[Mihnea Dragomir]

Romanii nu reusesc sa isi gaseasca un echilibru. Se poate vedea, cu ochiul liber, o aliniere spre doua extreme.

Prima este aceea ca suntem un neam de cacao. O natie de hoti, compusa din betivi si curve, practicand siretenia pe post de inteligenta, semidoctismul in chip de cultura, dorinta aprinsa de capatuiala cu orice pret ca sport national. N-am adus lumii nimic autentic. Eminescu ? Un romantic intarziat. Hasdeu ? Un autodidact care nu a terminat, in fond, nicio opera. Grigorescu ? Un pictor trimis la Paris pe banii statului, care nu si-a luat niciodata diploma. Traian Vuia ? Un tip care a mers cu avionul cativa metri. Aurel Vlaicu ? Unul care a zburat un pic mai mult, dupa care s-a prabusit. Usurei ca oameni, versatili ca stat. In primul razboi mondial am incheiat pace singuri cu inamicul, dupa care am avut pretentii de invingatori la Versailles. In al doilea, am intors armele contra aliatilor de pana atunci. Cocolosi dintr-o mamaliga incapabila sa explodeze, neam de servi ai altora, o pseudonatiune care isi merita soarta.

A doua este ca buricul pamantului e aici. In fine, pe aici pe undeva, in Kogaion. Hipocrate a avut acces la database-ul medicinei dacice. Acupunctura s-a inventat la Goraslau, arta plastica la Cucuteni, filozofia la Hamangia. Romanii insisi proveneau de pe aceste meleaguri, legenda Lupoaicei ne este dovada. Au prezentul nu ni-i mare? Avem prioritati mondiale in mai toate domeniile, de la penicilina descoperita de ciobanii mioritici la cosmonautii autonomi descoperiti de Iustin Capra. Faptul ca nenorocitii de straini , pe care ne-am abtinut sa-i cucerim, desi am fost pe punctul de a o face de atatea ori, inca nu realizeaza superioritatea de neam a noastra si nu vad ca in gurile noastre nu este scuipat, ci curge ceva ca un lapte se datoreaza fortelor raului din oculta iudeo-masonica mondiala.

Ipoteza ca suntem oameni pe un pamant al oamenilor, ideea ca suntem un popor obisnuit, ca atatea altele, poate cu cateva plusuri, poate cu cateva minusuri, nu e de natura sa cucereasca pe nimeni. Preferam sa ne agitam, ciclotimic, intre deznadejde si exaltare.