunci si pe asta o foloseste la fel, pe afara se da foarte bolund, prost, idiot, ticalos, se da mare demon, se arata vrednic de râs si de plâns insa pe dinauntru, acolo-i cugetul ipocrit pus la propria inima, acolo se da sfant, acolo-si imbraca cugetul mincinos si viclean in sfant salvator, in erou al salvarii omenirii, in erou al competentei dreptatii si judecatii, in luptator-invingator, acolo isi imbraca necredinta neascultarii in mare vrednicie ce nu sufera jigniri, batjocuri si lipsa de respect. E personajul doar de laudat, doar de adulat!
Practic cand se apropie de el necuratul, satana, care-l ”elibereaza” ca la sumer-ienii-amo-rezi spre slava de sine si laudarosenie, el se sincronizeaza si lucreaza in mod repetor, brusc devine purcezator de minciuna dulce in sân, in coaste si vrea sa mearga in satanism, in trufie, in grozavia tradarii ca mare victorie, vrea sa se lepede si sa tradeze si sa ajunga acolo in inselare si tzepuire de unde este papushat cu linguseala, frica si ”multi-eliberâu” si bucurandu-se entuziasmat si frenetic ca un smooti invartit incepe si se iubeste pe sine slavindu-se in cugetul acela interior pus la inima care pune stapanire pe el si-l trece la cameleonism personal jucand un teatru de mare arta, emotionandu-se dupa cortina, asteptand aplauzele, se da sfant, se da intelept, se da mare, se da tare, se da vrednic, se da nedreptatit, se da victima vrednica, se da neascultat, se da bun....... si pe interiorul acelui cuget e defapt antichristul, adica satana barfitoare, ca o zeama neagra elucubranta, sfanta, ca o scursura a sinagogii si magogii superstitioase, care turnandu-se cu chip important si fatza frumoasa se aliaza din lasitate fricoasa cu fariseii si insinguratii si impreuna cu ei, formand ei o unitate a unei rautati ”bune” pusa la inima, nu poate suferi, nu poate suferi alte slave, nu poate suferi slava Domnului, suflarea Lui datatoare de viatza si mangaiere, nu poate suferi mila, dreptatea, adevarul, nu poate suferi si vrand sa se laude peste poate, se sacrifica in desert ca nebunul incapatzanat pana in panzele albe, in lupta contra Lui Dumnezeu, dand sa se razbune cu mare nemultumire si trufie necrutzatoare ca sa apere, ca sa se slaveasca, ca sa se laude ca ipocritii tzepuiti care cred ca asta-i scopul vietii lor, sa aiba demnitatea slavei iubirii lor de sine insusi, sursa tuturor pacatelor si rautatilor, proaste si nebune.
Deci ce sa mai vorbim. E ratare, e risipire si pierzare.
Dar Credinta Domnului implineste iubirea data omului ca un Mantuitor ducand pe om in fericire pe cand slava si laudarosenia omului indracit si demonizat foarte ipocrit care trufeste spre lauda intelepciudei sale pismase il rateaza pe om si-i duce toata viata la pierzare si risipire ratandu-l si bagandu-l in tristete vesnica pentru ca la finalul oricarei lucrari de sine si de lume isi da seama ca s-a ratat si facand suma constata ca defapt s-a ratat toata viata cautand avere, stiinta si intelepciuni desarte, slugarnicind la mamona ca un sef-bellfer pentru ca sa se laude fara numar facand pentru laudaroseniile astea imputzite foarte multe pacate si compromisuri, defapt innebunindu-i pe toti cu propriile laudarosenii-slave ipocrite, smintite, ratacite si ratacitoare, cu valoare de vrednicie si meritocratie foarte mare ca o putoare foarte muncitoare.
Cine nu lucreaza nici sa nu manance pentru ca se rateaza.
Care-s mijloacele prin care ipocritzii se cred si se dau sfinti ne mai crezand de la mijloc pentru slava lor? Nu se stie dar se cerceteaza! Trebuie lepadate!
Pana unde credeti ca duce iubirea de slava proprie ipocrita, ascunsa si travestita in cugete puse la inima ca intr-o joaca periculoasa cu mijloacele? Pana la antichrism si satanizare, la mandrie si rautate idolitartara. Idolizandu-se pe sine in sufletul lor toate mormintele varuite se aliaza aparandu-si interesul comun, piramida faraonica, tzeapa pusa in piatza revolutiei care a strapuns inima socotita de ei un cartof copt si se razbuna pe nevinovati taindu-le toate drepturile elementare si calcandu-le in picioare Credinta, suflandu-le cu ingrozire shantajista in lumanari.
Mea culpa!....
......coolpisisima!...mona.