Intelesul cuvantului lume

[patinina34]

[SIZE=3]In Sfânta Scriptură cuvântul “lume” are două semnificaţii distincte.[/SIZE]
[SIZE=3]1. In pasajele următoare şi în locurile paralele, cuvântul “lume” desemnează întreaga omenire: “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume. ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 16-l7). “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan l, 29).[/SIZE]
[SIZE=3]2. Cuvântul “lume” îi desemnează pe de altă parte, pe oamenii care duc o viaţă păcătoasă, potrivnică lui Dumnezeu, care trăiesc pentru veacul de acum şi nu pentru veşnicie. Aşa trebuie înţeles acest cuvânt în pasajele următoare, şi în cele ce le sunt similare: “Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15, 18-l9). “Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el; pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (l Ioan 2, 15-l7). Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se va face vrăjmaş lui Dumnezeu” (lacob 4, 4).[/SIZE]
[SIZE=3]Iată cum defineşte “lumea” fericitul Teofilact al Bulgariei: “Scriptura înţelege de obicei prin cuvântul “lume” viaţa oamenilor păcătoşi care stăruiesc în păcat şi sunt animaţi de o înţelepciune trupească. De aceea Hristos le-a spus ucenicilor: voi nu sunteţi din lume. Ei formau un grup de oameni care trăiau în lume, dar care nu rămâneau în păcat, nu erau din lume”.[/SIZE]
[SIZE=3]Cei mai mulţi dintre oameni au dus şi duc o viaţă de păcat, potrivnică lui Dumnezeu şi oribilă în ochii Lui. Din acest motiv, şi pentru că numărul vrăjmaşilor lui Dumnezeu este mai mare decât al slujitorilor credincioşi Lui, această majoritate este numită de către Sfânta Scriptură “Lume”. Ceea ce se referă la majoritate este atribuit omenirii întregi. Aşa trebuiesc înţelese cuvintele evangheliştilor: “Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. In lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut, întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan l, 9-l1). “Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele” (Ioan 3, 19). “Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului… Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor” (Luca 6, 22 şi 26).[/SIZE]
[SIZE=3]Cei mai mulţi dintre oameni nu L-au recunoscut pe Mântuitorul. L-au urât şi i-au urmărit calomniidu-i şi prigonindu-i pe adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu. Majoritatea aceasta este atât de puternică încât Cuvântul lui Dumnezeu îi atribuie respingerea lui Hristos şi persecutarea slujitorilor Săi din toată istoria. Că oamenii care trăiesc după voia lui Dumnezeu sunt foarte puţini, iar cei ce-şi satisfac poftele lor păcătoase şi trupeşti sunt foarte mulţi, ne-o spune însuşi Domnul: “Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei ce o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7,13 -l4). “Dar înţelepciunea a fost găsită dreaptă de către toţi fiii ei” (Luca 7, 35): puţin dintre aleşi au recunoscut-o, puţini i-au dat dreptatea ce i se cuvine.[/SIZE]
[SIZE=3]Slujitori adevăraţi ai adevăratului Dumnezeu! Invăţaţi-vă să recunoaşteţi condiţia voastră aşa cum v-a fost sorocită de Dumnezeu pentru durata pelerinajului vostru pământesc. Nu le îngăduiţi spiritelor căzute să vă seducă şi să vă înşele cu mirajul atrăgător, dar mincinos, al bunătăţilor pământeşti; sugerându-vă să-l doriţi şi să tindeţi înspre el, încercând astfel să vă lipsească de comoara veşnică. Nu căutaţi şi nu aşteptaţi laudele şi consimţământul comunităţii omeneşti. Nu aceasta este partea voastră. Nu căutaţi şi nu aşteptaţi iubirea oamenilor. Căutaţi în schimb, din toată puterea, să aveţi dragoste şi milă faţă de oameni. Mulţumiţi-vă cu faptul că, totusi, câţiva dintre adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu, pe care-i întâlniţi din când în când pe calea vieţii, vă aprobă cu dragoste şi interes conduita şi-L preamăresc pe Dumnezeu pentru voi. Asemenea întâlniri nu erau prea dese nici în epoca înfloritoare a creştinismului; în ultimele vremuri ele au devenit extrem de rare. “Mântuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-a împuţinat adevărul de la fiii oamenilor. Deşertăciuni a grăit flecare către aproapele său” (Ps. 11, l-2).[/SIZE]
