View Single Post
  #9  
Vechi 14.01.2010, 16:16:55
geo.nektarios's Avatar
geo.nektarios geo.nektarios is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 03.07.2008
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.357
Implicit

Sporirea în comuniunea cu Dumnezeu a sufletelor celor decedați în credință.
Sufletele care la judecata particulară au fost găsite capabile de comuniunea cu Dumnezeu nu sunt fixate într-o stare de contemplare imobilă și individuală a esenței divine, ci într-o comuniune de iubire cu Sfânta Treime și întreolaltă mult superioară celei de pe pământ. Ele văd fața lui Hristos și se află neizolate între ele. Ele laudă împreună slava lui Dumnezeu și slujesc împreună înaintea tronului dumnezeiesc; iar Hristos le conduce la izvoarele vieții, adică tot mai adânc în iubirea Sa din care sorb tară ca ea să sece vreodată.
Nu este o contemplare nemișcată, ci o manifestare de iubire și din partea drepților și a lui Dumnezeu cel în Treime. Această comuniune, deși e de acum statornica, vrea să fie mereu mai adâncă, ceea ce e propriu comuniunii. Ea are o statornicie fiind comuniune, dar în același timp tot ca comuniune are și o mișcare în ea spre o treaptă mai adâncă, fiind o "mișcare stabilă", sau o "stabilitate mobilă".
Un mare salt în această mișcare se va realiza după judecata din urmă. Baza acestei mișcări stabile este dăruirea tot mai mare a lui Dumnezeu prin energiile Sale necreate.
Dumnezeu nu stă pasiv în fața unei rațiuni care-L contemplă, ci i Se comunică omului prin iubire, făcând simțită inițiativa Lui în actul nesfârșit al dăruirii de Sine. Ca Persoana, sau ca Treime de Persoane unite într-o suprema iubire, Dumnezeu e o adâncime de viață și de iubire de care sufletul vrea să se împărtășească tot mai mult, iar Dumnezeu Se comunică tot mai mult, sufletul sporind nu numai în cunoaștere, ci în toată ființa sa, în unire tot mai adâncă, în asemănare tot mai mare, în îndumnezeire tot mai înaintată. Dumnezeu e cunoscut în lumină, dar nu teoretic, ci cu toata ființa ca mister. El e cunoscut în realitatea Lui insondabilă ca plin de sens și ca izvor al tuturor sensurilor, întrucât e cunoscut ca izvor inepuizabil de viață și de iubire. De aceea nu e închis în Sine, ci trăit în totalitatea Lui și totuși întreținând în suflete o sete de a-L experia tot mai mult, de a se împărtăși de El tot mai mult, rămânând veșnic indefinibil conceptual, necuprins în esența Lui, izvor abisal al infinității iubirii, puterii, vieții pe care o comunică.
Dar Dumnezeu comunicându-Se în aceste energii tot mai mult, pe măsura celor capabili să le cunoască, nu numai că nu Se epuizează pe Sine niciodată, ci ne și înalță prin aceasta la cunoașteri, la experiențe și la stări de fericire tot mai înalte. De aceea sfinții vor progresa la infinit în împărtășirea de ele în viața viitoare, sau în comuniunea cu Dumnezeu, fără să ajungă vreodată să le cuprindă în întregime și să se sature de Dumnezeire, sau să se plictisească de o monotonie în experierea ei.
Umanitatea fiecăruia se realizează în Hristos într-o solidaritate cu toți semenii. Sfinții arată umanitatea lor deplin actualizată în Hristos prin iubirea ce o arată fraților lor, care este iubirea lui Hristos însușită de ei.
Mai unită cu Hristos decât toți sfinții, și de aceea mai presus de toți sfinții și îngerii, se află Maica Domnului, ca cea care L-a purtat în pântece pe Fiul lui Dumnezeu zămislit și născut din ea ca om și apoi L-a purtat în brațe ca prunc și a rămas unita cu El prin afecțiunea omenească supremă pe care o trăiește o mamă față de fiul ei. Legătura ei cu Iisus este mai intimă ca legătura oricărui sfânt cu El, căci trupul Lui s-a format nemijlocit din trupul ei, ea L-a purtat în brațe, I-a privit neîncetat fața și ochii, L-a alăptat și L-a iubit cu iubirea omenească culminantă proprie unei mame, fiind identificată într-un anumit înțeles cu Fiul ei. De aceea îndrăznirea ei către El este mai mare ca a tuturor
Iconografia ortodoxă prezintă pe Iisus luându-i la Adormirea ei sufletul în brațele Lui, inversând purtarea Lui ca prunc în brațele ei. Iubirea Lui față de ea este tot atât de afectuoasă ca și iubirea ei fața de El; Pruncul ajuns în plinătatea puterilor poartă în brațele Sale pe mama Lui rămasă cu puteri mai împuținate. In persoana ei a simțit și simte Iisus la maximum iubirea omenească fată de El și în afecțiunea Lui fată de ea se include o afecțiune fată de om în general, față de mamele umane și de iubirea lor pentru fiii lor.
