[laurastifter]

Hristos a înviat!
În acest topic, mă voi referi la un fapt aparent nesemnificativ... dar care cred că este destul de important pentru relaţia noastră cu Dumnezeu, pentru exersarea virtuţii curajului duhovnicesc: folosirea salutului "Hristos a înviat" în toată perioada pascală (de la Paşti până la Înălţare), aşa cum se rosteşte în cadrul Sfintelor Slujbe ale Bisericii noastre.
Noi, cei care participăm cu drag la viaţa liturgică a Bisericii, cunoaştem cu siguranţă faptul că, în toate slujbele, în această perioadă de prăznuire a Învierii, preotul ne salută cu formula "Hristos a înviat", iar credincioşii (de fapt, cântăreţii de la strană) intonează minunatul Tropar al Învierii ("Hristos a înviat din morţi...").
La fel de bine cunoscut ne este şi schimbul de replici dintre preot şi credincioşi de la finalul fiecărei Sfinte Liturghii: "Cu pace să ieşim"; "întru Numele Domnului". Din aceste cuvinte, înţelegem că noi, credincioşii care plecăm de la Sfânta Liturghie, nu ieşim din biserică pur şi simplu pentru că s-a terminat slujba, având sentimentul datoriei împlinite şi, eventual, satisfacţia că am scăpat de îndatorirea "plictisitoare" de a asculta două ore o slujbă religioasă, iar acum ne putem vedea liniştiţi de treburile noastre cotidiene. Nicidecum!
Întreaga noastră existenţă, fiecare clipă a vieţii noastre trebuie să devină o doxologie neîncetată închinată Domnului nostru Iisus Hristos, o liturghie permanentă, săvârşită de dragul Lui în lume. "Liturghia de după Sfânta Liturghie" continuă neîncetat în inimile noastre şi în mijlocul semenilor noştri, potrivit îndemnului liturgic atât de drag nouă: "Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm". Astfel, noi ieşim din biserică nu doar "cu pace", ci şi "întru Numele Domnului", având, adică, datoria de a mărturisi în lume "cât bine ne-a făcut nouă Domnul şi cum ne-a miluit", dăruindu-ne însuşi Trupul şi Sângele Său în Sfintele Taine.
Meditând în această perspectivă la formula pascală "Hristos a înviat", ajungem la concluzia că datoria noastră, a celor ce am participat duhovniceşte la evenimentul fundamental al istoriei mântuirii - Învierea Domnului-, avem datoria de a duce mai departe, în afara spaţiului liturgic, această veste minunată, de a mărturisi, cu bucurie şi profundă credinţă, că Hristos a înviat cu adevărat, este în mijlocul nostru şi va rămâne pentru veşnicie cu noi (Matei28, 19-20).
Salutul "Hristos a înviat" nu este doar o formulă tradiţională, pe care o rostim în prima zi de Paşti când ciocnim ouă roşii... ci o mărturisire de credinţă, pe care ne-o putem adresa unii altora în toată perioada de 40 de zile dintre Înviere şi Înălţare. Aşa se practică în mediile teologice (în primul rând, în biserici) şi cred că ar fi minunat să păstrăm acest frumos şi creştinesc salut inclusiv în discuţiile cu semenii noştri mai puţin credincioşi, indiferenţi faţă de credinţă sau chiar atei vehemenţi. Sf. Serafim de Sarov saluta pe tot parcursul anului cu "Hristos a înviat, bucuria vieţii mele". :)
Mântuitorul Hristos li S-a arătat credincioşilor Săi nu doar în ziua Învierii, ci "timp de 40 de zile", aşa cum aflăm din primul capitol al Faptelor Apostolilor.
Ştiu, ne este destul de greu să spunem "Hristos a-nviat" la o lună după Paşti, când întâlnim o persoană indiferentă faţă de religie. Parcă ne imaginăm reacţia interlocutorului nostru: "Hei, a înviat demult, paştele a trecut de-o lună". Dar tocmai această reacţie ironică (de cele mai multe ori, cauzată de neştiinţă, iar nu de răutate) este un bun prilej pentru noi de a-i vorbi despre necesitatea mărturisirii Învierii şi, în primul rând, de a-i aminti de Învierea lui Hristos. :)
Când m-am hotărât să deschid acest topic, n-am avut intenţia de a vă ţine un discurs moralizator (deşi cam aşa a ieşit), pentru că ştiu că cei mai mulţi utilizatori de pe forum sunt creştini incomparabil mai maturizaţi decât mine în viaţa spirituală. Intenţia mea a fost aceea de a vă şi de a-mi reaminti faptul că n-avem niciun motiv să pierdem şansa şi bucuria de a mărturisi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, mai ales în această perioadă, în care, în cadrul slujbelor rostim salutul pascal. De ce între noi, cei credincioşi, să ne spunem "Hristos a înviat", iar în relaţia cu alţii să renunţăm la cuvintele duhovniceşti şi să folosim doar expresii fără legătură cu credinţa noastră? Oare nu suntem aceiaşi, atunci când vorbim cu un ateu care, eventual, mai este şi şeful nostru de la serviciu? :) Oare în astfel de situaţii, ce motive de prin subconştient ne determină să zicem "bună ziua", iar nu "Hristos a înviat"? :) Oare nu cumva gândul ascuns, neconştientizat nici de noi înşine, că şeful, fiind ateu, s-ar putea să nu agreeze atitudinea noastră mărturisitoare?

Să vă spun cum sunt eu ispitită în acest sens: când vorbesc cu persoane credincioase (profesorii şi colegii mei, prietenii cei mai dragi care sunt toţi credincioşi), îmi este foarte uşor să spun "Hristos a înviat", pentru că aceleaşi cuvinte de salut le folosesc şi ei; în schimb, atunci când vorbesc cu persoane neinformate şi/sau indiferente... îmi este mai uşor să rostesc formule de salut laice, cu gândul că "mântuirea nu constă doar în rostirea unei propoziţii".
Autoanalizându-mi sincer atitudinea, am descoperit că nu mă ruşinez nicidecum de a-L mărturisi pe Hristos! În schimb, mă tem ca nu cumva ceilalţi să creadă că nu mai ştiu exact când a fost ziua de Paşti şi că de atunci a trecut ceva timp. Deci, aş fi gata în orice clipă să-mi mărturisesc în faţa oricui credinţa în Hristos, dar apare doar îngrijorarea nejustificată de a nu părea ruptă de realitate folosind un salut pascal la câteva săptămâni după Sfintele Paşti.
Mi-am propus ca, de acum înainte, să-mi exersez curajul şi îndrăzneala de a-L mărturisi pe Hristos inclusiv prin folosirea cuvintelor de salut "Hristos a înviat" pe parcursul întregii perioade pascale, indiferent de credinţa interlocutorilor mei.
Ce ziceţi, sunteţi de acord să încercăm toţi? :)

Doamne ajută!