Sinceritatea :

[cristiboss56]

De mic copil eşti învăţat de părinţi să nu minţi. Mai târziu, când te loveşti de diferite probleme în viaţă , îţi dai seama că adevărul îţi poate crea probleme, şi încă mari. Atunci înveţi să fii politicos. Dar ce este, de fapt , politeţea ? Să fie doar o formă frumoasă de a minţi pe cei din jur şi poate, chiar pe tine însuţi ? Sinceritatea poate avea urmări neplăcute nu doar în ce priveşte legăturile noastre cu străinii , ci chiar şi în familie. Când aţi fost sincer ultima oară, cu mama sau cu tata, fără să urmeze supărări, lacrimi sau măcar "tandre "încrâncenări ?O întrebare ce o adresez mai cu seamă celor ceva mai tineri de pe acest forum. Din păcate, din cauza obişnuinţei de a "minţi frumos" nu mai comunicăm deplin nici măcar cu familia. Sigur că există oameni care vorbesc direct cu familia despre tot ce-i doare, dar câţi sunt aceia ? De curând am auzit pe cineva citându-l ( în caz că citarea era corectă ), pe Marc Twain, care ar fi spus că " prietenii sunt modalitatea prin care Dumnezeu îşi cere scuze pentru părinţii pe care ţi i-a dat". Tot în aceaşi notă , scriitorul american spunea : " Ne plac oamenii care ne spun ceea ce gândesc, cu condiţia ca ei să gândească la fel ca noi". Iată unde se poate ajunge cu dedublarea ! ! ! . Totuşi este clar că, oricât de bun ar fi prietenul , tot membrii familiei, în cele mai multe cazuri, sunt cei care rămân apropiaţi, cu adevărat, toată viaţa. Cu toate acestea, familia este cea pe care o evităm, din diverse motive, de cele mai multe ori legate de "conflictul dintre generaţii" sau de "diferenţa de opinii" legată de studii, însurătoare / măritiş , aspiraţii religioase sau alegerea serviciului , etc. Se observă această tendinţă chiar aici pe forum prin tot felul de apeluri tip : "Am nevoie de un sfat", "Cer ajutorul vostru", "Sunt disperat ( ă ) , vă rog să mă ajutaţi", etc, etc. . .Sinceritatea oare este un "dezavantaj" ? Giuseppe Verdi, marele compozitor, spunea într-o carte , un mare şi pe atât de actual adevăr : " În muzică, la fel ca în dragoste, cel mai important este să fii sincer". Sinceritatea este considerată de unii un mare avantaj, dar mulţi consideră sinceritatea şi un mare dezavantaj .

Meditatie la sarbatoarea aducerii moastelor Sfantul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

[COLOR=#ff0000]“Un om rau este, inevitabil si indiscutabil, un om mincinos. Oamenii rai nu sunt sinceri, nu pot fi sinceri, ei mint, traiesc in minciuna[/COLOR], precum viespea cazand in miere, crede c-a dat de viata, in realitate pierzania fiindu-i aproape… Minciuna este prima fiica a diavolului, acesteia urmandu-i [COLOR=#ff0000]intriga, barfa, para [/COLOR](intr-un termen actual, [COLOR=#ff0000]turnatoria[/COLOR]), fiecare avand propria dulceata ucigatoare.
Asa a fost ucis Sfantul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, in anul 1332, pe 2 iunie. A fost un negustor cinstit, credincios, rugator rasaritean. Este parat de un occidental, tot crestin, stapanitorului turc din Cetatea Alba, cum ca ar vrea sa-si lepede credinta pentru a se face musulman. Dregatorul turc s-a bucurat, fara a banui vreodata ca este vorba de o intriga. L-a chemat la el: nici prin gand nu i-ar fi trecut tanarului Ioan sa-si comercializeze sufletul. Turcul s-a aprins de manie, crezand ca Ioan, cel indraznet cu duhul, tine la pret. [COLOR=#000080]Nici vorba, raspunsul acestuia a fost limpede, precum ortodoxia: Cum, sa ma lepad de Hristos-Dumnezeu, facatorul fapturilor si sa ma inchin la acestea (la Soare, Luna sau la alte stele?!).[/COLOR]
[COLOR=#000000]A fost batut cu toiege pline de ghimpi si legat apoi de coada unui cal salbatic, a fost tarat pe ulitele Cetatii Albe, inrosind-o cu sange de martir. [/COLOR]Crestinii au ingropat trupul sfantului. Binecredinciosul voievod Alexandru cel Bun l-a adus, in 1402, la Suceava, cetatea de scaun a Moldovei. Astfel, nu s-a inchis, ci s-a deschis o prima fila din miile care aveau sa fie scrise cu sange intr-un adevarat Martirologiu romanesc, pricinuit de cumplite si satanice intrigi. [COLOR=#000080]Cati oameni nu au murit in inchisori, fiind parati pentru sfantul lor Crez…[/COLOR]
[COLOR=#ff0000]Din pacate, nu am invatat nimic: condamnam, dar nu iertam, acuzam, dar nu recunoastem, defaimam, nimic folosind; barfa a ajuns pe buzele tuturor, este rujul care invineteste sufletele[/COLOR]. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ca placerea pe care o da raul este scurta, durerea pe care o naste este vesnica.
Ce cumplita amagire: sa minti, sa parasti, sa barfesti…[COLOR=#000080] In aceste rele Dumnezeu nu este prezent si acolo unde nu este Dumnezeu, nu mai exista nici om, nici omenie. Este timpul sa ne oprim![/COLOR] Sfantul Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava reprezinta PUNCTUL care scrie o carte. Sa o recitim, ori de cate ori ne incearca minciuna!”

