View Single Post
  #2  
Vechi 13.02.2009, 09:47:46
Tia's Avatar
Tia Tia is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 20.08.2008
Religia: Ortodox
Mesaje: 245
Implicit

1.Marturia unui protestant (întors la Biserica Ortodoxa)
M-am nascut într-o familie de intelectuali atei. În primii ani am fost crescut si îngrijit de bunicii din partea mamei, crestini ortodocsi. Bunica a fost cea care m-a învatat câteva rugaciuni si sa ma închin. Tot ea m-a dus la biserica si la insistentele ei am fost botezat.Am fost crescut apoi de parinti si, din cauza parerilor lor legate de existenta lui Dumnezeu, am uitat tot ce ma învatase bunica. Mai mult, crescand, am adoptat si eu ateismul parintilor si cel din scolile comuniste. Am devenit chiar foarte convins ca Dumnezeu nu exista si ca toate lucrurile din natura au o justificare evolutionista si materialista.În adolescenta, din cauza problemelor cu care s-a confruntat familia, am capatat o atitudine cinica si batjocoritoare la adresa a tot ce era frumos pe lume, la adresa lui Dumnezeu si a iubirii. În 1989 a venit Revolutia. Eram în clasa a unsprezecea si aveam 17 ani. În tara începusera sa soseasca misionari ai diferitelor culte originare din America, aducand cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat si eu în posesia unuia si am început sa-l citesc dintr-o curiozitate intelectuala. Eram convins ca Iisus Hristos este un mit, însa mi-au placut foarte mult cuvintele Lui din carticica misionarilor. Într-o noapte am avut un vis despre Dumnezeu, un vis în care El îmi vorbea si în care am putut recunoaste clar vocea Lui. Visul m-a impresionat foarte mult (de aceea si acum, la mai bine de zece ani, mi-l amintesc în amanunt), însa nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am ramas în continuare un cinic si un rebel.În primul an de facultate, în urma unor deceptii, am întâlnit un om presupus experimentat în chestiuni afective, capabil sa-mi dea niste sfaturi. El fusese candva un mare „crai”, însa acum era un misionar neoprotestant. Mi-a vorbit foarte frumos despre Dumnezeu si cu ajutorul lui lucrurile citite de mine în Noul Testament au început sa se lege. M-a invitat sa fac o calatorie cu el la Timisoara si acolo, într-o adunare baptista, am spus în fata celor prezenti ca vreau sa încep o viata noua alaturi de Iisus Hristos. Gestul meu a fost foarte apreciat de cei prezenti (ca la doua mii de baptisti) si am fost felicitat. M-am întors la Bucuresti cu sentimentul ca de acum sunt crestin si ca Dumnezeu mi-a facut un mare har ca m-a scos din viata falimentara în care traisem pana atunci. Mai mult, acum aveam o identitate noua: eram un baptist.Sase luni am frecventat o adunare baptista din apropiere. În tot acest timp nimeni de acolo nu m-a bagat în seama, lucru ciudat deoarece de obicei ei se bucura de fiecare care „se pocaieste”. În perioada aceea am citit toata Scriptura si am aflat si de existenta altor culte neoprotestante. Printre ele am aflat de unii care credeau ca pogorarea Duhului Sfant de la Cincizecime poate avea loc si astazi - penticostalii. Am devenit tot mai curios în privinta manifestarilor neobisnuite, atribuite Sfantului Duh, din adunarile penticostale si m-am mutat cu bagaje cu tot într-o astfel de adunare. Aici m-am botezat si am primit ceea ce ei numesc „botezul cu Duhul Sfant”, vorbind în limbi. Acum eram un penticostal.Adunarea aceea penticostala era complet diferita de cea baptista. Aici am fost repede înconjurat de tineri de varsta mea si m-am integrat într-un cerc. Am început sa înteleg teologia penticostala si, în general, neoprotestanta. Pastorul adunarii era presedintele unui institut teologic si m-a încurajat sa devin student acolo. Ceea ce am si facut. Începusem sa devin popular în adunarea acea, simpatizat deopotriva de cei tineri si de cei batrani. Dupa cateva luni însa am renuntat la studiile teologice, deoarece am intrat în conflict de opinii cu pastorul si nu am acceptat sa fac compromisurile necesare „avansarii”. Dupa o perioada de doi ani, odata cu schimbarea domiciliului, am parasit acea adunare si am început sa frecventez alta, tot penticostala. Aici am dorit dinadins sa raman anonim si tot timpul cat am mers acolo, jumatate de an, am fost un singuratic.