View Single Post
  #3  
Vechi 13.11.2009, 16:52:00
geo.nektarios's Avatar
geo.nektarios geo.nektarios is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 03.07.2008
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.357
Implicit

Între Dumnezeu și om
sau între rațiune și credință


Toată lumea e atârnătoare de Autorul ei. Lumea lucrurilor atârnă de Dumnezeu fără să știe. Noi, creștinii, știm.
Chiar dacă nu vrem, tot atârnăm, fiindcă spre deosebire de toată lumea lucrurilor, noi, oamenii, aici în trup, încă nu avem înfățișarea noastră definitivă. Noi suntem în lucru. Și de aici vine că simțim neajunsurile noastre, necunos*cutele și tensiunile noastre spre desăvârșire.
Poziția omului în creație e unică, suntem făpturile lui Dumnezeu, omul e un rezultat al creației divine, dar suntem și realizarea noastră.
Din cauza acestei stări de lucruri se aude adesea constatarea tragică că: „n-am făcut ni*mic” în viață. Aceasta e constatarea că n-ai dat vieții tale sensul său destinul ei. Noi nu suntem numai lucruri ca să mergem în virtutea legilor necesității; noi mai suntem și ființe spirituale, înzestrate cu conștiință și ca atare mergem în virtutea legilor libertății. Ca atare căutăm adevărul și ca atare Îl căutăm pe Dumnezeu.
La porțile sufletului omenesc Dumnezeu Își încetează stăpânirea: îi vrea iubirea. Aici El vrea să fie primit din inițiativa noastră. Prin urmare, la împlinirea sensului sau destinului nostru în creație suntem așteptați de Dumne*zeu ca făpturi ale Sale, conștiente de rudenia noastră cu El.
Pentru orientarea noastră în lumea văzută ni s-a dat credința și un om ca model: Iisus. Noi trebuie să realizăm în noi această icoană divină: stilul de a fi al lui Iisus. Fără acest fel de a fi, care atârnă de toate deciziile noastre de fiecare zi, și de fiecare clipă, te constați un om fără sens, un om fără hrană în fața haosu*lui care caută să te soarbă în tragedia neființei - una din definițiile răului.
Propriul tău destin așteaptă de la tine decizia acestei transpuneri a ta, în chipul lui Dumnezeu, transpunerea în felul de a fi a1 lui Iisus în lume.
Iată în ce vreau să vă antrenez: în declanșa*rea mecanismului religios al sufletului.
Sufletul Îl recunoaște pe Tatăl său și I se alipește. Dar fiind închis într-un trup, care aparține lumii acesteia, sufletul se alipește și de lumea dinafară; crezând că într-aceasta își poate găsi liniștea sa. Dar nu și-o găsește; de aceea, toată nevoința vieții călugărești are această rațiune de a fi: să nu lase sufletul să se alipească mai tare lumii văzute decât lui Dumnezeu. Că nu suntem din lumea aceasta și nu trebuie țintuită „aici” dragostea noastră.
Fiindcă Dumnezeu e Duh, iubire și adevăr, și nu-L putem „vedea”, pentru că nu oferă ima-ginației,cinematografiei noastre nimic, de aceea avem impresia că credința în Dumnezeu e un risc sau un pariu al rațiunii.
Fapt este că credința e o continuă asceză a rațiunii, fiindcă Dumnezeu este altă natură decât existența creată și cunoașterea lui Dum*nezeu ne cere și pe noi, în întregime, într-un alt mod de a fi. Cunoașterea lui Dumnezeu, cine vrea s-o aibă - și nu ești liniștit până n-o ai - antrenează în ea ființa noastră întreagă, cu toate rădăcinile ei în existență. Suntem irezis*tibil mânați spre această cunoaștere metafizică a lui Dumnezeu și ca atare feriți de neajunsu*rile noastre de oameni.
Iată tragicul și smerenia cunoașterii noastre.
Din cele de până aici rămâne de reținut că întreaga noastră ființă trebuie sfințită, pentru a ne putea apropia de Dumnezeu. O cunoaș*tere teoretică a lui Dumnezeu au și dracii, (ba și mulți teologi) dar aceasta nu-i sfințește. Dumnezeu face parte din destinul omului și e neliniștit sufletul nostru până nu se odihnește întru Dumnezeu.
