[Tia]

[COLOR=black][SIZE=3] [/SIZE][/COLOR][COLOR=black]3[/COLOR][COLOR=black][SIZE=3].[/SIZE][/COLOR][COLOR=black]Marturia [/COLOR][SIZE=3] [/SIZE][COLOR=black]unui ziarist elvetian convertit la dreapta credinta si devenit slujitor al lui Hristos [/COLOR]
[COLOR=black][/COLOR][COLOR=black]“[/COLOR][COLOR=black]Cum am devenit ortodox? Iata intrebarea care, fara indoiala, mi-a fost pusa cel mai des in ultimii ani. in general, am evitat raspunsurile transante. Astazi, cand, dupa lungi ezi­tari, consimt sa raspund, luand condeiul nu pot sa nu-mi spun ca sunt totusi cat se poate de imprudent, ba chiar inconstient, sa accept un demers atat de dificil si delicat. Dificil, pentru ca, la urma urmei, este imposibil sa dezvalui in cateva pagini rezultatul unei inaintari spirituale care a durat ani intregi. Deli­cat, pentru ca in acest parcurs exista (ca in orice inaintare spi­rituala) o taina propriu-zis inexprimabila, o dimensiune atat de profunda si intima incat ezit la nesfarsit sa vorbesc despre ea. Dar, daca mana imi tremura, este mai cu seama din teama ca nu cumva, slavindu-L pe Dumnezeu, sa ma slavesc in ascuns si pe mine insumi.Am folosit mai sus cuvantul "inaintare". As fi putut sa vorbesc la fel de bine despre o serie de "treceri", in sens pas­cal, succedandu-se de la moarte la inviere, caci aceasta este povestea mea. Vad cu adevarat intreaga-mi viata ca pe o scara continua, ca pe un pelerinaj interior si ca pe un suis mereu reluat catre imparatia Cerurilor, cea dintre noi si din noi însine. Pe aceasta carare nu-ti lipseste nimic din ceea ce alcatuieste existenta insasi, dar mai ales intalnesti oameni prin care (fara sa fii întotdeauna constient) Dumnezeu insusi iti vine în intampinare, indrumandu-te. [/COLOR][COLOR=black]Itinerariul meu spiritual si diferitele sale etape... Ce-ar [/COLOR]fi de spus? Mai întai... copilaria... intr-o familie catolica, mai degraba pioasa decat rigorista, cu catehismul si slujba religi­oasa mai mult sau mai putin "obligatorii". Apoi, îndata dupa confirmare [ritualul de imbisericire în sens plenar, adica acce­derea la Tainele Bisericii Romano-Catolice], a venit timpul re­voltei adolescentine împotriva unei Biserici judecate (cu sau fara dreptate) drept fariseica, ipocrita, moralizatoare, culpabilizanta; revolta care m-a facut sã arunc pruncul (adica pe Hristos) cu scaldatoare cu tot (adica institutiile si dogmele Sale). [COLOR=black]Pot spune ca de pe la 15 ani devenisem agnostic, însa adanc muncit de marile întrebari metafizice: Cine sunt? Care-mi este scopul vietii? De ce suferinta si moartea? etc. Sosise timpul cautarilor. Lectura marilor autori existentialisti, studiile de sociologie, angajamentul cultural si jurnalistic... toate aces­tea ma entuziasmau, însa nimic nu ma multumea pe de-a-ntregul. Parca dainuia în mine un gol secret. Intuiam ca omul nu poate sa-si fie propriul sens, sa-si fie izvorul propriei sale vieti, în cele din urma, obsedat de neîmplinire, obosit de "micile eternitati ale placerii" în care ma regaseam zilnic, m-am hotarat, în 1983 (data consacrarii mele ca ziarist), sa-mi iau un an de odihna, un an al bilantului si al contemplarii, un an sabatic, care sa-mi îngaduie realizarea unui vis mai vechi. Asa se face ca am petrecut cu totul vreo noua luni prin tinuturile subcontinentului indian. Orientul - în aceasta calatorie atat de bogata si de tulburatoare încat nu am încetat nici pana astazi sa ma bucur de roadele ei - mi-a fost ca o vreme a desteptarii, iar una dintre experientele capitale mi-a fost dat sa o traiesc în desertul Thar din Rajasthan.Învins - si sufleteste, si trupeste - de rigorile drumului, am descins în zori de zi pe malul unui iaz în care se oglindea un templu. Acolo, în linistea si în singuratatea rasaritului, în transparenta cristalina a apei si a aerului, am fost deodata ca acoperit de o forta a pacii, a plenitudinii, a luminii. Lacrimile îmi curgeau abundente, fara motiv, între lume si mine, brusc, era comuniune, era armonie, era iubire. Dupa aceea, nimic nu a mai fost ca înainte. Atins în adancul sufletului, o alta dimen­siune a constiintei se deschisese în mine. Într-adevar, exista, în adâncul fiintei si al lumii, o Forta, o Fiinta, o Prezenta infinita, dincolo de spatiu si timp, dincolo