Despre preamarirea sfintilor reprezentati în icoane
Haideti sa analizam pe scurt întelesul preamaririi sfintilor în Biserica Ortodoxa. Biserica Ortodoxa nu „canonizeaza” sfintii; ei sunt preamariti în Biserica. Preamarirea sfintilor în Biserica Ortodoxa este o împlinire a dragostei sfinte si a unitatii la care ne cheama Hristos prin cuvintele sale si prin Apostolul sau. Apostolul ne lamureste ca suntem cu totii madulare ale Trupului lui Hristos (Biserica) iar daca un madular sufera, întregul trup sufera împreuna cu el, dar daca un madular este preamarit, atunci tot trupul se bucura împreuna cu el. Prin urmare daca Dumnezeu preamareste un anume membru al Sfintei Biserici, descoperind aceasta cinste si facind cunoscut constiintei întregii Biserici aceasta cinste, fie prin facerea de minuni pentru cei care cer mijlocirile acelui sfint, fie prin actiunea nemijlocita a Sfintului Duh asupra constiintei Bisericii, atunci întreaga Biserica cinsteste acea persoana.
Sfintul este preamarit de catre Biserica paminteasca pentru ca el a atins deja îndumnezeirea si Dumnezeu l-a preamarit. Un sfint dobindeste sfintenia înca din timpul vietii sau altfel nu a fost niciodata sfint. Cind un sfint a raposat, el este primit în Biserica cereasca cu cinstea si slava cuvenite înaltimii sale duhovnicesti si pe masura daruirii depline lui Dumnezeu, în timpul vietii pamintesti.
Prin urmare, preamarirea sfintilor în Biserica Ortodoxa este o preamarire a întregului trup al Bisericii, prin aceea ca unul din madularele acelui trup au agonisit Duhul Sfint în cel mai înalt chip. Tot asa cum ochiul vede ceva frumos iar imaginea acelei frumuseti este perceput de intelectul întregului trup, iar simtirea acelei frumuseti afecteaza fiecare organ al trupului, proportional cu sensibilitatea acelui organ, tot asa slava sfintului nu este izolata ci este perceputa de catre constiinta întregului trup si fiecare madular al trupului îl cinsteste proportional cu sensibilitatea duhovniceasca a madularului. Realizarile duhovnicesti ale sfintului înalta întreaga Biserica si pe fiecare din membrii ei, aducindu-i mai aproape de Dumnezeu. Mai mult, descoperirea slavei sfintului pe care o face Dumnezeu întareste si insufla descoperirea îndumnezeirii si faptul ca mintuirea consta într-adevar din iluminare si preamarire prin pocainta si lupta duhovniceasca.
[1]. Numai în limba engleza exista doua cuvinte diferite pentru cuvîntul „sfint”. Unul din ele, „saint” ne parvine pe filiera franceza în vreme ce celalalt, „holy” l-am mostenit din sorgintea germanica a limbii engleze. În lima greaca (ca si în slavona) exista un singur cuvint, ’agios. Prin urmare, în limba greaca Sfintul Nectarie este ’Agios Nektarios, iar „Sfinte Dumnezeule” este „’agios o Theos”.
[2]. Versiunea King James traduce cuvintul „sfint” în mai multe feluri. Totusi, în 19 pasaje cuvintul folosit ar trebuie sa fie „evlavios” sau „cei evlaviosi” pentru ca aceasta este traducere cuvintului evreiesc hasid. Adesea, cuvintul hasid se refera nu numai la cineva „evlavios” dar si la cineva care este un „evlavios fanatic”. De exemplu, termenul hasid apare în II Paralipomena si Pilde 2:8. Cuvintul „sfint” din Matei 27:52 ar trebuie probabil sa fie înteles în sensul cuvintului hasid. În Deuteronom si în cartile profetice, mai ales în Daniel, cuvint evreiesc care este tradus prin „sfint” este kadosh sau kaddish, sau o varianta a acestor cuvinte. În aceste cazuri, cuvintul evreiesc este tradus corect în greaca ca si ’agios, si în engleza ca „sfint”, pentru ca termenul înseamna „consacrat, pus de-o parte”.
[3]. În acest sens, este important sa amintim care este ordinea culorilor care se folosesc atunci cind se picteaza o icoana. Aceasta ordine, începind cu culoarea de baza si acumulind pe aceasta pentru a dezvalui în final transfigurarea si îndumnezeirea, este un adevar teologic si profund spiritual. Ea ne învata ca persoana se sfinteste si se umple de slava în mod treptat, dinauntru înspre în afara, începind cu „inima”. Aceasta sfintenie creste în mod treptat si umple întreaga fiinta, miscind sufletul si intelectul omului, pentru a cuprinde trupul si pentru a-i uni întreaga persoana – trup si suflet- cu Dumnezeu.
[4]. În acest context e important sa amintim ca icoanele sfintilor sunt portrete care seamana cu persoana pictata, de fiecare data cind acest lucru este cu putinta. De exemplu, icoanele Sf. Nicolae pot fi întotdeauna recunoscute pentru ca icoana descopera o reprezentare riguroasa a persoanei istorice. Acest lucru este valabil în cazul tuturor sfintilor mai cunoscuti, desi nu se mai aplica în cazul martirilor din vechime care au fost martirizati cu zecile de mii si ale caror înfatisari exterioare sunt arareori cunoscute. Este important sa ne amintim acest lucru daca vrem sa întelegem bogatia sensurilor transfigurarii si ale îndumnezeirii. Sfintul nu este o persoana idealizata sau romantata care se transforma cu ajutorul harului, nici nu este numai o persoana launtrica, sufletul, si prin urmare facind trupul de prisos, sau prada idealizarii. Icoana ne dezvaluie adevarata persoana umana, care poate fi recunoscuta de catre toti si prin urmare cu totii primim învatatura ca întreaga omenire, întreaga adunare a credinciosilor este chemata la o asemenea sfintenie, la o asemenea transfigurare si îndumnezeire, nu numai citiva alesi.