1. Ii dau dreptate lui Ory.
Si eu ma simt (adeseori) asa: obosita de lupta asta de a trebui sa fiu alta si in viata cotidiana, si in credinta, de a fi ne-om.
Imi doresc si eu ca pentru toata stradania asta cotidiana de ani si ani sa aud o vorba buna, sa primesc o mangaiere.
Culmea este ca Dumnezeu mi-o da. Dumnezeu este cu mine, ma cearta, ma mangaie, imi ajuta si ma sustine.
Dar in biserica de la preoti, de la oameni de peste tot, si de aici din forum, din lucrarile marilor duhovnici etc. nu auzi niciodata un cuvant bun, o managiere: faci bine, sau e buna credinta ta, sau esti un om bun, etc.
Ma gandesc adeseori la animale care pot face atatea lucruri si sunt rasplatite cu o vorba de incurajare, o mangaiere, o delicatesa.
Noi de ce n-am avea dreptul la asta?
De ce sa auzim numai: esti un necredincios, un prost si etc.?
Si de ce tot citati atata si nu va dati exemplul propriu: voi ce faceti in credinta? Cum faceti? Cat postiti, cum traiti cu sotia/sotul, cum ajutati aproapele, ce greutati aveati in acestea, cum si cand va duceti la impartasanie?
Spuneti despre voi. Lasati-i pe altii. E asa usor sa dai 25 la fundul altuia!
2. De ce sa fie asa o nenorocire si pcat grozav ceea ce s-a intamplat acolo langa Galati?
In ziua de azi lumea, mai ales tinerii nici nu stiu ce gust are impartasania, ce simti dupa ce ai luat-o. Nu stiu sa se spovedeasca...
Sa-i lasam sa afle asta, poate ca o sa vina apoi cu placere si o vor face mai bine. Sa-i lasam sa descopere credinta treptat, singuri.
E bine ca s-au dus la biserica, si ca au vrut sa se impartaseasca. E ceva.
Sa vedem si partea buna a lucrurilor, nu numai raul.
Eu stiu cum este slujba la catolici si au momente pe care am putea sa le preluam si noi. Si da, ei iau ostia la fiecare slujba, dar:
a. au o rugaciune colectiva ( ei se roaga mult colectiv) - in care isi marturisesc pacatele in fata lui Dumnezeu, a Sfintei Fecioare si ....a fratilor si surorilor intru credinta si roaga si pe acestia sa se roage pentru iertarea lor.
b. isi cer iertare si fac pace ("Schimbati semnul pacii), cu cei din jur, cunoscuti sau nu.
Asta este cel putin o jumatate de spovedanie.
www.litpress.org/excerpts/0814621252.pdf
La noi mai vad rar cate o femeie care inainte de impartasanie isi cere iertare de la ceilalti.
Mi se par niste lucruri minunate si care noua nu stiu de ce ne lipsesc din slujba.
Noi nu stim sa cerem iertare aproapelui, omului cu care ne facem pacate in orice moment. Nu numai lui Dumnezeu trebuie sa ne cerem iertare.
Am observat ca preotul iese la un moment dat in usa altarului face o plecaciune si murmura ceva. Poate ca-si cere iertare de la noi? Nu stiu, ca la noi totul este un secret, chiar rugaciunile.
Noi nu stim cum sa ne pregatim, cu adevarat, pentru impartasanie, dar cerem perfectiune (altora).