Cand eram copil si cand eram foarte tanar, inteleg abia acum, iubeam plin de emotionalitate, exclusiv emotional. De fapt, mai erau si hormonii si influentele preluate necritic din jurul meu... Tot lucruri irationale.
Treptat, cu anii, am inceput sa descopar ca iubirea poate fi si un sentiment, adica poate beneficia si de niscaiva gandire, ratiune, valori s.a.m.d., nu doar de emotii si alte afecte primare.
De aceea, intaresc si eu sugestia lui Alin, de a vedea cum e cu iubirea asta, cata emotionalitate si senzualitate se impletesc in ea, cata rationalitate, cata valoare/valori (si care anume), cata credinta... O alegere doar emotionala e ca si credinta: sufera de neajunsuri. Nu doar emotiile, ci si gandurile profunde, atinse de ratiune, ajung la miezul inimii.
Nu e o rusine sa stam stramb si sa judecam drept. Dimpotriva, cred eu...
Nu e o cadere sa iubim si totodata sa gandim, dimpotriva, abia asa iubirea a devenit sentiment (iar nu un sir de emotii, mai mult sau mai putin euforizante, placute si gadilitoare).