[SIZE=3]Avva Dorotei explică remarcabil cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Galateni 6, 14). Pentru cei ce duc o viaţă călugărească este esenţial să cunoască această explicaţie: Apostolul zice: lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume. Ce diferenţă există între aceste două informaţii? Cum poate fi răstignită lumea pentru om, şi omul pentru lume? Atunci când omul renunţă la lume şi devine călugăr, îşi părăseşte părinţii, averile, veniturile, afacerile - care presupun să dai şi să primeşti de la ei - atunci lumea este răstignită pentru el, căci el a părăsit-o. Aşa se tâlcuiesc cuvintele Apostolului: lumea este răstignită pentru mine. Apoi adaugă: şi eu pentru lume. Cum este răstignit omul pentru lume? Atunci când, fiind eliberat de lucruri exterioare, luptă de asemenea împotriva plăcerii însăşi, sau însăşi împotriva dorinţei de a poseda lucruri, împotriva poftelor, şi-şi mortifică patimile, atunci este răstignit pentru lume, şi poate zice dimpreună cu Apostolul: “lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume”. Părinţii noştri, aşa cum spuneam, odată ce lumea era răstignită pentru ei, se preocupau de asceză şi se răstigneau pe ei înşişi pentru lume. Şi noi credem că venind în mănăstire lumea este răstignită faţă de noi; dar nu vrem ca să ne răstignim şi noi faţă de lume, pentru că încă iubim bucuriile ei, suntem legaţi de ea prin patimi şi suntem preocupaţi de slava ei. Suntem robii mâncării şi îmbrăcăminţii; dacă avem nişte instrumente bune de lucru ţinem la ele cu patimă, şi îngăduim mijloacelor neînsemnate să ne lege de lume, aşa cum zice avva Zosima.[/SIZE]
[SIZE=3]Credem că părăsind lumea, şi venind în mănăstire, am lăsat tot ceea ce este lumesc; dar şi aici, ataşându-ne de lucruri neînsemnate, păstrăm spiritul lumii. Lucrul acesta ni se întâmplă din cauza nebuniei noastre: după ce am renunţat la lucruri şi demnităţi importante, ne legăm de nimicuri. Fiecare dintre noi a părăsit ceea ce avea: cine a avut mult, mult a părăsit, cine a avut puţin, puţin a părăsit. Şi după ce am venit în mănăstire continuăm să cultivăm ataşamentul nostru pătimaş faţă de lucrurile fără valoare. Cu siguranţă nu trebuie să procedem astfel; ci, după cum am renunţat la lume şi la bunurile ei, trebuie să renunţăm şi la ataşamentul faţă de aceste bunuri.[/SIZE]
[SIZE=3]După această explicaţie, se înţelege foarte bine de ce Sfântul Isaac Sirul, care a scris învăţături pentru monahii care duceau o viaţă mănăstirească foarte severă, adică pentru isihaşti, pentru zăvorâţi şi pentru pustnici, defineşte în felul următor lumea: “lumea” este termenul general prin care numim toate patimile. Dacă omul nu învaţă mai întâi ce este lumea, nu va şti cu care mădulare s-a îndepărtat de aceasta, şi cu care a rămas legat. Sunt mulţi care după ce s-au despărţit de lume prin două sau trei mădulare şi au rupt legătura cu ea în această măsură, încât îşi închipuie că sunt totalmente eliberaţi prin viaţa ce o duc. Se întâmplă acest lucru pentru că ei n-au realizat clar, nici n-au înţeles limpede că ei n-au murit pentru lume decât cu două din mădularele lor, iar celelalte mădulare trăiesc după înţelepciunea trupească a lumii. Pe de altă parte ei nu sunt în stare să-şi resimtă patimile; nesimţindu-le, nu se vor putea tămădui de acestea.[/SIZE]