(Preot Sever Negrescu, Prolog din Proloage. Lecturi patristice dintr-un calendar uitat, Editura Mitropolia Olteniei, 2008)


Am postat aceste cuvinte pentru ca le-am gasit tot astazi. Inseamna ca cineva s-a gandit la mine, la tine si la altii ca noi sa ne ajute sa meditam cu mai mult folos duhovnicesc pe aceasta tema si sa ne intarim duhovniceste. Exista minciuni inofensive. Daca postesc post negru si ma serveste cineva cu mancare, pot sa ascund faptul ca postesc, spunand ca tocmai am mancat. Stiu pe cineva care manca paine cu usturoi si sustinea ca a mancat carnati.


Dar cand intervine o problema de constiinta religioasa, atunci Dumnezeu sa ne intareasca sa fim sinceri, indiferent de urmari. Ideal este sa nu ne obisnuim sa luam ca aliat minciuna pentru a ne ascunde slabiciunile. Daca ascundem virtutile, nu Se supara prea tare Dumnezeu. Dimpotriva.


Exista minciuni care pot pricinui mult rau aproapelui si acelea pot avea urmari asupra mantuirii noastre, asa cum se poate observa in fragmentul citat. Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava, prin sinceritatea marturisirii, a castigat Raiul. Dar ce-a castigat cel care a dat marturie mincinoasa despre el? Osanda vesnica, la fel ca Iuda.

[cristiboss56]

Toate ar fi de înţeles dacă am exclude faptul că trăim printre creştini. Numai că, cel puţin teoretic, într-o comunitate creştină, cel puţin teoretic ar trebui ca "ceea ce este da să fie da şi ce este nu, nu ". Cum o comunitate de creştini, care se împărtăşesc din acelaşi potir, pot să fie distanţi şi nesinceri ? Toată lumea minte frumos şi de aceea nu putem găsi , decăt cu mare greu, comunităţi autentic creştine. Fiecare are păcatele sale, fiecare are problemele sale şi fiecare se ruşinează, într-o măsură mai mare sau mai mică, de lucrurile cu care nu se poate "mândri". Dar ce-ar fi dacă oamenii ar trăi, pur şi simplu, împreună, fără să se mintă ? Este extrem de greu să trăieşti alături de cineva care nu este exact ca tine. Te poate deranja chiar şi felul în care respiră cineva care-ţi displace. Pur şi simplu. Convieţuirea este una şi viaţa parohială este altceva. Dar dacă aceste două ar tinde să semene, în sens că s-ar rezolva problema de comunicare în ambele, cred că ne-am apropia de " o singură turmă " şi Păstorul este unul, pentru toţi.

[zoridezi]

Eu sunt sincera dar in sensul rau, asa ca nici extremele nu sunt bune. De multe ori zic niste lucruri dupa care ma caiesc si ma gandesc ca mai bine era sa nu le fi zis... multi nu inteleg sinceritatea, sau multi confunda sinceritatea cu indrazneala.
Cea mai buna sinceritate cred ca este cea fata de noi insine: eu sunt asa, nu am facut bine, nu am gandit bine, trebuie sa ma indrept. Cand vom reusi sa intelegem neajunsurile noastre vom inceta sa dam vina pe ceilalti, vom zice doar in gand: Doamne Tu stii ce-i mai bine, Fa dreptate intre mine si aproapele meu. Daca totusi aproapele nostru ne pune in primejdie mantuirea, e buna sinceritatea, dar nu cea cu duh de cearta, ci cea cu duh de adevar si facuta din iubire.
Pe undeva parca am citit de un sfant care a preferat sa ramana mut, ca sa nu mai pacatuiasca cu vorba si cu judecarea aproapelui, caci si in sinceritate poate si o doza de slava desarta.

