[tricesimusseptimus]

Pentru a înţelege mai bine noţiunea de suflet [viu], o să încerc să exemplific printr-un lucru care prea rar este adus în discuţie, şi anume crearea animalelor:

Reiese că în raportul biblic al creaţiei omului nu se vorbeşte despre faptul că omul ar fi primit un suflet, ci ni se spune că omul, ţărâna pământului şi suflarea de viaţă, este un suflet viu. Această concluzie este susţinută şi de enciclopediile din care am citat (http://www.crestinortodox.ro/forum/s...postcount=1324). Suflarea de viaţă este „principiul de viaţă” care a făcut ca ţărâna modelată să devină un suflet viu.

Nu am amintit încă că sintagma „suflet viu” este traducerea cuvintelor ebraice „nephesh hayyah”. După cum am mai amintit „suflet viu” înseamnă simplu fiinţă vie. Pentru a verifica această concluzie la care am ajuns trebuie să vedem dacă există diferenţe între felul în care a fost creat omul şi felul în care au fost create animalele. Trebuie să vedem dacă numai omul este un suflet viu sau şi animalele au fost numite în Scripturi suflete vii. Dacă suflet viu înseamnă ceea ce credeau grecii şi popoarele păgâne şi dacă animalele au suflet viu, înseamnă că ar fi corect ca şi sufletul acestora după moarte să existe independent de trup. Aşadar trebuie să analizăm acele pasaje din Scripturi care vorbesc despre aducerea la existenţă a vieţuitoarelor pământului şi să vedem care a fost modul în care ele au fost percepute de gândirea evreilor (am să mă folosesc iarăşi de o traducere neutră, nici ortodoxă, nici neoprotestantă, o traducere literară Septuaginta, vol. 1, Colegiul Noua Europă, Editura Polirom, pagina 54-55, Iaşi 2004):

„Şi Dumnezeu a zis: ‘Apele să scoată la iveală târâtoare cu suflete vii şi zburătoare care zboară deasupra pământului sub tăria cerului.’ Şi Dumnezeu a făcut balene mari şi toată suflarea animalelor târâtoare...” (Geneza 1,20-21)

„Şi Dumnezeu a zis: ‘Pământul să scoată la iveală suflet viu, soi după soi, patrupede târâtoare şi fiarele pământului sălbatice, soi după soi.’” (Geneza 1,24)

„... şi tuturor fiarelor pământului, tuturor zburătoarelor cerului şi târâtoarelor de pe pământ tuturor făpturilor cu suflet viu, iarba verde să le fie de hrană” (Geneza 1,30)

Traducerile Scripturii care există în ţara noastră (dar şi altele) nu sunt fidele în întregime textului ebraic aşa cum este în aceste cazuri Septuaginta . Citind manuscrisele în limba ebraică ale Vechiului Testament observăm că acestea utilizează sintagma suflet viu [nephesh hayyah] şi atunci când se referă la crearea animalelor. Observăm astfel, că şi animalele, la fel ca omul, sunt suflete vii. În această situaţie, fie acceptăm ideea că şi animalele sunt dotate cu un suflet nemuritor care poate trăi independent de trupul lor, fie suntem fideli textului Scripturii şi punctului de vedere holistic al evreilor şi considerăm că sufletul nu este o entitate de genul celei de mai sus.

În Scriptură atât omul cât şi animalele sunt considerate suflete. În relatarea episodului creaţiei iese în evidenţă faptul că plantele nu intră în aceeaşi categorie cu oamenii şi animalele. Omul şi animalele nu au un suflet care la moarte poate exista separat de trup, ci omul şi animalele sunt văzute ca un suflet viu care este un întreg şi cuprinde corpul lor şi puterile mintale şi spirituale (a nu se confunda totuşi instictele generate de creierul animalului cu spiritualitatea de origine divină ce trece prin creierul umului). Cuvintele ‘apele să scoată la iveală târâtoare cu suflete vii’ şi 'tuturor făpturilor cu suflet viu’ arată că animalele au suflet, iar cuvintele ‚pământul să scoată la iveală suflet viu’, arată că animale au fost considerate în gândirea biblică ca fiind suflete vii.

Putem concluziona că omul şi animalele se deosebesc de celelalte lucruri create de Dumnezeu prin faptul că sunt suflete vii, au viaţă. Atât pe om, cât şi pe animal îl ţine în viaţă acel principiu de viaţă care vine de la Dumnezeu.