Dragul meu, o sa iti raspund cu toata onestitatea la intrebare, exact la ce m-ai intrebat. Si totodata voi incerca sa caut relevanta teologica a subiectului, asa cum am spus mai inainte ca incerc mereu sa fac (chestiunile care incep cu o problema fierbinte si raman in aceeasi zona dar nu iau inaltime spre Cer, se cheama preocupari lumesti iar eu ma feresc de asa ceva mai ales acum, in timpul Postului; caut sa fiu ancorat in Hristos nu in lumesc).
Mai intai, doresc sa afli ca in copilaria mea doream sa devin medic veterinar. Pana la 14 ani principala mea pasiune a fost cresterea si ingrijirea animalelor. De atunci am ramas cu un obicei: privesc un om in ochi si imi dau seama de sufletul lui inclinat spre bine sau spre rau, deoarece am invatat de la contactul cu animalele sa inteleg privirea unei fiinte. (La om e nitel mai complicat, am intalnit oameni cu ochi inocenti de vitel, mari si umezi, rotunzi si catifelati dar care baga in tine cutitul fara sa ezite.) Tot din copilarie, de la ingrijirea animalelor am deprins mila. Avea sa ma ajute in exersarea pentru dobindirea milei crestine, precum si in plan profesional (lucrez in domeniul de acordare a ajutorului specializat catre oamenii suferinzi psihic).
Ce fac eu concret, iata 2 exemple:
a) mergand la spitalul Fundeni am trecut pe langa un tufis din care se auzeau scancete ca de copil, un vaitat prelungit, tipat; m-am oprit o clipa, pregatit sa intru in postura bunului samaritean, speriat chiar de gandul ca ar putea fi un copil abandonat. Ei bine nu, era doar un catel in varsta de cateva zile, abandonat acolo de stapinii care l-au aruncat la gunoi, probabil pentru ca iesise corcitura din aventurile unei lady de rasa, cu vreun catel vagabond (ca in desenele animate Doamna si vagabondul). M-am apropiat sa il cercetez si am vazut ca nu ii dadusera ochii. Am oftat si am dat sa plec, blestemind in gandul meu rautatea oamenilor si soarta grea a unor fiinte. Dar am observat ceva cumplit: din urechea catelului ieseau... viermi. Asta m-a revoltat: care va sa zica acel mic catzel era mancat de viu de viermi... Mi-am imaginat imediat ca ar putea sa nu ii fi patruns inca la creier, probabil ca se aflau doar la nivelul pielii din urechea externa sau medie. Nu am putut sa plec mai departe (desi imi imaginam ce avea sa patesc acasa): am luat puiul, cu oarecare scarba deoarece mirosea deja, l-am bagat cu grija in geanta unde aveam niste ziare si o punga apoi am fugit acasa si 2 zile am avut o singura grija: cum sa ii acord primul ajutor. I-am scos viermii din ureche cu penseta. Prietene, nu a fost deloc o placere, nici pentru mine si banuiesc nici pentru animal, crede-ma si daca nu crezi exerseaza si tu.
In fine, cainele acela pe care l-am numit Spot (avea pete maronii, era o corcitura de Brac german) afost ingrijit in casa mea ca la carte (am cumparat carti pentru ingrijirea animalelor). Apoi, cand nu a mai fost posibil sa il crestem, dupa aproximativ un an, am plecat cu el la tara si i-am ales cu mare grija un stapan iubitor. Nu l-am aruncat pe strazile Capitalei! A ajuns caine de vaza la o stana din Baragan, ultima data l-am vazut in urma cu niste ani, m-a recunoscut de departe, a venit in salturi mari la mine si nu m-a lasat sa mai plec pana cand nu l-a pus in lant gros ciobanul.
Al doilea lucru practic, concret, cum ceri tu, l-am facut ceva mai recent, am luat de aceasta data 2 caini aflati in aceeasi situatie (abandonati pe gunoaie langa Stadionul National) si i-am hranit cu biberonul. Mai greu era noptile, cand dadeau sa moara, intrau in spasme ale intregului corp si nu mai respirau din cauza deshidratarii si a lipsei laptelui matern cu anticorpi. Salvarea de la urgentele pentru animale nu m-a ajutat, acolo erau doctori plini de importanta care radeau de mine ca ma zbat pentru niste cadavre vii care vor putrezi in curind, ziceau ei plictisiti de telefoanele mele (cateii erau in coma, se zbateau in tremurul mortii).
Acum iata un fapt pentru care iti multumesc ca mi-ai dat prilejul sa scriu aici si sper sa citeasca aceste randuri si alti oameni. E ceva inexplicabil pentru mine, aproape de domeniul miracolului.
Pe cei doi pui i-am botezat Goe (cel strengar si jucaus, facea mereu nazdravenii) si Ursu (solid, greoi, cuminte, pe el te puteai baza!). ei bine, in a doua noapte de ingrijire, Goe a inceput primul sa intre in crizele de spasme ale corpului, spasmele mortii. La cateva minute imi amintesc ca a inceput si Ursu. Neputincios cu totul in fata inevitabilului, am sunat la cateva centre veterinare dar mi s-a spus sa ma resemnez. Nimeni nu mi-a indicat nimic, nici un fel de tratament si m-au luat peste picior. Mesajul era clar: moare, domne, moare! E doar o javra, ce te tot agiti? dar, vai, eu nu puteam accepta fiindca ... ii tineam in bratele mele si imi venea sa pling de neputinta. Nu vroiam sa ii vad murind in bratele mele. Imi era foarte mila de ei... Atunci, nemaistiind ce sa fac, i-am luat si ... i-am bagat sub pulover, la piept, langa inima. I-am strans acolo, pe amindoi micutzii si i-am mangaiat usor ca sa le pun sangele in miscare, apoi, poate crezi ca sunt nebun, le-am cantat un cantecel de leagan si am spus cateva rugaciuni. A durat cateva minute tot procedeul asta si.... minune, spasmele au incetat, cateii s-au linistit iar a doua zi sugeau voiosi din pipeta (abia dupa cateva zile am trecut la biberon).
Dupa cateva saptamini sotia m-a anuntat ca ... a ramas gravida! Primul nostru copil, Petru, a primit viata pe pamantul asta dupa ce noi, parintii lui, i-am salvat de la moarte pe Goe si pe Ursu. Acum cainii sunt la tzara, in zona Calarasi, si am vesti bune despre ei.
Iata, asadar, prietene, ca nu sunt un om care trece dispretuitor pe langa toata faptura lui Dumnezeu. Sper ca ma crezi pe cuvint si ca tot ce am relatat aici e relevant. dar eu unul am facut exact ce ai vazut mai sus. In loc de 3 caini morti sau 3 caini vagabonzi pe strazi, am ales varianta de a-i salva si a-i trimite la tara, intr-un mediu potrivit pentru ei, iar nu pe cimentul oraselor. Nu am putut sa fiu nepasator dar nici sa complic existenta oamenilor de aici doar pentru ca iubesc eu animalele. Iubirea presupune si discernamint, nu doar lacrimioare si sentimentalisme, cred eu.
Sfantul Paisie Aghioritul era mare iubitor de animale. In cartea "Patimi si virtuti" (ti-o recomand din tot sufletul) il poti vedea cu un pitzigoi in palma, hranindu-l cu firimituri de paine. DAR SFANTUL TRAIA SI SCRIA PENTRU OAMENI! Asta e prioritatea unui om.
Celelalte sunt importante, in ordinea lor, secundara desigur.
Dumnezeu sa ne aiba in grija Lui si sa devenim mai buni cu prilejul acestui Post.
Doamne ajuta!