În cei aproape trei ani de cand facusem pasul acela în acea adunare baptista din Timisoara am ajuns sa cunosc în mare teologia neoprotestanta si felul în care „rezolva” aceste culte problema pacatului din viata individului. Potrivit parerii lor, daca faci un pacat, este suficient sa ti-l marturisesti lui Dumnezeu într-o rugaciune, sa „aplici” versetul de la 1 Ioan 1, 9 si pacatul îti este iertat. Daca pacatuiesti iarasi, faci la fel. Simplu ca „buna-ziua”. Eu trebuia numai sa cred ca Dumnezeu îmi iarta automat acel pacat odata ce i l-am marturisit.Problema a început atunci cand am început sa simt ca la Dumnezeu nu se poate sa mearga asa de usor cu pacatul. Începusem sa port în mine însumi vina pentru pacatele mele, iar recitarea „versetului de aur” nu ma linistea catusi de putin. Astfel am început sa caut o alta cale de a rezolva problema pacatului. Pe de alta parte, umbland si vizitand si alte adunari neoprotestante, am putut sa constat si alte lucruri ciudate.Dupa vreo patru ani de perindari deja îmi pierdusem acea credinta în infailibilitatea neoprotestantismului pe care o au majoritatea membrilor acestor culte. Acum cautam altceva, însa nu stiam prea bine ce. Voiam adevarul, însa nu aveam o idee prea clara despre cum arata acest „adevar”. Discernamantul mi se baza pe criterii relative si mereu în schimbare.Dupa o perioada de cateva luni de framantari, niste prieteni m-au invitat sa vin la adunarea unde mergeau ei. Am acceptat si asa am descoperit „Partasia”.Aceasta adunare „Made in Germany” era formata în mare majoritate din oameni plecati din diferite motive de la alte culte. În mare, teologia ei era tot neoprotestanta. Aveau o singura diferenta notabila: omul trebuie sa lupte activ împotriva pacatului, nu sa apeleze într-una la harul lui Dumnezeu pentru acoperirea pacatelor repetate. Ideea aceasta a luptei împotriva pacatului era esenta credintei si a predicilor lor. În acelasi timp, asemenea tuturor gruparilor extremiste, criticau plin de sarg celelalte culte neoprotestante si Biserica Ortodoxa si se considerau „alesii” lui Dumnezeu.De la prima vizita am constatat diferenta si ca încearca sa ofere o solutie la problema pacatelor personale. Am început sa frecventez locul acela si m-am integrat în comunitate. Aici am cunoscut-o pe sotia mea si prin casatoria cu ea m-am legat si mai mult afectiv de acei oameni. Problemele specifice cultelor neoprotestante erau prezente si aici, însa erau atenuate de predicarea luptei împotriva pacatului, lupta care parea sa fie scopul majoritatii persoanelor din acel loc.La un an de la sosirea mea în adunare s-a petrecut un incident foarte graitor pentru mine. Dupa modelul Partidului National Taranesc si a lui Radu Vasile, o mana de tineri au organizat debarcarea „batranilor” si s-a pus pe sine sefi ai partidei. Considerand ca lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au decis ca trebuie sa faca ceva si au luat fraiele adunarii în mana lor. Timp de cateva luni adunarea a fost scindata, dar lucrurile au fost oarecum rezolvate atunci când responsabilul pe România a transat lucrurile în favoarea tinerilor. Practicile si orgoliile „din lume” se regaseau din plin la acesti „alesi ai lui Dumnezeu”, iar eu am putut constata existenta intrinseca a duhului de dezbinare, la lucru în mijlocul acestor culte. Tinerii ajunsi conducatori de partida ofereau acum un management religios mult mai eficient si mai captivant decat cel anost al batranilor detronati.Incidentul n-a facut decat sa-mi completeze parerea despre aceste culte. Desi eram de acord cu ei în privinta luptei împotriva pacatului, atitudinea si metodele lor m-au îndepartat afectiv. În cele din urma am încetat sa mai frecventez locul acela, sfatuind-o însa pe sotia mea sa continue, deoarece nu voiam ca ea sa ia decizii influentata de mine.Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu este deloc usoara, mai ales cand nu ai nici o alta alternativa. Atunci cand esti învatat ca întalnirea regulata cu „fratii”, participarea la adunari si un anume fel de comportament constituie împreuna „credinta”, renuntarea la aceste forme exterioare îti da sentimentul ca-ti pierzi credinta. Stiam ca ceilalti spuneau despre mine ca „am cazut de la credinta” si ca „m-am întors în lume”. Întorcandu-se duminica de la adunare, sotia mea îmi povestea amuzata despre felul compatimitor în care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de vaduva de razboi. Uneori o întrebau despre mine ca si cum eram pe moarte sau chiar murisem. Cand ea le raspundea însã ca-mi merge bine, acesta era un lucru de neînteles pentru ei si clatinau neîncrezatori din cap. A trebuit deci sa-mi revin din toata intoxicarea cu propaganda neoprotestanta si sa stau singur în picioare. Foarte multi dintre neoprotestanti sunt ajutati sa ramana în acea credinta de mediul social în care traiesc si de „tarcul” adunarii din jurul lor. Daca acest tarc ar disparea peste noapte, probabil ca o data cu el ar dispare si „credinta” lor.În perioada aceea, un coleg de serviciu, absolvent al Facultatii de Teologie Ortodoxa, stand de vorba cu mine despre Partasie, mi-a dezvaluit ca învatatura ortodoxa pune un mare accent pe lupta împotriva pacatului, lucru pe care eu, ca protestant, nu-l stiam. Mi-a împrumutat cateva carti si am început sa descopar Ortodoxia. În acel an, de Boboteaza, a venit la noi la usa un preot de la biserica din apropiere si, dupa ce initial i-am declarat franc ca eu sunt un „sectant”, am început sa ma întalnesc cu el dupa amiezele la biserica pentru discutii.
__________________
Binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul si toate cele dinlauntrul meu Numele cel Sfant al Lui
Reply With Quote