La un moment dat, intuim ca "omul vechi" din noi, chiar si ca o metafora la nivelul mintii noastre, este eul fiecaruia pe care l-am vrea inapoi, atunci cand spunem "as vrea sa fiu cel/cea care eram inainte...". Dar prin "inainte" se intelege timpul cand nu eram, probabil, coplesiti de necazuri ca atunci cand ne dam seama, oricat de mandri am fi, ca viata noastra nu este doar in mainile noastre... Dar omul vechi este eul nostru care traieste in lume si pentru lume. Omul nou este cel care devine numai cu voia lui Dumnezeu, Care ne innoieste. O persoana care traieste o criza existentiala are cele mai mari sanse sa devina omul nou... Dar, pentru ca depinde si de un pic de vointa din partea noastra, se poate ca acel om sa ramana cu regretul efemeritatii fericirii pe care o gasea "inainte" in lume, si despre care credea ca e totul... De aceea "omul vechi" si "omul nou" sunt doua realitati diferite ale fiintei fiecaruia din noi. La omul nou din noi se poate ajunge doar urmand o cale spre interiorul nostru, si intelegand ca Adevarul trebuie cautat si acceptat ca o realitate de care apartinem spiritual, si in care surprindem adevaratul sens al fiintei noastre.
Explicatiile teologice ar fi cele mai clare pt acest topic, chiar daca par prea "dogmatice" - pentru a nu parea astfel, trebuie sa fie citite intr-un mod ne-tehnic si nici "mulat" pe cuvinte (pt ca ar fi autosugestie), ci pur si simplu atunci cand suntem noi insine, fara sa ne fortam mintea. Pt ca astfel vom descoperi, sau mai bine zis ni se va descoperi, o Realitate, transcedentala, in care distingem cel putin termenii de "omul vechi" si "omul nou". Poate cei care au experienta si cunostinte mai bogate in domeniul acesta al teologiei, ne-ar putea lumina si pe noi... :rolleyes:
|