De aceea, când lipsește preocuparea de mântuire ființa noastră e în pierzanie, care și ea, pierzania, amăgește cu o „odihnă”.
Ne-a adus Dumnezeu din neființă la ființă, dar să ne mântuiască nu poate fără noi. Drept aceea, în tot felul ne cheamă ca să-L cunoaș*tem ca Tată și pe noi întreolaltă ca frați și fii ai aceluiași Părinte.
Căci toate le poate Dumnezeu fără tine dar ca să te mântuiască din lumea aceasta nu poate fără tine. Nici tu nu te mântuiești fără mâna lui Dumnezeu și nici Dumnezeu nu te ridică dacă nu-I întinzi și tu mâna ta. Destul îți este că te cercetează mereu și atât de mult te roagă!
Cine nu vrea să se mântuiască? Sunt cei ce ascultă de o vrajă vrăjmașă, care îi scoate din cale și, cu pofte pieritoare, îi încâlcește în lume. Vraja aceea, a păcatului, cu vremea le slăbește mintea și în așa fel le-o întoarce, încât ajung să zică binelui rău și răului bine și din fiii lui Dumnezeu se fac vrăjmașii lui Dumnezeu. Vremea li se gată, lumina minții li se stinge… și așa îi prinde noaptea - moartea - rămași rătăciți de Dumnezeu și neîntorși Acasă.
Dar s-a pogorât din Ceruri Samarineanul milostiv, Iisus Hristos. El e Cel ce ne-a făcut datori să știm: ce suntem, cine ni-s Părinții, de unde venim, ce-i cu noi pe-aicea și într-o lume cu viclene primejdii, cum să ne purtăm, cine ne cheamă Acasă și cine ne întinde momele? Că de la cârma minții atârnă încotro pornim și unde să ajungem.
,,N-ar trebui decât să-L recunoaștem toți pe Dumnezeu ca Tată și că noi toți îi suntem fii și, potrivit cu această cunoștință, să ne orân*duim viața. Până nu recunoaștem că avem îndoită fire și,îndoită viață: una pământească și alta cerească, fără de sfârșit și începând de aici, până atunci tot pe afară ne ținem de rostul la care vrea Dumnezeu să ne ridice.
Trebuie să știm, toți supușii Împărăției, că suntem făpturi cerești, trimise vremelnic în corturi pământești spre o mare probă și anu*me: să vedem și să se vadă încotro înclinăm cu inima și mintea, și înspre ce înclinăm aceea să avem pentru totdeauna. Dacă năzuim spre Dumnezeu, pe El Îl moștenim și viata veșnică și astfel ne întoarcem Acasă iar dacă înclinăm spre firea pieritoare, vom pieri de la fața lui Dumnezeu și cu cel rău vom petrece fără de sfârșit. Căci noi suntem pieritori cu firea pă- mân*tească, dar nemuritori cu firea cerească; veșnicia noastră însă de noi atârnă unde s-o petrecem.
Împărăția cerurilor nu este pentru păsări, ci pentru oamenii care trăiesc „ca păsările” , mai desprinse de pământ și firea pămân*tească, trăind mai după firea lor cerească, tră*ind mai „în grija lui Dumnezeu” de cât în grija vieții. Păsările acestea sunt „vulturii” care se vor aduna ca să judece lumea (I Corinteni 6,2), când pământul va fi stârv.
Nimic nu poate înlocui lipsa iubirii, dar iu*birea înlocuiește toate neajunsurile. Căci firul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată, și pogoară pe Tatăl, Fiul și Duhul în fii. Iar pe fii, Dum*nezeul iubirii îi leagă întreolaltă ca să fie una, ceea ce când se împlinește, minunează lumea, și o silește să cunoască pe Dumnezeu din fii, căci fiii uniți în iubire trăiesc în El și arată în lume capătul pământesc al Împărăției cerești. Aceasta e pe scurt voia Tatălui și rugăciunea Fiului, să prindă și societatea omenească în aceeași iubire Treimică.
Reply With Quote