[Eugen7]

Aceasta postare contine un extras din cursul de la facultatea de teologie ortodoxa:

"Creaţia are o raţionalitate, ceea ce presupune că e opera unei fiinţe raţionale, pe care o numim Dumnezeu. Dar fiindcă acestă cunoaştere nu ne e suficentă, oamenii au acces la cunoaşterea supranaturală: Dumnezeu însuşi s-a descoperit oamenilor, arătându-le originea şi sensul existenţei lor. Această descoperire poartă numele de Revelaţie. Conform învăţăturii ortodoxe, Revelaţia creştină e cuprinsă în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie. Acestea sunt izvoarele şi mijloacele de păstrare a Revelaţiei dumnezeieşti. Deşi este cunoscută ca o carte, Biblia este în realitate o colecţie de cărţi. Termenul însăşi, „biblia”, vine din limba greacă şi înseamnă cărţi, fiind un substantiv plural. Sf. Scriptură este colecţia acelor cărţi pe care Biserica le consideră drept sfinte şi canonice: sfinte, fiindcă ele sunt inspirate, adică scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt; canonice, fiindcă ele sunt normative pentru viaţa creştinilor şi necesare pentru mântuire.

Biblia are un caracter polifonic şi simfonic în acelaşi timp. Ea este o colecţie de cărţi, scrise de-a lungul unei perioade de aproximativ 1000 ani, de autori diverşi, care îşi fac auzite glasurile sub inspiraţie divină. Dar actul inspiraţiei face ca Biblia să nu fie numai polifonie, ci şi simfonie: aceste cărţi formează o singură carte, prin care vorbeşte Dumnezeu. Cărţile Sf. Scripturi sunt în număr de 66 şi se împart în cărţi ale VT (39) şi cărţi ale NT (27).

Sistematizarea învăţăturii despre inspiraţie începând cu teologia scolastică.
In perioada patristică, deşi inspiraţia Sf. Scripturi a fost afirmată, ea nu a cunoscut o dezvoltare sub forma de dogmă sau învăţătură a Bisericii. O sistematizare a învăţăturii despre inspiraţie are loc începând cu teologia scolastică, unde Toma de Aquino operează distincţia clară între autorul principal al Scripturii – Dumnezeu – şi autorul secundar –omul.

Invăţătura despre inspiraţia Scripturii este dezvoltată în continuare în teologia catolică, de unde a fost preluată şi de autorii ortodocşi începând cu sec 19. Pe scurt, învăţătura despre inspiraţie este următoarea:
Inspiraţia este lucrarea prin care Dumnezeu a activat la scrierea cărţilor Sfintei Scripturi. In procesul inspiraţiei se disting trei acte:
a) îndemnul prin care Dumnezeu determină pe oameni să scrie,
b) împărtăşirea lucrurilor care trebuie scrise şi
c) asistarea autorilor pentru a îi feri de greşeli.
Aceasta este forma clasică a învăţăturii despre inspiraţia divină a Scripturii, întâlnită şi în manualele ortodoxe de teologie. Alte chestiuni tratate în legătură cu învăţătura despre inspiraţie sunt natura şi extensiunea inspiraţiei, precum şi infailibilitatea (lipsa de greşeli) a Sf.
Scripturi. Ne vom referi şi la ele în cele ce urmează.

Trebuie însă menţionat că, spre deosebire de Biserica Catolică, unde există mai multe documente papale care se referă şi la învăţătura despre inspiraţia Scripturii, Biserica Ortodoxă nu s-a pronunţat niciodată printr-un act oficial asupra inspiraţiei Sf. Scripturi.

Inspiraţia şi Iluminismul.
Cea mai importantă schimbare în concepţia despre inspiraţie a apărut odată cu iluminismul. Ca o reacţie împotriva învăţăturii Bisericii, gânditorii iluminişti au afirmat că Biblia este doar produsul raţiunii umane. A fost negată contribuţia divină la alcătuirea Bibliei. Acum se naşte critica biblică, al cărei părinte a fost Richard Simon. Potrivit criticilor raţionalişti, Biblia este produsul raţiunii umane şi trebuie interpretată „etsi Deus non daretur” – ca şi când nu ar exista Dumnezeu. Natura inspiraţiei şi raportul dintre revelaţie şi inspiraţie au fost privite diferit de teologi. Unii nu fac nici o diferenţă între revelaţie şi inspiraţie. Cei mai mulţi însă socotesc că inspiraţia e legată organic de revelaţie, dar se deosebeşte de aceasta. Revelaţia este acţiunea prin care Dumnezeu se descoperă oamenilor. Inspiraţia este lucrarea prin care Dumnezeu participă la scrierea de către autorii biblici a descoperirilor Sale. Dacă lucrarea lui Dumnezeu s-ar limita la revelarea Sa, atunci cuvintele descoperite de El s-ar pierde odată cu moartea celor care le-au primit. Prin inspiraţie este asigurată perenitatea mesajului dumnezeiesc, care devine accesibil tuturor oamenilor prin consemnarea sa în Biblie.

O trăsătură a învăţăturii ortodoxe este că ea nu limitează inspiraţia divină la autorul sfânt. Inspiraţia se extinde atât asupra autorului, cât şi asupra celui care interpretetază un text. Numai exegetul care primeşte Duhul Sfânt poate să înţeleagă cele insuflate de Duhul Sfânt autorului.

