[Laurentiu]

Am mai avut o altă situaţie din care mi-am dat seama că părintele era înainte văzător. Era într-o zi de joi în timpul săptămânii. Nimeni din familia noastră nu urcase la Frăsinei. Fata mea a doua (toţi cei cinci copii ai mei sunt fete), Irina, intrase în comă. Avea atunci cinci ani. Temperatura ei oscila între 40-41° şi nu cobora, îi făcusem cinci antibiotice, dar degeaba. De la piept în jos era neagră şi ţeapănă, iar de la piept în sus era roşie congestionată. Tot sângele îi urcase în cap. Nu-mi dăduse prin minte să chem salvarea. Mi-am dat seama că moare şi m-am dus în camera mea să mă rog pentru ea. La un moment dat, fata m-a strigat îngrozită: „Mamă, vino la mine că au venit diavolii să mă ia". Când să mă ridic să mă duc în camera ei a sunat soneria. I-am spus: „stai mamă că vin acum, dar sună cineva la uşă". Eram acasă numai eu, Irina care era în comă şi fata cea mare. Când am deschis, la uşă era părintele Lavrentie, care a intrat în casa şi din pragul uşii a spus: „Adă, mă tată, adă fata ca să-i fac rugăciune". Eu nu puteam singură să o iau pentru că era ţeapănă şi umflată. Am târât-o efectiv din dormitorul ei împreună cu fiica mea cea mare şi am adus-o în camera de zi. Am trântit-o cu chiu cu vai pe un recamier şi părintele i-a citit două, trei rugăciuni de dezlegare. Nu mi-am dat seama ce anume i-a citit, dar după cele două şam trei rugăciuni fata mea s-a sculat din pat şi mi-a zis: „Mamă, mi-e foame". Nu mâncase nimic de câteva zile. Şi s-a făcut bine după numai cele câteva rugăciuni ale părintelui. Şi atunci mi-am dat seama că părintele ştie ce se întâmplă la distanţe de zeci de kilometri prin darul lui Dumnezeu. De fapt, le spunea deseori fetelor mele: „Fiţi atente, că eu am binoclu şi văd din Frăsinei tot ce faceţi voi acolo în Râmnicu Vâlcea".