[cristiboss56]

Viaţa Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica

Sfântul Ierarh Calinic este cel mai ilustru exemplu de spiritualitate proprie poporului român. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae (+1993), cel mai mare teolog român din secolul XX, spune despre Sfântul Calinic că „uneşte în profilul său duhovnicesc, în mod uimitor, rugăciunea şi înfrânarea cea mai severă, pe de-o parte, cu ascultarea cea mai deplină în obşte şi cu grija de săraci, iar pe de altă parte, cu activitatea de ctitor şi ziditor de biserici” (Filocalia rom. VIII). În 1850, la vârsta de 63 de ani, după 43 de ani de viaţă monahală, din care 32 ca egumen, în mânăstirea Cernica (lângă Bucureşti), la insistenţele Domnitorului Barbu Ştirbei al Ţării Româneşti (Muntenia), Sfântul acceptă să devină episcop de Râmnic pentru întreaga Oltenie (sudul României de azi), o eparhie vacantă de zece ani, aflată într-o stare materială şi spirituală deplorabilă: reşedinţa şi catedrala în ruine, seminarul închis, preoţii lipsiţi de instruire, un mare număr de biserici prost întreţinute, în ruine şi chiar închise… În scurt timp, printr-o activitate uriaşă, Sfântul reuşeşte să înnoiască cu totul eparhia, să construiască o nouă catedrală şi clădiri noi pentru reşedinţă şi seminar, să deschidă o tipografie, să restaureze bisericile şi să zidească altele noi, precum şi o mănăstire, toate sub supravegherea sa directă. Ca episcop, şi-a continuat cu stricteţe viaţa de rugăciune şi asceză pe care a dus-o la mănăstire: hrana strict vegetariană („ca să biruiască mândria, numai sâmbăta şi duminica gusta câte puţin ouă, brânză şi lapte”), uneori îşi prelungea postul total timp de 40 de zile, iar somnul, pe scaun şi nu în pat, nu depăşea trei ore pe noapte. Ziua era permanent pe şantiere şi în misiune, cu rugăciunea permanent în inimă. Toţi admirau blândeţea, bunătatea, smerenia şi iubirea sa. Ucenicul şi biograful său spune că era atât de milostiv încât tot ce avea împărţea săracilor, uneori chiar şi hainele proprii. În Testamentul său, Sfântul scrie: „N-am adunat aur şi argint, n-am voit să am nici haine de prisos, nici orice fel de lucruri, nici de îngropare, nici de pomenire nu las ceva…ca să se arate că lui Dumnezeu cred, că mai primit îi va fi lui Dumnezeu dacă nu va rămânea după moartea mea nici un ban decât dacă s-ar împărţi cea mai multă strânsoare după mine”. După 17 ani de episcopat, Sfântul de retrage la mânăstirea sa unde curând adoarme întru Domnul (11 aprilie 1867). Părintele Stăniloae spune mai departe despre Sfântul Calinc că în viaţa lui „a împăcat asceza ca preocupare de desăvârşire personală cu virtutea socială a milosteniei, dovedind că asceza nu închide pe om în închisoarea unor preocupări individualiste… ci este tocmai mijlocul de omorâre a egoismului”. Acelaşi teolog vede în spiritualitatea Sfântului Calinic o „spiritualitate integrală”. Sfântul Calinic este cel mai popular sfânt român. Moaştele sale se află la mânăstirea sa de metanie, Cernica.

„Rugul aprins”

Cenaclul „Rugul aprins”, apărut imediat după cel de-al doilea război mondial, la mânăstirea Antim din Bucureşti şi-a propus să atragă intelectualitatea bucureşteană spre spiritualitatea isihastă. Isihasmul (de la „hesychia” – pace, linişte sufletească) este un curent în cadrul monahismului răsăritean dintru începuturile sale care pune accent pe pacea inimii şi unirea cu Dumnezeu îndeosebi prin rugăciunea neîncetată. Istoria sa este legată şi de Ţările Române, în special de Moldova, unde în secolul XVIII, a trăit Sfântul Paisie Velicicovschi, care a tradus în limba slavonă Filocalia (în traducere literală: „iubire de frumuseţe”), o faimoasă colecţie de scrieri ascetice apărută în limba greacă la Veneţia în 1787. Apariţia Filocaliei a provocat o mare renaştere isihastă, care a pornit de la Muntele Athos, dar mai ales din Moldova, în toate ţările de tradiţie ortodoxă, cu deosebire, în Rusia. Isihasmul se află în inima spiritualităţii ortodoxe şi este o sinteză a acestei spiritualităţi.
În Bucureştiul de după război, Părinţii de la mânăstirea Antim au început să ţină regulat conferinţe pe diferite teme filocalice care au atras din ce în ce mai mulţi intelectuali. Aceştia, la rândul lor, ţineau conferinţe publice pentru ca spiritualitatea isihastă să fie cunoscută şi practicată în popor. Se punea accent pe rostirea „neîncetată” a rugăciunii lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, în toate împrejurările: acasă, în timpul lucrului, în călătorie… Astfel tot lucrul şi orice activitate umană, inclusiv cercetarea ştiinţifică şi munca intelectuală, devine un loc de întâlnire cu Dumnezeu şi este impregnată de energiile rugăciunii care sunt, în fond, energiile Duhului Sfânt. Aşa s-a dovedit că este posibil să ai rugăciunea neîncetată chiar şi în timpul unei activităţi care presupune o mare concentrare intelectuală şi, mai ales, că rugăciunea uşurează şi potenţează o astfel de activitate, ca orice altă muncă. De fapt rugăciunea neîncetată înseamnă mai mult o stare de rugăciune care se realizează de la sine în inimă, după ce ne-am exersat îndelung cu rostirea rugăciunii lui Iisus.

Regimul comunist, impus din exterior în România, va interzice după câţiva ani activitatea „Rugului aprins”, iar în 1958 va aresta pe cei mai activi membrii. Lucrarea lui a rămas totuşi în memoria multor credincioşi care au încercat să continue practica rugăciunii lui Iisus şi după aceia. De altfel recomandarea ca toţi credincioşii să rostească cât mai des rugăciunea lui Iisus aparţine Tradiţiei ortodoxe.