[Moroco]

Psalm de pocainta

Iata cazui, o Doamne a cata oara,
Cazui in dreapta, in ispita,
acolo unde frumuseti prea-dulci de tainica fecioara
imi incercara iubirea intinerita daca se mai poate tine cu intelepciune sus, in Cer pitita.
Si n-am putut, a nu stiu cata oara,
Cazui in dreapta, in frumusetea din ispita,
Si violente josnice indrazneli viclene, imi furara atentia si timpul indelung,
Dorintele imbatatoare, lascive amestecaturi amestecate cu placeri hoinare,
Imi ridicara energiile pripite, ca in loc sa plang de pangarire sa vreau sa curg, sa vreau sa spurc.
Si de atunci abea astept prilejul sa tot revad ce-am revazut cu dor natang,
al frumusetilor betie trecatoare ca sa profit si eu ca lumea profitoare de un pacat fugar, hoinar, ascuns sub umbre-nselatoare, ca sa ma dau si eu, asa ca lumea, mare, nepricepand ca-s doar un alt adulterin pripit, ce bea pelin in loc de vin... ca un smintit. Si Doamne cata durere si cat chin, O Doamne, cat blestem ”sublim”, in josnicie am cazut ca un cretin.

”Dar” iata, cazui acuma si la stanga, in silnicie si razboi, luptand ca prostul neintelegator si orb cu vesnicia, contrazicandu-ma cu armonia, pentru o brazda de noroi. M-au silnicit, ma chinuie si ma obliga, asa imi striga-ntruna rana mea. Vreau razbunare crunta ca-s victima nevinovata care-a fost pururi alungata in pierzare si am pe fata sudoare de la munca grea. Oare voirea imi e inselatoare, la fel ca si iluzia? Si fiind bagat cu ispitirea si cu sila adanc in aceasta inclestare surda, io m-am trezit, o Doamne, ce revelatie absurda, gasindu-ma pornit in contra Ta. Aprinderea, conflictul si nemultumirea, nelinistea ma urmarea, crestea, atingerea ma papusha, si prin programe complicate, ai zice, culmea, ca ma razbuna... o, Doamne, si pe cine, o, Doamne, pe Domnia Ta. Si-atunci de frica, dracilor si idolilor io m-am dat, placut elucubrat, mituit si anesteziat inaltandu-ma in relatia cu ei turnata ca o desfranare cu furie amestecata, urland de suparare m-am aliat ca haita intr-o fatidica demonizare profitoare duhnind a razbunare caci silnicit m-am rasucit tradandu-Te in inclestare si in presurizarea cea ametitoare din suspans mizat caci silnicit ma simt de cand ma stiu de dreptii cei mai ”drepti”, si toti cu Tine si cu voia Ta ma bat, si noaptea in ascuns si ziua in amiaza mare, cu Tine ei ma umilesc neincetat, ca sa ascult neprefacut, o, Doamne, din toata voia si din libertatea mea, de Cartea Ta. Si atunci m-am ridicat chiar fara niciun scut, caci am rabdat destul batjocura si rasul lor nepriceput, si te-am ranit, si te-am ucis, si te-am lovit mereu direct in rana, si-n locul cel mai iubit si viu, te-am prigonit din tabara vrajmasa, din adapost, din blana, ca lupii care mushca cu o flamanda apriga neobrazare din mielul cel mai pur, si te-am vanat, si te-am tzintit tragand sageata cea trufase si triumfatoare spre porumbeii Tai cu sange alb si minunat, nicidecum sur, si te-am urat, si te-am scarbit, o, Doamne cu nedreptatea mea ”inlacrimata”... si pismashe, mintind ca-s idiot, naiv, necopt facand pe prostul, lansand inflatia grozava-revolutionara a depunerii plangerilor puilor VIPeristi, pentru pamant si case, uitandu-mi rostul, Te-am amarat, si doar ca sa iti dovedesc ca pot sa fiu o pandemie prea amestecata daca ma tot silesti mereu sa iti spun Tata, prin ipocritii servii Tai care-ti lucreaza o luminare moarta, blestemata.

