[antiecumenism]

Însemnătatea internaţională a masoneriei nu e slăbită prin aceasta, dimpotrivă, puterea ei de acţiune, eficacitatea ei devine şi mai urcată”.
b) Să lămurim acum atitudinea în chestiune religioasă a Masoneriei ce se pretinde supărată cu Marele Orient Ateu din Franţa. Mai întâi câte ceva din „Constituţia şi Regulamentul” Marii Loji Naţionale Române. Observăm însă că în această Constituţie şi Regulament nu sunt fixate decât chestiuni formale de procedură, idealurile organizaţiei, principiile ei; cuprinsul discuţiilor din ateliere nu este făcut cunoscut. Constituţia şi Regulamentul îndrumă de câte ori e vorba de o chestiune mai importantă la Marile Constituţiuni, Tradiţiile şi Landmarkurile Ritului. Constituţia şi Regulamentul Marii Loji Naţionale nu e document pe baza căruia să se poată spune ceva definitiv referitor la scopurile şi acţiunea ei, cu atât mai mult cu cât acest document însuşi vorbeşte de secretele masonice a căror divulgare este socotită între infracţiunile cele mai grave. Ba într-un loc spune acest document: „În Loji se primesc cunoştinţele care nu se publică nicăieri şi pe care nu le putem învăţa decât în Lojă”.
Dar chiar şi din puţinele expresii ale acestui document se poate trage o concluzie care arată suficient conflictul masoneriei cu doctrina Bisericii. E adevărat că în art. 3 al Constituţiei, Statutelor etc. se prevede că „nimeni nu poate fi primit în francmasonerie dacă nu crede în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului”. Legămintele şi jurămintele masonilor faţă de Ordin sunt contractate pe Sf. Scriptură (p. 4). Dar în altă parte se spune: „Oricare ar fi religia sau cultul cuiva, el nu poate fi exclus din Ordin, dacă crede în Marele Arhitect al Universului şi practică învăţăturile sfinte ale moralei”.
Până aici n-ar fi nimic grav. S-ar putea spune: sunt atâtea alte Societăţi în care nu se cere nici acest minim de credinţă religioasă. Numai cât celelalte Societăţi au altfel de obiective economice, culturale, câtă vreme Francmasoneria se socoteşte dacă nu un adversar al Bisericii, în orice caz un concurent al ei, cu o credinţă proprie a ei. Căci iată ce se spune în pasajul citat puţin mai la vale:

„masonii, cele mai virtuoase elemente ale tuturor credinţelor… caută să demonstreze superioritatea credinţei pe care o profesează”.

Aşadar un francmason evreu, fără a-şi însuşi, prin intrarea în Francmasonerie, credinţa creştină, e socotit şi de francmasonii creştini ca având o credinţă superioară aceleia pe care a revelat-o Însuşi Fiul lui Dumnezeu cel întrupat. [COLOR=#ff0000]În mândria francmasonilor de a se socoti deasupra creştinismului, se află implicată negarea Divinităţii creştinismului, cea mai gravă dintre erezii.[/COLOR]
Aceeaşi concluzie se deduce şi din alte datorii impuse masonului. După ce se spune la p. 74 că „printre noi sunt Fraţi de toate religiile şi rasele”, la p. 75 se cere: „trebuie să preferi pe un Francmason oricărui alt om, când solicită, în condiţii egale, aceeaşi situaţie”. Purtarea aceasta trebuie s-o aibă un mason nu numai faţă de alt mason din ţară, ci şi faţă de cei din străinătate, căci art. 5 al Constituţiei, Statutelor etc., p. 4 spune:

„Oricărui rit i-ar aparţine un mason, el este frate cu toţi masonii de pe glob”.

[COLOR=#ff0000]Prin urmare masoneria formează o confraternitate mai presus de religie, de neam şi de familie.[/COLOR] Un mason consideră mai apropiat sieşi pe un evreu mason decât pe un român creştin. Prin aceasta se rupe legătura bisericească dintre cei care formează, după Apostolul Pavel, Trupul tainic al Domnului. Se poate spune că masonul iese din Biserică, precum iese din comunitatea naţională. „Familia, prietenii – se spune mai departe la p. 75 – sau vecinii să nu afle chestiuni în legătură cu activitatea francmasonică, atât personală, cât şi cea colectivă”.
Putem pune de pe acum întrebarea: ce rost mai are jurământul pe Sf. Scriptură când îl rosteşte şi un evreu care nu crede în ea, sau când se respinge originea divină a ei?
Dar poate că cel puţin nu se cuprinde în Marea Lojă Naţională decât România, aşa că acea confraternitate cu masonii din alte ţări rămâne o legătură destul de platonică. Chiar aşa de ar fi şi totuşi ar fi grav: se afirmă în principiul care pune mai presus de legăturile bisericeşti şi naţionale pe cele masonice. În realitate Masoneria Naţională Română cuprinde mulţi străini şi nu există nici o piedică pentru a cuprinde şi mai mulţi. E adevărat că Supremul Consiliu gr. 33 nu admite în sânul său, ca membri activi, decât o pătrime de membri neortodocşi.
Dar numărul membrilor ar fi al Supremului Consiliu care se limitează între 9-33. Destul este dacă o pătrime din ei pot fi neortodocşi. Dar Supremul Consiliu are şi membri emeriţi. Între aceştia numărul străinilor nu este limitat. Dar ceea ce-i mai important e că grosul Masoneriei Naţionale îl formează membrii din celelalte grade, de la 1-32, şi mai ales cei din primele 3 grade. Între aceştia numărul străinilor iarăşi nu e limitat. Faţă de toţi aceşti străini masonul român e obligat să le dea sprijin în toate împrejurările când se cere – în anumite cazuri cu riscul vieţii. Refuzul sprijinului cerut aduce una din cele mai mari pedepse.
Dar acum să luminăm şi mai bine atitudinea faţă de creştinism a Masoneriei Române, confruntând-o cu câteva citate din amintita „Blaubuch” a Masoneriei austriece, care este în legătură şi cu cea din Anglia şi cu cea română. Francmasonul vienez dr. Oscar Trebitsch spune în articolul „Freimaurerei u. Radikalismus”:

„Caracteristica permanentă a Masoneriei este accentuarea, necesar imanentă, a caracterului autonom al eticei sale şi prin aceasta, în mod necesar, şi negarea oricărei posibilităţi a vreunei etici, heteronome, fie ea crescută metafizic pe terenul speculaţiei filosofice, fie pe cel al speculaţiei teologice” (p. 65).

În această carte francmasonul Dr. Kurt Reichl scrie:

„Francmasoneria este în fiinţa ei adânc pătrunsă de ideea că, pe terenul credinţei, nu poate fi dogmatizată o anumită convingere privitor la ceva imposibil de cunoscut. Ea stă pe punctul de vedere cel cu adevărat tolerat, că fiecare are să-şi facă socoteala cu infinitul după trebuinţele sale religioase. Felul credinţei, de semnul ce-l dă fiecare noţiunii sale despre Dumnezeu, nu e pentru Francmasonerie nimic, pentru ea totul este conducerea etică a vieţii care rezultă din concepţia despre lume a respectivului ins” (p. 31).

Întâlnim aşadar acelaşi indiferentism faţă de revelaţia creştină, pusă în rând cu oricare altă credinţă. Nici o grijă pentru unificarea sufletelor în aceeaşi credinţă creştină, ci insul e justificat în tendinţa de a avea o atitudine cu totul individuală în chestiunea religioasă. Nu susţine nici Biserica impunerea cu sila a credinţei creştine, dar propovăduieşte sus şi tare că această credinţă e revelată de Dumnezeu, deci singura adevărată în plenitudinea ei, şi dezaprobă fărămiţarea societăţii omeneşti în tot atâtea credinţe câţi indivizi sunt.[COLOR=#ff0000] Francmasoneria afirmă că n-are nici o dogmă. Dar are şi ea pe cea a individualismului, socoteşte ca valoare supremă judecata individuală.[/COLOR] Cel puţin pentru ochii lumii, căci în realitate impune adepţilor ei destule convingeri şi secrete de al căror rost şi sens nu au să se întrebe masonii gradelor inferioare.
Acelaşi lucru îl afirmă Dr. K. Reichl şi în alt loc al numitei cărţi, într-o controversă cu iezuitul Fr. Muckermann despre încrederea în umanitatea pură, pe care francmasoneria o are, pe când creştinismul nu:

„Să recunoaştem clar şi fără echivocuri deosebirea fundamentală. D-v vă exprimaţi hotărât bănuiala în posibilitatea unei umanităţi care nu e în legătură cu un Dumnezeu personal, care nu e străbătută de credinţa în Dumnezeul personal al Bisericii. Francmasonul, aşa cum îl înţeleg eu (!!) nu e ateu, concepţia despre lume a Francmasoneriei are principiul unei fiinţe supreme, unei ultime temelii spirituale a existenţei. Dar cu deosebirea fericită (heilsarmee), antidogmatică faţă de dogma Bisericii infailibile şi singură mântuitoare, că ea lasă conţinutul, culoarea noţiunii de Dumnezeu subiectivismului fiecăruia. Ea socoteşte că există o credinţă, dar aceasta nu trebuie dogmatizată drept o cunoaştere care trebuie să fie singură adevărată, aşadar imposibilă. Nu e linia d-v., prea venerate, să admiteţi umanitatea laicistă a francmasonului care nu e hrănită de o credinţă precisă într-un Dumnezeu personal, ca întemeiată, adevărată şi variabilă. Vă îndoiţi de garanţiile interne ale acestei umanităţi. Socotiţi că numai ideea de umanitate a credinţei creştine posedă putere îndatoritoare” (p. 25-26).

Iar în alt loc:

„Sigur ideea masonă despre umanitate nu e determinată religios, în sensul că nu cere înrădăcinarea ei într-o religie anumită, respectiv în cea catolică” (p. 20).

În spiritul acesta liber cugetător vorbesc masonii despre religie atunci când vor să-şi prezinte în trăsături simpatice organizaţia lor. Adevăratele lor sentimente sunt însă direct ostile la adresa religiei. Ele izbucnesc adesea în expresii nemascate, în felul acelora pe care le-am inserat în refrenul acesta la alt loc.
După ce am arătat că şi masoneria zisă naţională face parte din organizaţia mondială a masoneriei, fiind angajată în urmărirea scopurilor comune ale masoneriei, şi după ce am arătat că masoneria întreagă e cel puţin liber cugetătoare pe teren religios, să mai revenim puţin asupra scopului masoneriei în care e încadrată masoneria naţională.