interiorizarea doliului
Nu de putine ori am observat o incercare de interiorizare a doliului.
Oricat de reala ar fi starea de doliu a inimii, nu as putea accepta o relativizare totala a manifestarii lui exterioare. Pe acelasi principiu - "simt in inima mea, de ce sa mai arat si in afara" - am putea anula si alte manifestari crestine. Aspectul exterior sustine zidirea interioara.
O persoana care poarta doliu aduce cu sine un gand roditor: gandul la moarte. Intr-o lume care ascunde moartea intr-o cripta a ratiunii, care o considera ceva macabru si nepotrivit vietii de zi cu zi, este fireasca respingerea acestui gand. Insa intr-o minte crestina, care vede moartea ca pe un indemn la a iubi si a ierta pe cei de langa noi, gandul la inevitabilitatea si rodnicia mortii este ceva bun si de dorit.
Moartea sotiei poate face sotul sa se imbrace in negru toata viata, ca un calugar. Am putea spune ca doliul si purtarea acestuia - interioara si exterioara - este direct proportionala cu iubirea purtata acelei persoane. Cu toate acestea, dragostea nu se poate masura prin numararea zilelor de doliu exterior. Cine simte doliul in inima lui, il va purta si in trupul sau.
Gandesc la faptul ca aspectul exterior sustine zidirea interioara si interiorul se reflecta in exterior.
|