Orice i se cere Maicii Domnului, i se cere totuși pentru faptul că este în unirea cea mai strânsă cu Fiul ei, deci El este în ultimă analiză izvorul a tot ajutorul pe care ni-i dă ea. Numai pentru că este Maica lui Dumnezeu Mântuitorul, i se cer și ei direct anumite ajutoare, nu pentru că ea ar fi mântuitoare, sau comântuitoare, căci ea nu poate fi pusă pe același plan cu Iisus Hristos, propriul autor al mântuirii.
Prezența spirituală a sfinților în frunte cu Maica Domnului în jurul lui Hristos, reprezentat în Euharistie în starea Lui de jertfa continuă, mai înseamnă și faptul că toți trăiesc unirea lor cu Dumnezeu ca o continuă moarte tainică a lor cu Hristos, ca o predare a lor ca oameni lui Dumnezeu. E o moarte tainică a puterilor firii ca să pătimească îndumnezeirea lor prin Dumnezeu.

Rugăciunile Bisericii pentru cei răposați și starea sufletelor din iad.
Conștiința Bisericii socotește că există o gradație atât de continuă de la treptele cele mai înalte ale drepților până la cele mai de jos și de aici la cei păcătoși, încât unii din cei declarați la judecata particulară drepți, dar în măsură mai redusă, și aflați în rai, nu sunt prea radical deosebiți de cei ce au în ei petele păcatelor în grade mai mici și au fost lăsați în iad, deși Biserica ține la despărțirea între rai și iad. Aceasta face posibil ca cei ce se află în iad, dar nu prea radical deosebiți de cei de pe treptele cele mai de jos din rai, să treacă în rai până la judecata din urmă, prin rugăciunile sfinților și ale celor de pe pământ.
Există însă totuși un fund al iadului, în care se află cei de tot păcătoși, precum există înălțimile raiului, unde se află sfinții. Cei din rai, chiar din locurile inferioare, vor rămâne în rai și după judecata din urmă, dar până atunci pot progresa la trepte tot mai înalte prin rugăciunile celor de pe pământ și ale lor pentru aceștia și pentru intrarea tot mai activă a lor în comuniune cu Hristos; iar cei de pe treptele cele mai înalte vor progresa și ei în slavă prin rugăciunile lor pentru cei de pe pământ și prin intrarea tot mai adâncă a lor în comuniunea cu Hristos, și a tot mai multora, în fericita comuniune cu Hristos și cu ei.
Cei aflați în iad, dar nu lipsiți total de credința în Hristos, pot fi mutați și ei în raiul comuniunii cu Hristos până la judecata din urmă, sau pot fi ridicați de la chinuri mai grele la unele mai ușoare, prin rugăciunile celor de pe pământ și ale sfinților, cerute de cei de pe pământ, dar poate săvârșite și din proprie inițiativă. Prin rugăciunile celor de pe pământ însoțite de așezarea miridelor pentru cei decedați în jurul Agnețutui devenit trupul lui Hristos, cei aflați în nefericirea necomuniunii cu Hristos poate Sunt ajutați de comuniunea ce le-o oferă Hristos prin jertfa Sa și de comuniunea oferită de cei ce se roagă pentru ei, să accepte această comuniune, sau să fie înmuiați de ea, dacă nu s-au dus din viață cu totul ostili ei, sau morți pentru ea.
Biserica acordă o foarte mare importanță spovedaniei înainte de moarte, care înseamnă de fapt începutul real al restabilirii comuniunii cu Hristos și cu semenii prin persoana preotului, anulând în parte prin această faptă a lor influența periculoasă pe care au exercitat-o asupra altora prin pilda și îndemnul la înstrăinarea de Hristos și prin sfâșierea umanității altora și a lor proprie.
Când o persoană se roagă pentru alta, se află în exercițiul unei răspunderi pentru aceea și, ca urmare, de la ea ajunge la persoana respectivă un flux de iubire care o deschide pentru comuniune. Și dacă rugăciunea este intensă și stăruitoare, nu se poate să nu înmoaie învârtoșarea acelei persoane.
Relațiile prin rugăciune sunt cele mai iubitoare relații; și, în mod paradoxal, ele se pot realiza cel mai ușor, Duhul Sfânt aducându-Și ajutorul Lui la săvârșirea rugăciunii. Dacă ne rugăm și noi ca Dumnezeu să pomenească pe cei adormiți, aceasta nu înseamnă că noi avem inițiativa în pomenirea acelora, ci că Dumnezeu consideră necesar și răspunsul nostru și răspunsul celor decedați, înviorat de răspunsul nostru, la preocuparea Lui de ei, pentru ca această preocupare a Lui să devină cât mai eficientă și să-i facă vii cu adevărat. Numai așa pomenirea lui Dumnezeu, pe care o cerem pentru aceia, îi ține pe aceia vii în veci, pentru că numai așa se menține dialogul adevărat între El și ei, răspunzând și aceia odată cu noi sau în urma răspunsului nostru, la preocuparea lui Dumnezeu de ei.
Cel mai mare ajutor le vine însă celor adormiți de la pomenirea lor în legătură cu jertfa lui Hristos la Sfânta Liturghie.
__________________
Reply With Quote