Deci am cazut asa, si-n stanga si in dreapta, de-atatea ori ca nici nu mai tin minte, ca patimile s-au latit in drum sa-mi faca punte, prin avalanse si troieni sa-mi faca cinste si partie, cu penitza scartaind ovatzii pe hartie in amurg, ca sa pot trece vrand s-ajung, si lustruit sunt la suflet ca s-alunec tot mai lesne, si poleit cu stiinte mi-e cuvantul tulburator ca sa ademenesc spre chinuri fetitele cam nataflete si puii Tai naivi ce mor, exact ca si un demiurg. Insa mi-e tare frig si-atat de jale caci capcaun lugubru ma simt ca un model si-as vrea sa se preschimbe dinlauntru, din mine, a mortii vale, sa nu mai cad lucrand doar in blestem, lucrarea aia neagra de care toti se tem... pentru durerea groaznica de shale si pentru sufocarea innecacioasa cu sputa, flegma ce astupa si necropsia postmortem.

Hai sus, ridica-te, imi spune Cineva oprindu-se pe Cale, nu te tot pierde recazand, zacand in mintzile-abisale, nu te intzeleni in musuroi, hai taie-ti panzele narcozelor mamoniacale, caci toti paianjenii sunt goi... si plini de usturoi se vand. Hai sus, ridica-te prin pocainta, regreta ce faci si ce-ai facut, rabdand in adevar ca o fiintza ca altceva nu poti decat sa cazi la greu in repetate randuri ca un bolnav handicapt, neputincios printre mormanturi, fara Credinta ce invartindu-se spre noapte se crede mare si se mai crede leu, sa nu zic zeu, un dumnezeu ce-nvarte soapte.

Si-atunci, m-a mangaiat, a dat sa ma mangaie vazandu-ma cu nasul implantat ca si o râie in gaura de sharpe, cu ochiul vanat de la nesomn si-nvartoshat de griji trupesti, lumesti, trudit de spaime si rusini ca nu cumva sa-mi julesc onoarea prin ascultari umilitoare si desarte facand cu nepasare victime colaterale cuprins de spasme... asa m-am aplecat tarziu, gasind un Crez, o Cruce si o Cale ca sa ma scoata cineva din jale, din ura si blestem, din silnicie, din terorismul si amenintarea care ar da din nou sa spurce, fiindca cica n-o las sa urce, nevrand ca sa mai reactzionez. Oare visez?

Si am ajuns cum am ajuns si reactionez asa cum reactionez!

A Ta e razbunarea Doamne Sfinte si doar ca Tine vreau sa ma razbun, sa-ndur si io toata bataia si sa mai cer apoi paharul, inca un rand si inc-un rand si reptarea de pe Cruce si reconstituirea ca sa ma-ncredintez ca doar pe Tine Te mai Cred, mai bun. Iubesc... si nu visez. Dar sa nu piara cei ce Te impung, o Doamne, a cata oara, ci sa se odihneasca linistiti fiindca de-acum nu-i mai blestem oricat s-ar incerca prea indelung cu spinii si cu ciulinii cu care dau sa reimpodobeasca Fatza Ta... si-a inimii. Asa as vrea sa cer Iubirii Tale dar cand desmeticit ma dumiresc, sau nu ma dumiresc oricat de tare ma plesnesc, ma vad la caldurica risipind comoara, de tot, pe jos, poate de frica si jucaush ca un pisoi cu ghemul, ca cioara cam schioapa si peltica, pe ce îi mai curat si-nnalt... ma tolanesc, sa las acolo croncanit si sfoara cu mult mai incalcita si urme aduse din zapezi si ploi, ca-ntruna ploua si ploua cu galetzi, torcand ca moara toata noaptea-nzapezita mutand si inmuind nametzi ca sa-mi ghicesc, o, Doamne, sa-mi ghicesc.

Io nu ma mai feresc, gresesc, si am ajuns cum am ajuns si reactionez asa cum reactionez!.. ”dar” nu cumva ma laud? Si nu cumva visez?