Daca de sinceritatea cuvantului nostru depinde mantuirea noastra sau a cuiva, apoi atunci tacerea poate deveni chiar un pacat. Deci exista situatii si situatii. Sigur ca, daca putem gasi modalitati de a ramane sinceri si de a nu rani e minunat. Si totusi, un crestin trebuie sa fie calit, caci mantuirea se obtine prin nevointe si prin cultivarea rabdarii. Daca acum nu putem rabda un cuvant de indreptare cum vom rabda chinurile vesnice?

De aceea, atunci cand se impune sa fim sinceri pentru salvarea mantuirii noastre sau a aproapelui, cred ca trebuie sa avem in vedere scopul cel mai inalt: mantuirea, nu pacea sufleteasca de moment a aproapelui. Si aceasta e importanta, dar nu e mai importanta decat mantuirea. Mi s-a intamplat sa ma corecteze cineva intr-o privinta anume, nu pe forum. La inceput mi s-a parut curajoasa sinceritatea persoanei respective. Dar, gandindu-ma mai bine si analizand lucrurile, am vazut ca avea dreptate.

Merita sa ne cultivam discernamantul, caci Dumnezeu ne smereste ba pe unii , ba pe altii cum stie El si nu intotdeauna gandul, vorba si fapta noastra sunt in acord cu voia Sa. Uneori, mai inainte de a ajunge la un duhovnic se gaseste cate un ,,mosnegel" sau cate o ,,babuta'' care ne mai arunca uite-asa cate un colac de salvare printr-un citat ori vreo vorba de duh.

Ca sa nu mai spun ca de atatea ori mi s-a intamplat sa gasesc raspuns in termeni foarte fermi la intrebari pe care mi le puneam. Sinceritate si precizie de chirurg au multi sfinti care ne-au lasat cuvinte ziditoare de suflet. Tintesc pacatul drept in frunte, asumandu-si riscuri, adesea. Caci la plecarea din aceasta viata, ingerii nu vor fi deloc politicosi cu noi daca n-am facut voia lui Dumnezeu.

[cristiboss56]

În prealabil postat de zoridezi

Eu sunt sincera dar in sensul rau, asa ca nici extremele nu sunt bune. De multe ori zic niste lucruri dupa care ma caiesc si ma gandesc ca mai bine era sa nu le fi zis... multi nu inteleg sinceritatea, sau multi confunda sinceritatea cu indrazneala.
Cea mai buna sinceritate cred ca este cea fata de noi insine: eu sunt asa, nu am facut bine, nu am gandit bine, trebuie sa ma indrept. Cand vom reusi sa intelegem neajunsurile noastre vom inceta sa dam vina pe ceilalti, vom zice doar in gand: Doamne Tu stii ce-i mai bine, Fa dreptate intre mine si aproapele meu. Daca totusi aproapele nostru ne pune in primejdie mantuirea, e buna sinceritatea, dar nu cea cu duh de cearta, ci cea cu duh de adevar si facuta din iubire.
Pe undeva parca am citit de un sfant care a preferat sa ramana mut, ca sa nu mai pacatuiasca cu vorba si cu judecarea aproapelui, caci si in sinceritate poate si o doza de slava desarta.

Frumoasă postarea ta ! Da, aşa este , cel mai greu este poate a fi sinceri faţă de noi înşine, a ne vedea aşa cum suntem şi realizând aceasta, putem cu siguranţă a vedea pe cei din jurul nostru cu alţi ochi , am fi mult mai îngăduitori şi mai puţin critici , mai puţin băţoşi.

[cristiboss56]

În prealabil postat de antoniap

Daca de sinceritatea cuvantului nostru depinde mantuirea noastra sau a cuiva, apoi atunci tacerea poate deveni chiar un pacat. Deci exista situatii si situatii. Sigur ca, daca putem gasi modalitati de a ramane sinceri si de a nu rani e minunat. Si totusi, un crestin trebuie sa fie calit, caci mantuirea se obtine prin nevointe si prin cultivarea rabdarii. Daca acum nu putem rabda un cuvant de indreptare cum vom rabda chinurile vesnice?

De aceea, atunci cand se impune sa fim sinceri pentru salvarea mantuirii noastre sau a aproapelui, cred ca trebuie sa avem in vedere scopul cel mai inalt: mantuirea, nu pacea sufleteasca de moment a aproapelui. Si aceasta e importanta, dar nu e mai importanta decat mantuirea. Mi s-a intamplat sa ma corecteze cineva intr-o privinta anume, nu pe forum. La inceput mi s-a parut curajoasa sinceritatea persoanei respective. Dar, gandindu-ma mai bine si analizand lucrurile, am vazut ca avea dreptate.

Merita sa ne cultivam discernamantul, caci Dumnezeu ne smereste ba pe unii , ba pe altii cum stie El si nu intotdeauna gandul, vorba si fapta noastra sunt in acord cu voia Sa. Uneori, mai inainte de a ajunge la un duhovnic se gaseste cate un ,,mosnegel" sau cate o ,,babuta'' care ne mai arunca uite-asa cate un colac de salvare printr-un citat ori vreo vorba de duh.

