Am ascultat, odata, la o predica la biserica, o istorioara frumoasa, care suna cam asa:
Un om naufragiase pe o insula pustie. Si a trait asa in singuratate, vreme de multi ani. Intre timp, el s-a adaptat la viata pe care era nevoit s-o traiasca. A inceput sa-si construiasca diverse unelte, casa din betigasele si frunzele ce gasea pe acolo. Intr-o noapte, un fulger i-a ars casuta, muncita cu truda si din neajunsuri. Tot ce agonisise a pierdut atunci. Si a inceput omul nostru sa se planga lui Dumnezeu: Doamne, de ce m-ai parasit de tot? Dupa ce ca traiesc asa cum traiesc, de ce mi-ai luat si casuta ce-mi facusem? Iar Dumnezeu ii spune: Daca casa ta nu lua foc, cei din vaporul din departare, nu te-ar fi vazut sa vina sa te salveze.
El ne iubeste…chiar si atunci cand ne simtim parasiti. Spre deosebire de noi, Dumnezeu stie ce se va intampla in viata ta peste cinci minute, maine, saptamana viitoare, anul urmator si pana la sfarsitul vietii tale pe acest pamant. Si mai important chiar decat acest lucru este ca tu sa stii ca va fi alaturi de tine in clipa cand se va intampla... daca ai hotarat sa-L chemi in viata ta. El ne spune ca poate fi „adapostul si sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseste niciodata in nevoi.” Dar trebuie sa ne straduim din inima sa Il cautam, fiindca El spune: „Ma ve-ti cauta și Ma ve-ti gasi, daca Ma ve-ti cauta cu toata inima.”
|