O părere de la părintele Nicolae Steinhardt
Există o ciudată ispită - de dreapta, conform Părintelui Cleopa -aș numi-o
ispita credinței considerată ca panaceu totalitar al grijilor și înlocuitor general al
virtuților omenești, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea:
a) convingerea că prin credință scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim
bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici și medicamente,
de vreme ce ne putem oricînd tămădui prin rugăciuni.
Convingerea aceasta care aduce întrucîtva cu observația făcută de Gide lui
Maritain (să chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin
exigența unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situația reclamantului care
în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întîi ar trece de-a dreptul la
calea extraordinară a recursului.
E totodată lipsă de modestie; medicii și medicamentele sunt și ele de la
Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăvește întocmai ca toată lumea se
vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfel - cu ajutorul medicilor și al
medicamentelor (firește, dacă îi este dat să se tămăduiască).
Dumnezeu desigur face minuni, dar cînd binevoiește - și istoria bisericii ne
arată că nu sunt nici foarte dese și nici obținute prin somații.
Sfîntul apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală (de ochi?) și după
dobîndirea harului: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să
mă bată peste obraz".
(Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-1 ajute și
să binecuvînteze tratamentul.)
|