Frumuseţea ortodoxiei

[Mosh-Neagu]

"Frumusetea ortodoxiei"? Probabil ma veti considera nebun daca voi indrazni sa spun ca eu o consider o himera pentru oricare dintre userii activi ai acestui forum. Ceea ce cunoastem noi din "acea" frumusete, este doar o farama infima, pe care Dumnezeu ne-o ingaduie. Stiu insa si dintre acei care, atunci cand au inceput sa guste din acea frumusete, au abandonat orice tentatie de a mai intra pe-aici. Oare de ce? O singura privire de ansamblu, scoate in evidenta un adevar dureros: vorbim de ortodoxie, ca si cum am trai-o. In fapt, ea se contrazice la fiecare dintre noi, daca nu prin propria semnatura pe care ne-am insusit-o de buna-voie, ca semn ca... ne reprezinta, prin mesajele care se succed si care, in ciuda a ceea ce credem noi despre noi, suntem departe de a fi... ortodocsi, de a iubi, de a intelege, de a fi exemple reale pentru cei din jurul nostru. Cum sa vorbim de frumusete, daca nu stim sa iertam, sa acceptam, sa ne rugam pentru cei ce ne distrug linistea sufleteasca?
Referitor la intoarcerea fiului risipitor, probabil fiecare a trait acest sentiment, macar odata in viata lui. Si totusi... Ura fratelui "ascultator" (o ascultare de soldat, nu de fiu), a scos la iveala un demon si mai mare din sufletul nostru, despre care nici nu aveam habar: vanitatea. Ne substituim lesne fiului cel mic, umil, si... aparent inteleptit, dar nu indraznim sa ne imaginam sub nici o forma ce reactie vom avea cand vom da ochii cu fratele cel mare. Dar peste o saptamana? Dar peste cativa ani? Pacatele tineretii trebuiesc totusi platite... Cat de mult vom reusi sa plecam capul in fata privirilor pline de repros sau chiar a jignirilor fratelui mai mare? Avem cumva fixat in minte un termen anume, sau suntem dispusi sa ramanem (cel putin teoretic), ceea ce am promis cand am hotarat sa ne intoarcem acasa: "Slugile tatalui meu, o duc mult mai bine! Ma voi intoarce si voi cere sa ma primeasca asa cum merit: ca pe o sluga!"
Iata frumusetea ortodoxiei. Pana nu vom bea macar pe jumatate din paharul plin cu amaraciune, (in smerenie nu te mai deranjeaza nici rautatea mai mult sau mai putin gratuita a celorlalti, nici ce gandeste lumea, nici cum se imbraca, nici cat de prosti/ bogati/ vicleni/ betivi/ desfranati, sunt) nu vom ajunge sa cunoastem cuvantul psalmistului: "Gustati si vedeti, ca bun este Domnul!" Imi cer iertare si n-as vrea sa supar pe nimeni, dar probabil ca asta se va intampla. Considerati-o totusi o provocare, poate ca ea va duce la ceva bun: cine n-a simtit "gustul" Domnului, macar odata in viata lui, si deci sa doreasca din toata inima lui sa ajunga iarasi si iarasi acolo, nu stie ce e ortodoxia, si traieste intr-o lume oarecum paralela, daca nu chiar... perpendiculara...