[patinina34]

[SIZE=3]Urmând clasificările stabilite de raţiune, cuvântul lume se întrebuinţează ca şi nume comun pentru toate patimile. Atunci când dorim să desemnăm toate patimile, noi le numim lume; iar atunci când vrem să le clasificăm după caracteristicile particulare, le numim “patimi”. Fiecare patimă este un mod particular de a trăi după înţelesurile cele slabe ale lumii (Gal. 4, 3; Col. 2, 8). Acolo unde patimile încetează de a acţiona, înţelesurile lumii rămân inactive. Iată care sunt patimile: pofta de avere, tendinţa de a aduna diferite lucruri; plăcerea trupească din care izvorăşte patima desfrânării; pofta de mărire, din care se naşte invidia; pofta de stăpânire; deşartă slavă a puterii; tendinţa de a se îmbrăca cu haine luxoase şi cu podoabe deşarte; căutarea slavei omeneşti care produce pizma; neliniştea pentru existenţa trupească.[/SIZE]
[SIZE=3]Acolo unde aceste patimi încetează de a acţiona, lumea moare. In măsura în care ascetul se eliberează de acestea rămâne în afară de lume, acesta anihilându-se pe măsură ce părţi din ea sunt distruse. Cineva a spus despre sfinţi că în timp ce trăiau, erau şi morţi: căci trăind în trup, nu trăiau pentru trup. Şi tu, analizează pentru care din patimile enumerate mai sus trăieşti. Vei şti atunci în ce măsură trăieşti pentru lume, şi în ce măsură eşti mort pentru ea. Când vei înţelege ce înseamnă lumea, vei pricepe, conform indicaţiilor de mai sus, prin ce ai rămas legat de ea şi prin ce te-ai rupt de ea. Pe lumea este viaţa şi înţelepciunea trupească”.[/SIZE]
[SIZE=3]“Lumea este o prostituată care solicită dragostea celor ce o privesc cu poftă, pentru frumuseţea ei. Cel ce a fost sedus, chiar în parte, de dragostea lumii şi care se lasă îmbrăţişat de ea, nu se va putea smulge din braţele ei până ce-l va lipsi de viaţa veşnică. Atunci când lumea îl stăpâneşte complet pe un om până la moarte, de abia atunci omul realizează că aceasta este mincinoasă şi înşelătoare. Cel ce se luptă pentru a scăpa de întunecimea lumii nu poate, până încă se află în această întunecime, să-i vadă toate cursele. Lumea îi ţine înlănţuiţi nu numai pe ucenicii săi, pe fii săi captivi, ci iată că a început să-i angajeze în lucrurile sale chiar şi pe cei ce practică sărăcia, pe asceţi şi pe cei ce s-au ridicat deasupra ei; ea îi striveşte şi îi calcă în picioare”.[/SIZE]
[SIZE=3]Intemeindu-ne pe aceste învăţături despre lume, învăţate din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, le dăm fraţilor noştri prea iubiţi următorul sfat şi le adresăm o fierbinte rugăciune: temeţi-vă să nu ajungeţi slujitori ai lumii! Chiar şi asceţii pot ajunge în această slujire dacă nu veghează cu mare atenţie asupra lor înşişi. Această slujire se poate împlini printr-un ataşament nebăgat în seamă, faţă de lucruri neînsemnate. Să luăm toate măsurile pentru a ne apăra împotriva iubirii faţă de lume. Să nu considerăm inofensiv un ataşament neînsemnat, chiar dacă pare fără nici o importanţă. Să nu considerăm cea mai mică îndepărtare de poruncile evanghelice.[/SIZE]
[SIZE=3]Să nu uităm cuvintele teribile spuse de Sfântul Apostol lacov: “Prea desfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (lacob 4, 4). Orice ataşament este, în sens spiritual, desfrânare pentru călugărul care trebuie să-şi îndrepte către Dumnezeu toată dragostea, cum spune Psalmistul: “Iubiţi pe Domnul toţi cuvioşii Lui” (Ps. 30, 25). Căci iată cei ce se depărtează de Tine vor pieri; nimicit-ai pe tot cel ce se leapădă de Tine” (Ps. 72, 26).[/SIZE]
[SIZE=3]Cine slujeşte lumii, nu poate în acelaşi timp sluji şi lui Dumnezeu; lucrul acesta este imposibil! Chiar dacă pentru cei ce sunt robiţi de lume, şi au o opinie deformată, lucrul acesta li se pare posibil, se înşală: aceasta nu-i în realitate decât ipocrizie, făţărnicie, minciună faţă de tine şi faţă de alţii. Cel ce este prieten cu lumea devine în mod inevitabil, poate fără să ştie, vrăjmaş lui Dumnezeu şi mântuirii sale. Iubirea faţă de lume se strecoară în suflet ca un hoţ, favorizat de întunericul nopţii, adică de nebăgarea de seamă şi lipsa de atenţie faţă de tine însuţi. Dragostea faţă de lume este capabilă de cele mai mari nedreptăţi, de cele mai mari crime.[/SIZE]
[SIZE=3]Exemplu concludent ne este dat de către preoţii evreilor contemporani cu Domnul Hristos. Acest cler căzuse în iubire faţă de lume. Era corupt prin iubirea faţă de onoruri, de laudele şi slava oamenilor. Erau stăpâniţi de iubire de bani şi de bogăţii; erau căzuţi în senzualitate şi în desfrânare; făceau tot felul de abuzuri şi nedreptăţi. Pentru a-şi păstra poziţia lor privilegiată în sânul poporului, îşi puneau masca pietăţii, şi împlineau cu minuţiozitate prescripţiile rituale şi tradiţiile bătrânilor. Şi care a fost urmarea acestei iubiri faţă de lume? O despărţire radicală faţă de Dumnezeu, precedată de o ură oarbă şi fanatică contra Lui. Clerul iudeu s-a împotrivit cu îndărătnicie lui Dumnezeu-Omul atunci când El se descoperea lumii; I s-au opus conştienţi fiind de divinitatea Lui, cum mărturiseşte Nicodim, unul dintre membrii Sinedriului (Ioan 3, 2).[/SIZE]

