Stiti... nu mai sunt nici la varsta nici cu experienta unui adolescent care se indragosteste nebuneste fara sa mai gandeasca. Numai ca intotdeauna am fost o fire prapastioasa, rareori, prin harul lui Dumnezeu, vazand lucrurile la lumina. Tot incerc sa ma descopar, sa stiu cine sunt si ce pot, dar duhovniceste sunt foarte obosita. Niciodata nu am avut incredere in mine si imi vars oful pe ceilalti oameni. In legatura cu acele sentimente neimpartasite lucrurile stau cam asa: din tinerete ii cer Domnului sa imi dea pe cineva cu care sa merg spre mantuire (atunci ii ceream pe cineva cu care sa imi alin singuratatea), deznadajduita dupa cativa ani de cerere m-am dus in bratele primului care parea interesat de mine si am pacatuit. Cand eram mai jos Hristos m-a scos din asta, m-a primit din nou in biserica dandu-mi prieteni. Pana acum simt ca am facut numai rau persoanelor din jurul meu, acum nu stiu ce sa fac: omul de care imi place cred ca nu imi impartaseste sentimentele plus ca are si cateva probleme de sanatate; personal incerc sa fiu draguta cu el dar totodata stau si departe incercand sa tin cont de el. Dar asta ma influenteaza foarte mult si imi pietrifica inima.
Ma simt obosita nu numai din aceasta cauza ci si din pricina mandriei, maniei, a neincrederii in mine, a faptului ca fac rau celor din jur etc. si, din pacate, incep sa nu mai credinta nici in cele sfinte (un pui de deznadejde). Aducandu-mi aminte ca tot asta m-a dus spre pacat odinioara, mi-e teama ca firea mea slaba sa nu ma lase sa cad din nou, mai ales ca deciziile le luam noi.
|