[Mihnea Dragomir]

Tradiţia a păstrat amintirea apostolilor ca fiind oameni cu temperamente foarte diferite. Unii, vulcanici, precum Petru. Alţii, contemplativi ca Ioan sau flegmatici ca Iacob. Acest lucru ne arată că toţi oamenii, indiferent de firea lor, sunt chemaţi, chiar dacă această chemare nu este întotdeauna de natura chemării apostolice.

Şi ne mai arată ceva: convertirea înseamnă literalmente "întoarcere" şi nu schimbarea firii. Dumnezeu este un sculptor foarte delicat. Pe de o parte, convertirea preface totul în noi, încât putem vorbi, împreună cu apostolii, de "un om nou", transformat în Cristos. Pe de altă parte, această transformare nu modifică nici felul nostru, nici felurimea noastră. Limfaticul rămâne limfatic, eventual poate deveni călugăr. Colericul, rămâne coleric, eventual poate deveni soldat al lui Cristos. Să nu ne temem ! Lăsându-ne sculptaţi ca ceara în mâinile Artistului, vom fi noi înşine, deşi cu totul prefăcuţi. Nimic din ce e al nostru nu vom pierde, ba dimpotrivă, iar ceea ce va rezulta va fi un mare câştig. Un sculptor vestit (parcă Rodin ?) a fost întrebat cum sculptează atât de frumos. "Este foarte simplu, doamnă. Iau un bloc de marmură şi scot din el tot ce este de prisos." După convertire, vom pierde de la noi ceea ce nu este al nostru: ceea ce este de prisos. Şi ne vom câştiga pe noi înşine: vom fi frumoşi în ochii Artistului şi în ochii oamenilor.