[patinina34]

[SIZE=3]Clerul iudaic s-a hotărât la deicid, şi l-a săvârşit. Ştia cu certitudine că acţionează împotriva lui Mesia şi, în orbirea sa, mărturisea acest adevăr ironizându-L pe Hristos, atunci când pe altarul Crucii mântuia lumea. “Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască!” (Matei 27, 42), ziceau bătându-şi joc marele preot, cărturarii, bătrânii şi fariseii, fără să-şi dea seama că-şi pronunţă singuri osânda: recunoşteau că L-au dat morţii şi că-L batjocoreau pe Cel care, într-un chip minunat, cu putere şi autoritate divină, îi salva pe alţii.[/SIZE]
[SIZE=3]Cu frică clerul iudeu ascultase vorbindu-se de naşterea lui Dumnezeu-Omul şi a început să-L urască de pe atunci, pregătindu-se pentru a se scăpa de El. Acest lucru se vede clar în Evanghelie. Când magii au adus la Ierusalim vestea naşterii lui Hristos, Regele iudeilor, cel ce era atunci pe tron, Irod, s-a tulburat, şi cu el toată capitala (Matei 2, 3).[/SIZE]
[SIZE=3]Era normal, remarcă fericitul Teofilact al Bulgariei, ca suveranul ce domnea să se tulbure auzind că S-a născut un alt Rege al iudeilor, care îl va priva de tron pe el şi pe urmaşii lui. Dar de ce s-a tulburat Ierusalimul la vestea naşterii lui Hristos - Ierusalimul care de veacuri îl aştepta pe Mesia cel promis, Eliberatorul şi slava sa, Ierusalimul a cărei religie consta în a crede în Mesia şi a-i pregăti venirea?[/SIZE]
[SIZE=3]Dacă Ierusalimul a fost tulburat era pentru că locuitorii lui erau corupţi din punct de vedere moral.[/SIZE]
[SIZE=3]Ierusalimul sesiza, cu o intuiţie fină şi vrednică de o mare capitală, că noul Rege, Regele dreptăţii, va cere să se renunţe la imoralitate şi să se practice virtuţiile adevărate şi că El nu se va lăsa păcălit cu virtuţi false şi ipocrite.[/SIZE]
[SIZE=3]Pentru dragostea faţă de lume locuitorii Ierusalimului socoteau că este mai suportabil un monstru ca Irod, decât Regele Dumnezeu. Intuind pe bună dreptate că dispoziţiile spirituale ale tiranului erau cele ale unui ipocrit şi ale unui comediant - ca ale membrilor Sinedriului, de altfel - atunci când Irod i-a întrebat unde trebuie să se nască Mesia, fără nici o ezitare şi fără nici o gândire, i-au indicat locul cu precizie, şi L-au dat pe Mesia în mâinile călăului. “Ei i-au zis: în Betleemul Iudeii”. Pentru a întări informaţia lor au adăugat: “Că aşa este scris de proorocul” (Matei 2, 5), şi au redat restul profeţi ei, de o uimitoare precizie (Matei 2, 5). Dacă ei ar fi avut altă dispoziţie, ar fi dat un răspuns evaziv şi n-ar fi arătat acest loc.[/SIZE]
[SIZE=3]Evanghelia atribuie iubirii faţă de lume toate crimele comise de oameni începând cu Cain, ce l-a ucis pe fratele său Abel, până astăzi (Matei 23, 32). În timpul vieţii pământeşti a lui Dumnezeu-Omul, cei ce erau robiţi de dragostea lumii au umplut măsura crimelor, respingându-L pe Hristos şi răstignindu-L (Matei 23, 32); în vremurile de pe urmă, la fel, vor umple măsura primindu-l pe Antihrist şi dându-i cinstea ce I se cuvine numai lui Dumnezeu (Ioan 5, 43).[/SIZE]
[SIZE=3]Dragostea faţă de lume este teribilă. Ea se strecoară încet şi pe neobservate în om; dar odată instalată devine stăpân crud şi absolut, încet, încet omul este pregătit, şi pe plan sufletesc lucrurile capătă o asemenea întorsătură, încât este în stare de deicid; în vremurile actuale, de asemenea, încetul cu încetul, oamenii sunt pregătiţi printr-o dispoziţie sufletească şi starea de spirit necesară pentru a-l primi pe Antihrist (2 Tes. 2, 7).[/SIZE]