de realitatea pe care o sustine, într-adevar, omul este un amestec de finitudine si infi­nitate, de temporalitate si eternitate, în acel moment, aceasta Fiinta, aceasta Alteritate absoluta, era înca ceva impersonal. Nu avea nici nume, nici chip. Si nu îndrazneam înca sa o numesc Dumnezeu, însa era![/COLOR][COLOR=black]La înapoierea mea acasa, în Elvetia, timpul întrebarilor retrospective si introspective a sosit în mod firesc. Existenta acestui Cu-Totul-Altceva, a carui intuitie o avusesem, ma re­punea în criza, întrebarile ma asaltau haotic: cum urma sa-mi fie afectata viata de cele petrecute? Puteam oare sa continui ca mai înainte, cautand iarasi aceeasi fericire facila si superficialã, când în mine ardea dorul de infinit si de eternitate? Autori precum K. G. D[/COLOR][COLOR=black]ò[/COLOR][COLOR=black]rckheim si Rene Guenon m-au ajutat sa înte­leg, sa pun în cuvinte ceea ce mi se întâmplase. Totul se limpe­zea: ca sa raman în contact cu aceasta Fiinta suprema, Prin­cipiu al oricarei fiintari, trebuia sa ma purific, sa ma eliberez de ego-ul, ca si de iluziile mele. În acest scop, cartile nu ma mai puteau ajuta. Trebuia sa pornesc neîntarziat la fapte. Se impunea un exercitiu de transformare spirituala. Alte cateva întalniri si anumite înclinatii estetice îmi dadura impulsul final: epoca Zen-ului putea începe![/COLOR][COLOR=black]Laic, fara dogme ori credinte, "neutru" si deci univer­sal, axat pe experienta nemijlocita a spiritului omenesc, iar nu pe studiul vreunor texte, Zen-ul îmi convenea de minune. Prin rigoarea si exigentele sale, dublate însa de o uimitoare si per­petuã noutate, practica Zen a avut un rol fundamental pentru întregul meu parcurs ulterior. Lucrarea aceasta, de golire si de curatare, de sedimentare si de aprofundare, de deschidere inte­rioara, va redestepta în mod paradoxal si tainic harul botezului meu. Într-o zi, în plina sedinta Zen, chipul lui Hristos se înalta iarasi din mine, reizbucnind din tainicele strafunduri ale fiintei mele. Teribil umorul lui Dumnezeu, care scrie drept cu linii curbe: acea fiinta "impersonala si abstracta", de care deveni­sem constient în India, capata, prin practicarea unei forme impersonale de meditatie, un chip si un nume de persoana: Iisus Hristos! Asemenea Fericitului Augustin, îmi venea si mie sa strig: "Dar Tu, Doamne, Tu erai mai adanc decat tot ce este în mine adanc, si mai înalt decât tot ce este în mine înalt!". Am pornit atunci sa-mi regasesc radacinile crestine, cu urmatoarea întrebare zvacnindu-mi în minte: Exista oare în crestinism o cale care sa ofere elementele descoperite mie de spiritualitatea orientala ca fiind esentiale oricarei încercari de împlinire? Existau oare practici de transfigurare interioara, exista o adeva­rata Traditie, o relatie vie între maestru si ucenic? O asemenea cale exista cu adevãrat, si anume în crestinismul rasaritean.[/COLOR][COLOR=black]Cu doi ani în urma avusesem parte de o conversatie neobisnuita prin intensitatea ei, în compania unei prietene. Prietena mea îmi vorbise atunci despre o manastire "extra­ordinara", ale carei baze fusesera puse în Anglia de catre Arhi­mandritul Sofronie (1896-1993), monah ortodox, discipol al Staretului Siluan (1866-1938), cel canonizat în 1987 de cãtre Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului si care traise mai bine de 20 de ani în Sfântul Munte Athos, mai ales ca sihastru. Aceasta amintire m-a preocupat într-atat, încât am sfarsit prin a lua drumul Angliei.[/COLOR]Saptamana petrecuta la Manastirea "Sfantul Ioan Botezatorul" a fost o experienta cu totul tulburatoare. Dincolo de primirea rezervata fiecarui vizitator (cu adevarat primit precum Hristos) si de apropierea dintre calugari, frati si pelerini, trei lucruri m-au frapat înca de la început, întai, atentia cu totul deosebita acordata persoanei, respectul absolut pentru unici­tatea acesteia. Acest respect este sursa unei uimitoare libertati, al carei sens si consistenta veneau din daruirea si uitarea de sine întru slujirea aproapelui. Descopeream ce însemna "a fiinta întru Biserica", adica un mod de viata care transforma Biserica (sau care ar trebui sa o transforme) în ceva superior unei simple societati sau institutii. Apoi, oficierea Rugaciunii lui Iisus...