[RappY]

Pe tema de mai sus, întoarcerea lui Ioan Ianolide în lume (proză nu versuri):

Rudele m-au primit cu milă și lacrimi. Simțeam că au ceva să-mi ascundă. Doream să aflu de logodnică, de părinți, de frați.
- Da, da, Petrică e bine, locuiește în București. Şi Mărioara are două fete, este în casa părintească. Nenea (adică tata) e puțin bolnav, dar o să-i treacă, e ușor!
- Mama?
- Maică-ta s-a prăpădit cu dorul tău în inimă acum trei ani!
Mi-am adunat atunci ultimele puteri:
- Dar logodnica?
- Ai s-o vezi, e bine, sănătoasă!
- S-o văd? Dar ce face?
- Te-a așteptat până mai un an. S-a dus zvonul că ai murit. Toți am sfătuit-o să se căsătorească, că i-a fost destul să te aștepte optsprezece ani!
- Şi? am întrebat eu.
- Şi și-a găsit un om de omenie cu care s-a căsătorit!
M-am încovoiat și am izbucnit într-un plâns înfundat, care nu se va sfârși niciodată din sufletul meu. Totul era un dezastru, o ruină, o paragină iar eu o nălucă, o arătare, o himeră.
M-am lăsat în voia rudelor mele. De mână cu doi bătrâni am pornit într-o lume nouă, ostilă, pustiită.