[SIZE=3]Sfântul Mucenic Sebastian relata remarcabil deşertăciunea iubirii faţă de lume şi funestele sale consecinţe într-o discuţie cu martirii care, din cauza iubirii pentru părinţi şi familii, şovăiau în timpul prigoanei. “O, ostaşii lui Hristos cei tari! O, luptători iscusiţi ai oştirii celei dumnezeieşti![/SIZE]
[SIZE=3]Iată că şi prin tăria sufletelor voastre şi cu bărbăţie v-aţi apropiat de biruinţă. Iar acum, pentru ticăloasa momire de la ai voştri, voiţi a lepăda jos cununile cele veşnice? Să înveţe prin voi bărbăţie ostaşii lui Hristos a se înarma cu credinţă. Să nu voiţi a vă lepăda semnul biruinţei voastre, pentru lacrimile femeii şi nu slăbiţi punerea picioarelor voastre pe grumajii vrăjmaşilor, pentru ca nu, iarăşi luând puterea, să se ridice spre război, care, deşi, întâi era cumplit asupra voastră, mai pe urmă însă mai cumplit se va arăta.[/SIZE]
[SIZE=3]Deci ridicaţi, în pătimirile acestea pământeşti, ca preaslăvire, steagurile nevoinţei voastre şi nu vă lipsiţi de Hristos pentru o nefolositoare tânguire copilărească. Căci aceştia pe care îi vedeţi plângând, s-ar fi bucurat acum de ar fi ştiut cele ce ştiţi voi; căci ei socotesc că nu numai această singură este viaţa, care, luând sfârşit, nici o parte nu rămâne celui viu, trupul fiind mort. De ar fi ştiut că este altă viaţă fără de moarte şi fără de durere, în care împărtăşeşte bucuria cea de-a pururea, cu adevărat s-ar fi sârguit împreună cu voi a merge către aceea şi viaţa aceasta vremelnică întru nimic socotind-o, pe cea veşnică ar fi poftit-o.[/SIZE]
[SIZE=3]Pentru că viaţa aceasta de acum este degrab trecătoare şi atât de nestatornică, încât nici cei către cei ce o iubesc pe ea nu poate vreodată să-şi păzească credinţa; căci, de la începutul lumii, cei ce au nădăjduit spre dânsa s-au păgubit şi pe toţi cei ce au poftit-o, i-a înşelat; apoi şi-a bătut joc de toţi cei ce s-au mândrit cu dânsa, pe toţi i-a minţit şi pe nici unul nu l-a făcut cu nădejde; în fine, cu totul s-a arătat că este minciună. O! De-ar fi umblat numai cu minciuna şi să nu se fi dus în rătăcirea cea cumplită! Dar ce este mai amar, că viaţa aceasta pe iubitorii ei îi duce către toată fărădelegea. Aceasta pe iubitorii de pântece îi îndulceşte cu îmbuibarea şi cu băutura. Pe iubitorii de patimi, la desfrânare şi la toată necurăţia îi îndeamnă.[/SIZE]
[SIZE=3]Viaţa aceasta îndeamnă pe tâlhari să fure, pe cel mânios să se iuţească, pe cel mincinos să înşele. Aceasta seamănă între bărbaţi şi femei despărţire; între prieteni vrajbă; între cei blânzi, gâlceava; între cei drepţi, nedreptăţi; între fraţi, sminteli. Aceasta ia de la judecători judecata dreaptă, de la cei curaţi, întreaga înţelepciune; ia de la meşteri cinstea şi, ca să nu pomenim pe cele mai cumplite ale ei, apoi ea duce către mari fapte rele pe iubitorii săi, încât uneori ucide frate pe frate, fiu pe tată şi prieten omoară pe prieten. Oare cu a cui îndemnare se fac acestea? Cu al cui sfat? Cu ce fel de nădejde şi gând se săvârşesc nişte fărădelegi ca acestea?[/SIZE]