Extensiunea inspiraţiei.
Am văzut că în istorie inspiraţia a fost concepută ca o conlucrare între Dumnezeu şi om. Insă cât este contribuţia lui Dumnezeu şi cât a omului în acest proces? Răspunsurile la această întrebare s-au grupat în jurul a trei poziţii, în funcţie de importanţa pe care o acordă celor implicaţi: lui Dumnezeu sau omului.
a) Astfel, inspiraţia a fost uneori atribuită exclusiv lui Dumnezeu, cum s-a întâmplat în iudaismul elenistic, unde omul e pasiv, inconştient şi în extaz în acest proces.
b) La cealaltă extremă s-au situat cei care au exclus cu totul factorul divin, atribuind inspiraţia exclusiv raţiunii umane, cum s-a întâmplat în iluminism şi în critica raţionalistă a Bibliei.
c) In fine, poziţia de mijloc şi cea mai susţinută, afirmă o conlucrare între divin şi uman în procesul inspiraţiei. Este însă dificil de a aprecia aportul fiecărei părţi, precizând unde se termină lucrarea divină şi unde începe cea umană, cum lucrează Dumnezeu şi cum omul. Ca urmare, putem deosebi şi aici două direcţii diferite:

A) Am văzut că unii apologeţi şi criitori creştini din primele veacuri au susţinut că Dumnezeu a dictat autorilor conţinutul cărţilor biblice. Sf. Irineu o afirmă între părinţii orientali, iar Augustin susţine ideea între cei din Apus. Teoria potrivit căreia Dumnezeu a dictat fiecare cuvânt din textul biblic autorilor se numeşte inspiraţia verbală. In timp ce Augustin o susţinea, contemporanul său, Fer. Ieronim, un remarcabil filolog şi cunoscător al ebraicii, şi-a dat seama că teoria nu poate fi susţinută, cel puţin cu privire la Vechiului Testament. Textul ebraic original nu conţinea vocale, acestea fiind adăugate mult mai târziu. Ori vocalele pot schimba sensul unui cuvânt în ebraică. De exemplu, aceleaşi litere ebraice (rbd), pot să însemne şi „cuvânt” (dabar) şi „ciumă” (deber), în funţie de vocalizare. Ori Dumnezeu, dacă ar fi dictat fiecare cuvânt, nu şi-ar fi permis o asemenea inexactitate. Inspiraţia verbală a fost susţinută şi de unii reformaţi Luther, Calvin).

B) Mai rezonabilă este însă teoria despre inspiraţia reală. Dumnezeu nu a dictat cuvânt cu cuvânt un text, ci a descoperit doar ideile, pe care fiecare autor le-a îmbrăcat în cuvinte, potrivit individualiăţii sale. Este mai acceptabilă această concepţie fiindcă ţine cont de libertatea umană. Dunmezeu nu îl sileşte pe om, ci îi lasă loc pentru a-şi exprima propria personalitate. Astfel, avem 4 Evanghelii canonice, deşi propovăduirea lui Hristos a fost una. Sf. Ioan Gură de Aur face analogia între inspiraţie şi unirea ipostatică a celor două naturi –divină şi umană - în Hristos. Inspiraţia este un act teandric, divino-uman, şi e practic imposibil să se precizeze punctul de intrepătrundere între lucrarea divină şi cea umană. Inspiraţia rămâne o lucrare tainică, ale cărei elemente nu pot fi deplin cuprinse cognitiv.

Un corectiv la învăţătura despre inspiraţie impus de progresul ştiinţelor biblice.
Câteva probleme ridicate de cunoştinţele mai noi despre apariţia textelor biblice impun o reevaluare a învăţăturii despre inspiraţia biblică. Concepţia potrivit căreia fiecare carte a fost scrisă de cel care îi poartă numele e depăşită. Cercetările în tărâmul teologiei biblice au arătat că textele Bibliei sunt rezultatul unui proces complex. Până la forma ei actuală, o carte biblică a cunoscut de obicei mai multe etape de redactare. In unele cazuri se poate reconstitui procesul de formare a unei cărţi, de la redacţia finală, trecând prin prelucrările succesive, până la primele sursele scrise sau orale. Procesul de formare a unei cărţi a putut dura şi mai multe secole (ca în cazul Pentateuhului sau a cărţii Isaia). Textele au fost transmise şi prelucrate din generaţie în generaţie. Se poate vorbi de un proces de tradiţie în cadrul cărţilor biblice, de o tradiţie în Scriptură. Creşterea textului a implicat aşadar oameni din diverse generaţii, locuri şi
cercuri teologice.

In mod firesc se ridică atunci întrebarea: cui trebuie să i se atribuie inspiraţia? Doar redactorului final? Sau numai autorilor surselor literare? Trebuie să reducem inspiraţia la procesul scrierii? Cum rămâne cu cei care au păstrat şi transmis sursele orale? Au fost ei
inspiraţi sau nu? In faţa dificultăţii de a identifica doar un singur beneficiar al inspiraţiei, pare mai potrivit să vorbim de inspiraţie ca un proces colectiv. Inspiraţia se răsfrânge asupra tuturor celor implicaţi în apariţia textelor biblice. Ea implică nu numai indivizi, ci şi
colectivităţi de credinţă. In cazul scrierilor Noului Testament, ideea se impune în mod firesc: scrierile NT s-au născut în Biserică. Inspiraţia lor e o harismă a Bisericii, nu numai a unor indivizi.

Poate tocmai cunoştinţele noi despre apariţia textelor biblice şi dificultăţile pe care le implică au făcut ca în teologia biblică apuseană să se constate un regres al interesului pentru problema inspiraţiei Scripturii, mergând până la evitarea sau ignorarea ei. Sunt manuale recente de introducere în VT protestante şi catolice care nu conţin un capitolul pe tema inspiraţiei biblice. "