[Eugen7]

Canonul VT în iudaism
Biserica creştină a moştenit canonul VT din iudaism. Formarea canonului în iudaism a fost un proces complex, ale cărui etape nu sunt pe deplin elucidate nici astăzi, din lipsă de izvoare. Cert este că la sfârşitul secolului 1 d.Hr. canonul era finalizat şi cuprindea trei categorii de cărţi: Tora, Nebiim Ketubim, adică Legea, Profeţii şi Scrierile. Despre acest lucru avem informaţii în izvoare ale vremii (Iosif Flaviu şi Talmudul), care şi înşiră cele 39 de cărţi pe care le cuprinde azi Biblia ebraică. Nu este foarte clar însă dacă canonul era demult finalizat în sec 1 d.Hr., sau dacă el s-a încheiat în această epocă. De aceea nu există o torie unanimă cu privire la formarea canonului în iudaism. In continuare vom prezenta cele 2 poziţii principale cu privire la formarea canonului VT în iudaism.

1) Canonul s-a încheiat în timpul lui Ezra (aprox. 400 î.Hr.). In sec. 1 d.Hr. a fost doar reconfirmat.
2) Formarea canonul a început în timpul lui Ezra şi s-a încheiat abia în sec. 1 d.Hr.

1) Formarea canonului biblic a început din epoca preexilică. Unii autori cred că odată cu scrierea cărţilor, ele au şi fost preluate în canon. Alţii afirmă că doar în epoca postexilică s-a constituit canonul, formarea lui fiind legată de numele şi activitatea cărturarului Ezra (sau Ezdra). Acesta a fost delegat oficial de împăratul persan să reorganizeze viaţa politico-religioasă a iudeilor întorşi din exilul babilonian, după anul 538 î.Hr. In jurul anului 400, Ezra declară Tora (Legea, sau cele 5 cărţi ale lui Moise) drept carta iudeilor sau legea după care se organizează şi funcţionează comunitatea iudaică în imperiul persan. Cele 5 cărţi devin astfel canonice, adică normative pentru iudeii din imperiu. Despre acest eveniment se vorbeşte în cartea Neemia, cap. 8.

La Tora s-au adăugat apoi scrierile profetice, ca o a 2-a parte a canonului, iar în final alte scrieri, îndeosebi cele folosite în cult sub formă de rugăciuni, cântări sau lecturi cu ocazia sărbătorilor. Astfel s-a format canonul tripartit (Tora, Nebiim, Ketubim - Lege, Profeţi, Scrieri). Se invocă în sprijinul ideii că procesul s-a încheiat în timpul lui Ezra tradiţia iudaică din sec 1 d.Hr. (Iosif Flaviu, Talmud), precum şi informaţiile oferite de Septuaginta, despre care vom vorbi imediat.

2) Mai mulţi autori afirmă că procesul formării canonului nu s-a încheiat în timpul lui Ezra, ci doar a început atunci. In primul rând, nu există mărturii biblice despre încheierea canonului în epoca lui Ezra; apoi, afirmaţiile tradiţiei (Iosif Flaviu şi Talmudul) sunt făcute cu 500 ani după epoca lui Ezra. Un alt moment important pentru cunoaşterea împrejurărilor în care s-a format canonul VT îl constituie apariţia Septuagintei – traducerea greacă a Bibliei ebraice. In sec 4. î.Hr., o colonie de evrei se stabileşte în Egipt, în oraşul Alexandria, în timpul stăpânirii ptolemeice. La fel ca şi în epoca persană, iudeii au primit dreptul de a se organiza ca o naţiune în cadrul imperiului ptolemeic, cu religie şi legi proprii. Fiindcă evreii de aici vorbeau greaca, ei au tradus Tora în această limbă, oferind statului ptolemeic propriul statut legislativ. In plus, Legea în greacă le permitea şi folosirea ei în cultul sinagogal şi contactul cu cultura elenistică în care trăiau. Ulterior au fost traduse şi cărţile profetice şi celelalte scrieri. Au apărut şi cărţi care suplimentare. Una din ele era Inţelepciunea lui Iisus Sirah, despre care se afirmă în prologul cărţii că obişnuia să studieze “Legea, Profeţii şi celelate scrieri”. Este prima menţiune a canonului biclic sub această denumire, care a devenit uzuală în iudaism. Rezultă de aici că în sec 3. î.Hr. exista canonul tripartit Tora-Nebiim-Ketubim. Dar nu ştim dacă acest canon era deja „închis”, adică dacă cuprindea toate cel 39 de cărţi din Biblia ebraică de azi. Este posibil ca în sec 3 să fi existat doar un canon tripartit încă “deschis”, care a fost completat ulterior cu cărţi.
In timpul Mântuitorului se folosea termenul “Legea, Profeţii şi Psalmii” (Lc 24,44) pentru a desemna cărţile VT. Fariseii acceptau acest canon tripartit, dar în aceeaşi perioadă, saducheii, adică iudaismul oficial, nu recunoştea caracterul canonic decât pentru Tora. Apoi s-
au descoperit la Qumran, alături de fragmente din toate cărţile canonice, şi cărţi aflate doar în LXX (Tobit, Iisus Sirah, Baruh), dar şi cărţi apocrife sau cărţi proprii comunităţii (imnele comunităţii, regulile comunităţii, etc.). Nu avem informaţii care să ne lămurească dacă se făcea distincţie între toate acestea în ceea ce priveşte valoarea lor canonică.

O situaţie clară în privinţa canonului exista însă la sfârşitul secolului 1.d.Hr. In ultimele două decenii ale acestui secol, iudaismul se regrupează în jurul oraşului palestinian Iamnia (sau Iabne, în apropiere de Iaffa). Sub influenţa fariseilor, se reia problema canonului şi se confirmă forma lui tripartită (Lege, Profeţi şi Scrieri) cuprinzând 39 de cărţi. Practic din acest moment canonul de 39 de cărţi rămâne definitiv în iudaism.
În aceste condiţii e de presupus că scrierile cuprinse doar în LXX nu au avut şanse prea mari să fie acceptate în canon, cunoscută fiind aversiunea fariseilor faţă de tot ce ţinea de elenism, pe care îl socoteau principala cauză a catastrofei naţionale iudaice.