[cezar_ioan]

"Multe am a vă scrie, dar n-am voit să le scriu pe hârtie, cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să grăiesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină." (2 In 12)

"Drept aceea, privegheaţi, aducîndu-vă aminte că timp de trei ani n-am contenit, noaptea şi ziua, să vă îndemn cu lacrimi pe fiecare dintre voi..." (FA 20, 31)


Ce duh anume e sugerat acolo? Ce stare de spirit? Ce componentă indispensabilă a dreptei credinţe, a dreptei învăţături?

Ce înţelegem, cu ajutorul acestor versete (şi al altora din NT) despre învăţătură, despre Evanghelie, despre dreapta credinţă, despre Tradiţie, despre Duhul Bisericii?

În epistolele către fraţii de credinţă care alcătuiau primele comunităţi euharistice, Apostolul caută să ţină flacăra credinţei dincolo de rătăciri, date fiind numeroasele ispitiri sub care trăiau fraţii, vechile convingeri religioase care încă mai mişcau prin memoria lor, insuficienta clarificare a chestiunilor dogmatice fundamentale (dogmatica avea să se contureze treptat, mai ales sub aspectul terminologiei, cu prilejul primelor sinoade ecumenice, precum ştim din istoria Bisericii) precum şi alte variate piedici care ţin, mai întâi, de condiţia firii noastre rănite prin păcatul protopărinţilor.
Cum constatăm că procedează Pavel, îndeosebi, precum şi Ioan - conform textelor citate? (aidoma celorlalţi apostoli, ale căror epistole ne stau la dispoziţie prin mijlocirea NT)
Dincolo de tot felul de artificii care ţin de pregătirea oratorică şi psihologică a retorului, ori poate tocmai în consens cu aceasta, Pavel şi Ioan au mereu grijă să sporească, prin trimiteri cu impact emoţional, starea de spirit a destinatarilor.
Alegînd şi îmbinînd cu măiestrie elemente care ţin când de forţa logicii când de zvâcul voinţei, când de cel al unor simţăminte puternice, Apostolii înalţă mereu o stare de spirit înspre care îi cheamă pe fraţii creştini. Miezul acestei stări de spirit este, evident, iubirea.
Cuvintele lor sunt părinteşti.
Trimiterile sunt necontenit la iubirea Domnului, jertfelnică.
Rugămintea e spre stăruinţa în bună înţelegere între fraţi, în supunere, în punerea pe loc secund a celor personale, cu sens de egoiste.
Îi numesc pe creştini când copii, când sfinţi, pentru a-i ajuta să devină conştienţi cât sunt de curaţi cu inima şi cât pot, încă, deveni de curaţi, despătimindu-se de duhul cărnii, de duhul lumii acesteia. Încă şi mai mult, mult mai mult, prin cuvioşie, prin toate darurile Duhului, pe care Pavel şi Ioan nu încetează să le reamintească...
Le cer, de asemenea, să se străduiască pentru a rămâne şi spori în curăţie, nu doar să aştepte mângâierea peste ei.

De ce?
Pentru ca bucuria vieţii creştine să îşi atingă rostul: să fie deplină. Întrucât scopul creştinului acesta şi este, spune Domnul: să Îl cunoaştem pe Dumnezeu, să trăim fericirea deplină a întâlnirii cu El, în comuniune de duh şi fapte.

Cea mai bună cale de a spori bucuria şi fericirea întru Hristos, spun apostolii după cum cunoşteau deja din convieţuirea lor cu Domnul, este convieţuirea. Oralitatea învăţăturii nu se datorează neapărat lipsei mijloacelor de scris şi a altor piedici tehnice (aveau destule mijloace, iar Domnul ar fi putut să le sporească, de-ar fi fost important pentru mântuire) ci faptului că în comuniunea efectivă, trup şi suflet, împărtăşirea este deplină iar Duhul lui Hristos rodeşte din belşug, covîrşind pe oamenii înfrăţiţi întru El.

Ne atrage atenţia textul, de câte ori citim Epistolele, că apostolii susţin neîncetat această trăsătură a învăţăturii creştine, diferită de alte trăsături ale învăţăturilor păgâne: a cunoaşte înseamnă a convieţui în Duhul Iubirii.
Nu a scorni concepte şi relaţii interconceptuale, precum ştiinţa slabă a lumii acesteia, care ţese o pânză de păianjen din care nu mai poate ieşi, precum musculiţa.
Ci smerind mintea, umilind duhul, eliberînd firul verde al iubirii inimii, frumos străjuit de reperele revelate ale dogmelor, lăsînd ca simţământul cel mai adînc ontologic al omului să prindă putere şi să se întindă, precum focul, în inimile tuturor: bucuria deplină a împărtăşirii cu Părintele Iubirii.

Toată dogmatica şi discuţiile dogmatiştilor au ca scop drept ca acest amănunt care caracterizează învăţătura creştină şi dreapta credinţă să nu se piardă din sufletul nostru. Anume, că suntem chemaţi să devenim comuniune a iubirii jertfelnice, nimic altceva. Sau mai exact nimeni altcineva.

Pentru aceasta, Apostolul Pavel şi Apostolul Ioan (conform textelor citate) se tânguiesc uneori, se tem, se lamentează, se înflăcărează, suferă (zice Pavel) iarăşi durerile naşterii (din Duh), se bucură. ACESTA este miezul învăţăturii creştine. O învăţătură unică, diferită de toate celelalte, raţionaliste şi logiciste, astfel implicit limitate şi false. O învăţătură unică întrucât doar ea poate ajuta pe om să nădăjduiască Viaţa. O învăţătură care, dincolo de frumuseţile ei intelectuale certe, dincolo de antinomiile şi paradoxurile ei, chiar, are o proprietate remarcabilă: fericeşte, învie, îndumnezeieşte.
Nici o altă învăţătură de sub soare nu poate recupera pe om la starea lui dintâi, paradisiacă, cuminte, aproape de deplinătate. Nici o învăţătură omenească nu poate recupera pe om înaintea lui Dumnezeu. Nici o învăţătură omenească nu poate transfigura ontologic fiinţa umană, aşa cum doar învăţătura creştină o poate face, pe drept cuvânt şi dovedit.
Iar această învăţătură se numeşte: cultura Duhului, învăţătura bucuriei şi-a lacrimilor căinţei, graiul viu al omului către semen prin care vin şi lucrează energiile dumnezeieşti cele dintâi, necreate.
Şi care, în momente de taină mare, e însoţită de gestul corpului, gest concret, pe care nici o altă învăţătură nu îl poate oferi: punerea mâinilor, sfinţitoarea şi înveşnicita de Viaţă.
Aşadar, de Iubirea în comuniune euharistică vorbim. Aceasta e cu adevărat credinţă şi învăţătură dreaptă, Cătăline!
De la ea nu putem face rabat, nici o clipă, întrucât ne agonisim moarte cu fiecare gest strâmb. Ne agonisim păcatul. Cumplitul păcat, girul morţii.