Ca sa nu mai spun ca de atatea ori mi s-a intamplat sa gasesc raspuns in termeni foarte fermi la intrebari pe care mi le puneam. Sinceritate si precizie de chirurg au multi sfinti care ne-au lasat cuvinte ziditoare de suflet. Tintesc pacatul drept in frunte, asumandu-si riscuri, adesea. Caci la plecarea din aceasta viata, ingerii nu vor fi deloc politicosi cu noi daca n-am facut voia lui Dumnezeu.

Răbdarea e o virtute ce cu greu se dobândeşte, dar odată dobândită , în multe situaţii ne foloseşte. Cât despre îngeri, dragă Antonia, ei se vor supune Legii Divine şi ne vor trata precum am fost aici în astă lume.

[windorin]

[COLOR=darkred]Doar sfintii pot fi deplini sinceri[/COLOR], in sensul bun al cuvantului.

A fi sincer implica a'ti asuma toate cele ce urmeaza sinceritatii. Multi nu suporta sinceritatea. Citeam undeva, ca motto: [COLOR=darkred]"Te'ai hotarat sa spui adevarul, pregateste'te sa suferi." [/COLOR][COLOR=black]Nu multi sunt cei ce iubesc sinceritatea, nu multi sunt cei ce rabda si se bucura cand le spui cu adevarat parerea ta despre ei, ori despre ceva ce tine de ei.[/COLOR]

[cristiboss56]

În prealabil postat de windorin

[COLOR=darkred]Doar sfintii pot fi deplini sinceri[/COLOR], in sensul bun al cuvantului.

A fi sincer implica a'ti asuma toate cele ce urmeaza sinceritatii. Multi nu suporta sinceritatea. Citeam undeva, ca motto: [COLOR=darkred]"Te'ai hotarat sa spui adevarul, pregateste'te sa suferi." [/COLOR][COLOR=black]Nu multi sunt cei ce iubesc sinceritatea, nu multi sunt cei ce rabda si se bucura cand le spui cu adevarat parerea ta despre ei, ori despre ceva ce tine de ei.[/COLOR]

Deci să înţeleg, Dorin, frâna sincerităţii este tot păguboasa mândrie , ce multe rele naşte !

[ghemis]

În prealabil postat de antoniap

Daca de sinceritatea cuvantului nostru depinde mantuirea noastra sau a cuiva, apoi atunci tacerea poate deveni chiar un pacat. Deci exista situatii si situatii. Sigur ca, daca putem gasi modalitati de a ramane sinceri si de a nu rani e minunat. Si totusi, un crestin trebuie sa fie calit, caci mantuirea se obtine prin nevointe si prin cultivarea rabdarii. Daca acum nu putem rabda un cuvant de indreptare cum vom rabda chinurile vesnice?

De aceea, atunci cand se impune sa fim sinceri pentru salvarea mantuirii noastre sau a aproapelui, cred ca trebuie sa avem in vedere scopul cel mai inalt: mantuirea, nu pacea sufleteasca de moment a aproapelui. Si aceasta e importanta, dar nu e mai importanta decat mantuirea. Mi s-a intamplat sa ma corecteze cineva intr-o privinta anume, nu pe forum. La inceput mi s-a parut curajoasa sinceritatea persoanei respective. Dar, gandindu-ma mai bine si analizand lucrurile, am vazut ca avea dreptate.

Merita sa ne cultivam discernamantul, caci Dumnezeu ne smereste ba pe unii , ba pe altii cum stie El si nu intotdeauna gandul, vorba si fapta noastra sunt in acord cu voia Sa. Uneori, mai inainte de a ajunge la un duhovnic se gaseste cate un ,,mosnegel" sau cate o ,,babuta'' care ne mai arunca uite-asa cate un colac de salvare printr-un citat ori vreo vorba de duh.

Ca sa nu mai spun ca de atatea ori mi s-a intamplat sa gasesc raspuns in termeni foarte fermi la intrebari pe care mi le puneam. Sinceritate si precizie de chirurg au multi sfinti care ne-au lasat cuvinte ziditoare de suflet. Tintesc pacatul drept in frunte, asumandu-si riscuri, adesea. Caci la plecarea din aceasta viata, ingerii nu vor fi deloc politicosi cu noi daca n-am facut voia lui Dumnezeu.

Bine zis surioara.Dumnezeu ne poate da o" palma "prin cine nu te astepti,chiar si printr-un copil.Smerenia face parte din pedagogia lui Dumnezeu.Sa ne smerim ca niste prunci,"ca unora ca acestia le este imparatia cerurilor.