[patinina34]

[SIZE=3]Oare nu pentru viaţa aceasta de acum, pe care prea mult iubind-o, oamenii se urăsc unii pe alţii? Pentru că fiecare îşi caută lui singur petrecerea cea mai cu bune plăceri. Căci pentru ce junghie tâlharul pe călător, bogatul năpăstuieşte pe cel sărac, cel mândru face strâmbătate celui smerit şi cel nevinovat de tot răul izgoneşte pe cel nevinovat? Cu adevărat toate răutăţile acestea le lucrează cei ce slujesc vieţii acesteia de acum, care poftesc a petrece şi a se îndulci cu dragostea ei multă vreme; ea, sfătuind la toate relele de poftitorii şi slujitorii ei, îi dă pe ei fiicei sale celei născute dintr-însa, adică morţii celei veşnice, în care au căzut şi oamenii cei dintâi pentru aceasta. Căci, creaţi fiind spre câştigarea vieţii celei veşnice, s-au dat pe sine întru dragostea vieţii vremelnice; apoi s-au făcut robi plăcerii pântecelui şi tuturor dulceţilor. După aceea au căzut în iad, nimic neducând cu ei din bunătăţile cele pământeşti. Această viaţă de acum vă înşeală pe voi, o, prieteni iubiţi?”[/SIZE]
[SIZE=3]“Apoi a zis către părinţii mucenicilor: Pe aceşti iubiţi ai voştri, care merg către viaţa cea veşnică, să-i întoarceţi înapoi cu sufletul vostru cel nedrept? Aceasta vă invită pe voi. O! cinstiţi părinţi, ca să daţi înapoi cu tânguirile voastre cele fără de socoteală pe fiii voştri care aleargă către ostăşirea cea cerească, către cinstea cea nestricată şi către prietenia împăratului celui veşnic? Aceasta vă sileşte pe voi, o! femei ale sfinţilor, ca prin momelile voastre să răzvrătiţi minţile cele muceniceşti şi să-i abateţi de la scopul lor cel bun? Prin sfătuirile voastre le mijlociţi moarte în loc de viaţă şi robie în loc de mântuire. Pentru că, de se vor învoi cu sfaturile voastre, apoi puţină vreme vor vieţui cu voi, iar după aceea va fi nevoie a se despărţi de voi; şi astfel se vor despărţi, încât nu veţi putea să vă mai vedeţi unul cu altul acolo, fără numai în muncile cele veşnice, unde văpaia arde sufletele necredincioşilor, unde şerpii tartarului mănâncă buzele hulitorilor, unde aspidele rup piepturile închinătorilor la idoli, unde este plânsul cel amar şi suspinarea cea grea, unde nu se mai conteneşte tânguirea în munci.[/SIZE]
[SIZE=3]Deci daţi loc acestora ca să scape de muncile acelea, după ceea sârguiţi-vă şi voi a vă izbăvi de acelea, spuneţi-le iarăşi a se sârgui către cununa cea gătită lor. Nu vă temeţi, căci nu se despart de voi, ci merg ca să vă gătească vouă în cer lăcaşuri strălucite, întru care cu dânşii şi cu fiii voştri vă veţi sătura de bunătăţile cele veşnice. Dacă aici vă mângâie casele frumoase de piatră, cu cât mai vârtos vă vor mângâia pe voi frumuseţile curţilor celor de sus, unde mesele de aur curat strălucesc, unde cămările sunt zidite din pietre scumpe, cu mărgăritare împodobite şi cu slavă strălucite; unde-s grădinile de-a pururea înflorite cu flori neveştejite, unde-s câmpuri verzi şi îndestulate cu izvoare de ape dulci; unde văzduhul este întotdeauna cu mireasmă bună, negrăită, unde este ziua cea neînserată, lumina cea neapusă şi bucuria cea nesfârşită; unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, nici un fel de vedere urâtă, nici o grea mirosire, nici o auzire a vreunui glas de întristare, de plângere şi de înfricoşare. Ci toate se văd frumoase, toate au miros ca nişte aromate, toate se aud înveselitoare. Acolo cântă neîncetat cetele îngerilor şi ale arhanghelilor, slăvind pe împăratul cel fără de moarte într-un glas.[/SIZE]
