În prealabil postat de HoratiuM

La ultima obiecţie: pui problema exact pe dos. De la Kant ştim că noi niciodată nu detectăm lucrul-în-sine, Realul aşa cum este, ci toate senzaţiile pe care le primim sunt prelucrate de către structura noastră de cunoaştere (sistemul neuronal care transformă senzaţiile în percepţii şi apoi mediază transformarea lor în fapte psihice + intuiţia pură ale cărei coordonate sunt spaţiul şi timpul). Prin urmare, în ciuda faptului că noi suntem afectaţi de anumite forme ale senzaţiilor din afara noastră, noi niciodată nu ştim cum arată cu adevărat obiectele, cum arată în el însuşi acel „ceva” din afara noastră care ne dă senzaţiile. De aceea, noi detectăm diverse manifestări, numite fenomene, ale obiectelor, dar niciodată esenţa lor. Aşa că se întâmplă tocmai că noi oamenii putem detecta numai cauze determinate, vizibile senzitiv în raport cu fenomenele; însă niciodată nu putem să le detectăm empiric sursa absolută a manifestării lor, nici cu simţurile, nici cu aparatele de măsură. În ce priveşte conştiinţa, putem viziona, simţi efectele pe care ea le are în lume, dar nu putem să vedem, să simţim în mod nemijlocit plenar, complet, absolut transparent esenţa ultimă a ei. Tocmai de aceea ea nu poate fi măsurată. Pentru că orice lucru măsurabil ţine de o anumită determinare a lui, prin limitele pe care le are şi prin proprietăţi.

În prealabil postat de HoratiuM

conştiinţa ştie despre ea întrucât, paradoxal, diferă de sine şi este, simultan, identică sieşi. Ceea ce înseamnă că, într-o clipă a conştiinţei, partea şi întregul coincid. Deci conştiinţa este un mod al infinitului actual determinat.