[Ioan_Cezar]

Cuvântul acesta, depresie, fireşte că e înţeles în fel şi chip. Ca orice alt cuvânt.
O imagine foarte sumară şi nu tocmai exactă asupra termenului găsim aici: http://ro.wikipedia.org/wiki/Depresie
Consider că textul merită citit în întregime, fie şi pentru a întrezări o mică parte din semnificaţia termenului.

În ce mă priveşte, reiau mesajul de a face câteva distincţii.
Nu sunt acelaşi lucru, deşi oamenii pot trăi câte ceva din fiecare: depresia / tristeţea/ melancolia / epuizarea / descurajarea / deprimarea / deznădejdea / tulburarea de personalitate depresivă / simptomul depresiv în cadrul unei alte boli (sindrom) etc.

Depresia, ca stare dinamică (debut, culminaţie, remisiune sau complicaţii eventual letale) şi morbidă a unei persoane, este o condiţie simultan fizică, psihică, spirituală.
E afectat şi corpul (inclusiv creierul, care este un organ ca oricare altul) şi psihicul (toate funcţiile psihice sunt afectate, precum şi funcţionarea de ansamblu a sistemului psihic, inclusiv fenomenul de conştiinţă) şi, evident, este tulburată viaţa spirituală.

Depresia are rădăcini uneori puternice în bagajul genetic, arborele genealogic fiind relevant în acest sens. Cel mai adesea, însă, depresia se învaţă. Uneori e numită "sindrom de neajutorare dobândit". O înţelegem, aşadar, şi ca fenomen socio-cultural, ca modelare, chiar condiţionare.
Există şi stări depresive reactive (la o anumită situaţie de viaţă faţă de care persoana nu are încă un mod adaptativ de a răspunde), independente de vreo înclinaţie moştenită de la înaintaşi. Un exemplu: stările de doliu, urmarea unor pierderi semnificative pentru persoană. Stările depresive însoţesc de obicei tulburările stării de sănătate, orice suferinţă fizică fiind acompaniată şi de anumite manifestări din spectrul mai larg al depresiei. Nu însă, propriu-zis de boală.

Depresia poate fi mascată chiar de stări opuse ca manifestare: exaltare, jubilaţie, euforie. Stările dispoziţionale de tip maniacal sunt adeseori interfaţa depresiei.

Nu întotdeauna depresia e un fenomen în totalitate negativ. Poate prilejui experienţe de creştere. Însă o depresie propriuzisă reprezintă mereu o pierdere, într-un plan sau altul - cine a trecut prin depresie nu mai e niciodată acelaşi om. Din păcate, această afecţiune lezează ireparabil funcţiile psihice, fie şi "insesizabil", discret. Deteriorarea poate să nu fie spectaculoasă, însă e mereu semnificativă. Cele mai afectate sunt funcţiile cognitive (memoria, atenţia, chiar gândirea şi imaginaţia).

Riscul cel mai de temut al depresiei este suicidul. De această posibilă complicaţie ţin mereu seama psihologii şi psihiatrii.

Tratamentul depresiei este adeseori dificil, sinuos, îndelungat. Repet - dacă e vorba despre depresie, iar nu despre altceva asemănător.
Cercetările din psihiatrie arată că tratamentul depresiei necesită obligatoriu combinarea medicaţie-psihoterapie. Aceasta dă mereu rezultate mai bune decât una dintre alternative, luată separat.

Personal consider că depresia este şi trufie. Însă pe cât de uşor pot afirma (acum) aceasta, pe atât de greu îmi este să traversez depresia, atunci când o experimentez. În primul rând deoarece trufia şi mai apoi rodul ei - depresia: întunecă mintea, scade discernământul, tulbură voinţa etc.

Pacientul depresiv are nevoie de ajutor specializat. Nimeni nu iese singur din mlaştina depresiei. Cei care cred contrariul, sunt doar pacienţi necomplianţi care, mai devreme sau mai târziu, plătesc cu viaţa sau cu o parte importantă din ea pentru semeţie şi ignoranţă.

În România tratamentul eficient al depresiei e un lux. Starea de ignoranţă şi autosuficienţă caracteristică românilor se exprimă, printre altele, şi în obiceiul sinucigaş arhicunoscut: consumul abuziv şi statornic de alcool, ca aşazis leac pentru depresie. Nimic mai dăunător, de fapt. Se dezvoltă complicaţia cea mai mizerabilă şi mai răspândită a depresiei: alcoolismul.

Deseori suferă de depresie, chiar majoră (psihotică) oameni credincioşi. Mulţi creştini sunt pacienţi ai spitalelor sau clienţi în cabinetul psihoterapeutului. Depresia, ca şi moartea, nu face diferenţe şi nu cruţă pe nimeni, la o adică. Tocmai creştinii, însă, beneficiază de ajutor specializat - pentru că se smeresc şi cer ajutor.

Pericolul cel mai mare în diagnosticarea şi tratamentul depresiei este reducţionismul. Unii reduc complexitatea stării la un factor, alţii la altul. În realitate, depresia exprimă un sistem de factori corelaţi simultan - sociali, culturali, psihologici, biologici, spirituali.

Smerenia este leacul depresiei, cred eu. Iar aceasta începe să se exprime concret prin solicitarea ajutorului specializat - duhovnic, medic, psiholog etc.

Rugăciunea în sine, ruptă de viaţa de credinţă în ansamblul ei, nu este un "truc" pentru a trece de depresie. Viaţa îmbunătăţită duhovniceşte, în complexitatea ei, conţine şi leacul împotriva depresiei. Ferice de cei care îl cunosc din experienţă şi care îl pot împărtăşi, la nevoie, celor care solicită ajutor.