[SIZE=3]Deci pentru ce să treceţi cu vederea o viaţă ca aceasta şi să o iubiţi pe cea vremelnică? Au doară pentru bogăţii? Acelea pier degrabă, iar cei ce voiesc a le avea lângă ei veşnic, să audă ce răspund către dânşii bogăţiile lor, aşa ne iubiţi pe noi, ca să nu ne despărţim de voi niciodată; însă a merge în urma voastră, după ce muriţi, noi nu putem; iar a merge înaintea voastră, vieţuind voi, putem; însă nu dacă ne veţi porunci voi, adică de ne veţi trimite înaintea voastră. Lacomul împrumutător şi lucrătorul de pământ cel osârduitor să vă fie vouă chip, căci acela dă omului aur în datorie, cu îndoit să ia de la dânsul; iar celălalt, feluri de seminţe seamănă în pământ, ca să le poată lua însutit. Deci datornicul dă împrumutătorului îndoit aurul său şi pământul creşte sămânţa semănătorului însutit; iar bogăţiile voastre pe care le veţi încredinţa lui Dumnezeu, oare nu le va da vouă îndoit de multe?[/SIZE]
[SIZE=3]Astfel trimiteţi acolo bogăţia voastră înainte şi apoi sârguiţi-vă a merge şi voi degrabă. Pentru că ce foloseşte viaţa aceasta vremelnică? De ar trăi cineva o sută de ani şi apoi când va veni ziua cea de pe urmă, au nu se văd toţi anii cei trecuţi şi toate dulceţile vieţii, ca şi cum n-ar fi fost niciodată? Numai că rămân nişte urme ca ale unui călător străin, care ar fi găzduit la noi într-o zi.[/SIZE]
[SIZE=3]O! cu adevărat nebunul şi acela care nu ştie nici unele din aceste bunătăţi, numai acela nu poate iubi această viaţă prea frumoasă. Cu adevărat al celui fără de pricepere este lucrul acesta a se teme de pierderea acestei vieţi pieritoare, spre a primi pe cea pururea viitoare, întru care îndulcirile, bogăţiile şi veseliile se încep, ca să nu se sfârşescă niciodată, ci fără sfârşit rămân în veci. Căci cel ce nu voieşte să iubească o viaţă ca aceasta pururea fiitoare, acela şi pe aceasta vremelnică în deşert o pierde şi cade în moartea cea veşnică. Apoi se ţine legat în iad unde este focul cel nestins, supărarea cea de-a pururea şi chinurile cele neîncetate, unde vieţuiesc duhuri cumplite, cu capete de şerpi, ai căror ochi slobod săgeţi de foc, ai căror dinţi sunt mai tari ca fildeşul, cu cozile de scorpie, cu glasurile ca ale leilor răcnesc şi numai la vedere sunt înfricoşătoare şi aduc mare frică, durere cumplită şi moarte amară.[/SIZE]
[SIZE=3]O! De-ar fi cu putinţă a muri într-acele înfricoşări şi chinuri, dar ce este mai cumplit, căci de aceea vieţuiesc ca să moară neîncetat. Pentru aceea nu se mistuieşte până în sfârşit, ca fără de sfârşit să se chinuiască. De aceea rămân întregi ca în veci să se învenineze de muşcările balaurilor. Apoi mădularele cele muşcate iarăşi se înnoiesc, ca iarăşi, să fie spre mâncarea şerpilor celor înveninaţi şi a viermilor celor neadormiţi (Vieţile Sfinţilor, 18 decembrie).[/SIZE]
[SIZE=3]Singurul mod corect de a trăi pe pământ, este de a te pregăti pentru veşnicie. Fraţilor, să parcurgem scurtul pelerinaj pământesc împlinind voia lui Dumnezeu, şi să luăm din lume numai ceea ce ne este necesar. “Şi, în adevăr, zice Apostolul, evlavia este mare câştig, dar atunci când ea se îndestulează cu ce are. Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva din ea afară; ci, având hrană si îmbrăcăminte cu acestea vom fi îndestulaţi. Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare; ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare” (l Tim. 6, 6-9).[/SIZE]
[SIZE=3]Iubirea de mărire şi iubirea de plăcere îl duc pe om în aceeaşi mizerie morală ca şi iubirea de avere. Iubirea de lume rezultă din aceste trei patimi capitale.[/SIZE]

