Rândurile voastre m-au ajutat să îmi clarific această observație a unui fenomen de cauză nedeslușită, de unde și exprimarea lipsită de claritate din primul post. Într-adevăr, nu de a fi catalogați "credincioși" ne temem, cât ne temem că ceilalți s-ar prinde că noi credem într-un Dumnezeu personal. La urma urmei, a crede într-un vag "inteligent design" e chestie onorabilă, mulți, majoritatea probabil, cred asta. Dar a crede într-un Dumnezeu care îmi vorbește și Căruia Îi vorbesc, a crede într-un Dumnezeu care nu îmi este doar creator, ci și tată, este nebunie în ochii oamenilor. Eu însumi eram foarte departe de credință, închipuindu-mi, iluzionat, că sunt mare credincios. Adevărata mea convertire a fost nu când am crezut în Dumnezeu creator, fiindcă asta am crezut mereu, ci atunci când am crezut în Dumnezeul meu, același cu Dumnezeul lui Abraham, Iacob și Israel. Despre asta, am scris, mai demult, aici:
http://regnabit.wordpress.com/2010/0...ea-convertire/