[Marius22]

[SIZE=3]Parintele Dumitru Staniloae spunea ca pentru poporul roman lumea intreaga raspandeste o "lumina" prin randuiala ei. De aceea i se spune "lume", de la cuvantul lumina. Etimologic, cuvantul lumina provine din latinescul lumen, care are si intelesul de lume, si de viata, sau de podoaba. Lumina si lumea se dezvaluie mai adanc in relatie cu celelalte intelesuri ale termenului lumen, anume faclie, lumina ochilor, ochi, vedere, deschizatura, claritate, ornament. Lumea este facuta din lumina, iar Cel ce este Lumina lumii, Hristos, este si Viata ei![/SIZE]

[windorin]

Lumea este buna. Lumea, in starea ei naturala, de faptura a lui Dumnezeu, este o minunata cale spre Creatorul ei. Nu putini sunt cei ce, pornind de la minunatiile si ordinea din jurul lor, au ajuns la a-L cunoaste si iubi pe Dumnezeu. Asa cum taina omului este de nepatruns, tot asa si taina lumii. Lumea ascunde atatea taine de nepatruns, in pofida tuturor cautarilor stiintifice. Lumea este imagine a complexitatii si unitatii divine. Lumea are nevoie de om pentru a se ridica din nou la starea cea dintai.

Lumea este rea. Lumea, in starea ei corupta si denaturata, de scop in sine (lucrare de denaturare savarsita de diavol), este o mare piedica in calea spre Dumnezeu si in vederea adevaratului ei scop in viata omului. Oprindu-ne din a vedea lumea ca un "dar al lui Dumnezeu" pe care trebuie "sa-l daruim inapoi" lui Dumnezeu, am facut lumea sa cada din insasi rostul ei initial.

Sa iubim lanul de grau, in pofida firelor de neghina dintre spice. Sa iubim lumea, caci nimic nu este "necurat", insa sa urat raul si pacatul care a ajuns sa se identifice cu aceasta.

[Florin-Ionut]

Asa si sensul expresiei "sfarsitul lumii" inseamna "sfarsitul raului" care a corupt lumea. Creatia va ramane, caci Dumnezeu a facut-o in intregime buna, insa va fi purificata prin foc si raul va fi exclus si separat de Creatie si de Insusi Dumnezeu. La fel si cei dintre noi care nu vrem sa ne separam de rau inca din timpul vietii vom ramane afectati pentru totdeauna de acesta si separati de Dumnezeu fara speranta de intoarcere la El dupa moarte.