Capodoperele din curtea Bisericii

Adevarul, etica, viata.
Filmul sustine ca intre adevar si Adevar este o legatura importanta. Cei 12 ajung sa traiasca in Adevar, fie si cateva ore, pe masura ce fac efortul (fiecare si impreuna) de a descoperi adevarul. Precum in cer asa si pe pamant...
Cu toate acestea, finalul ne dezvaluie ca dincolo de importanta adevarului si a eticii (personajul evreu ridica problema daca e firesc ca un om nevinovat sa stea in inchisoare iar criminalii sa se bucure de libertatea sociala) este fundamentala viata.
Fara garantia ocrotirii si a libertatilor derivate din acestea, nici un adevar si nici o etica nu fac doi bani. Tanarul ar fi murit cu adevarul in brate, fara sa se bucure de libertate.

Aici gasesc un exemplu foarte bun de discernamant.
Cel intelept dintre ei, cel care cunoaste mai bine iubirea, nu cade sub ispita adevarului si a eticii. Nu le ia drept absolute, nu face idol din ele. Nu pica sub puterea unei parti, a unui singur element, oricat de important ar fi ori ar parea acesta.
El arata ca atat adevarul cat si alte valori sociale nu au sens decat pentru cei care se pot simti ocrotiti ca sa traiasca.
A trai in pericol permanent, in insecuritate, in spate cu suflarea continua a ucigasului - nu se numeste viata de om.
Pentru a trai in deplina bucurie, pentru a se implini ca om, omul are nevoie de permisiune; de siguranta, de ocrotire, de comuniune cu semenii sai. Intr-un cuvant, de adevarata noblete.

Poate ca aici gasim critica cea mai aspra a regimurilor totalitare, bazate pe dominatia terorii, a fricii. Filmul arata ca in astfel de societati nu pot creste si trai oamenii, in ciuda oricaror alte beneficii livrate de stapanitori.

P.S. Imi amintesc cat de mult insistau terapeutii formatori pe atmosfera de securitate, de confort emotional din timpul exercitiilor de explorare personala. De la ei am invatat ca nici un copil, nici un om, nu poate creste omeneste atunci cand se simte amenintat. Daca vrem sa avem oameni intregi, trebuie sa garantam, prin jertfa fiecaruia, siguranta si increderea mediului omenesc in care traiesc cei ce se dezvolta.
Dar mergeti in scoli, ba chiar in (unele) biserici! Mergeti in gradinite si chiar in crese!! Nu mai zic de institutiile speciale...
Din nenorocire, educatia noastra se face in climatul tipatului, al amenintarii, al pedepsei. Normativitatea noastra este una dictatoriala. Si triumfalista, evident.
Nu cred ca avem prea multi oameni intregi in astfel de medii.
Trebuie (iata o situatie cand nu ma mai feresc sa folosesc imperativul) sa facem mereu tot ce putem fiecare ca Pronia sa devina manifesta prin grija omului fata de om. Dar cum poate sa fie grija daca nu este iubire jertfelnica (rastignire) si responsabilitatea derivata din ea?
Iar fara frica lui Dumnezeu, cum poate exista discernamant si noblete?

Gasesc trei trepte (momente) principale de implicare a Harului.
Mai intai prin initiativa celui care se opune verdictului "vinovat". El este declansatorul procesului.
Apoi prin trezirea treptata a fiecaruia, asa incat sa revina duhul umilit, duhul caintei si al pocaintei. Grupul devine o comunitate aflata in comuniune pentru o intelegere noua a faptelor lumii.
In fine, prin constientizarea responsabilitatii depline, care nu se reduce la participarea momentana pentru o "fapta buna" ci continua cu impletirea vietii prin asumarea crucii dimpreuna cu a semenului, pana la capat.

Harul e unul si acelasi, treptele sunt ale oamenilor...

Pot privi acum filmul, recapitulindu-l, cu atentia la acest aspect: cum lucreaza Harul in oameni, ce miscari declanseaza si cum le sustine. Imi pare ca se petrec cateva miscari comune: o tresarire, cugetarea la propriile intamplari din tainica viata, razgandirea si spovada, asumarea implicarii.
Majoritatea isi gasesc justificare si sprijin in propria viata si in ceilalti.
Unul are mereu privirea concentrata asupra Dumnezeirii (in clipele cruciale se uita spre icoana Preasfintei Nascatoare, dialogheaza cu Ea).
Altul (presedintele juriului) pare ca a interiorizat, deja, orice raportare externa. El pare constituit ca persoana din ceea ce la altii este inca exterior, desi apropiat si functional. El imi pare acum indumnezeit. Il vad curatat de cele lumesti, il gasesc plin de Duh. Ma tem de folosirea cuvantului, totusi trebuie s-o spun: el imi pare ca este Sfantul, Dreptul lui Dumnezeu. Un Iov tanar este de acum in compania lui Iov cel imbunatatit. Iov dinainte impreuna cu Iov cel de dupa intalnirea cruciala cu Mila lui Dumnezeu. Ucenicul si Maestrul, impreuna. Acesta, este, cred, sfarsitul filmului. De aici mai departe e taina desavarsirii, care nu ni se arata noua, deoarece e de nezugravit... O putem insa preinchipui, o putem incerca fiecare, ca ucenici.

*
Asadar comunitatea aceea este Ecclesia. Cel care se opune mersului exclusiv lumesc al treburilor este Preotul, joaca acest rol. (L-a mai jucat, maiastru, si in alt film...:)) Colegii sunt crestinii, mai evlaviosi ori mai "pragmatici", acesti crestini care suntem noi, cei care umplem bisericile la slujbe...; ei se inmoaie pe rand, isi regasesc treptat fibra de om crestin care participa la Euharistie. Fiecare isi aduce jertfa sa, dar numai unul este una cu jertfa, e in stare de jertfa reala, deplina. Acesta prefigureaza pe Mielul lui Dumnezeu. Ori pe sfant.
Spre deosebire de ceilalti, la care Liturghia s-a incheiat si fiecare se intoarce la ale lui, multumit ca a facut, totusi, o fapta buna, Sfantul ramane si isi continua Liturghia. El este rugaciune. El este jertfa. El isi asuma un ucenic pe care il va invata, acum ca e golit de toate mizeriile oricarei iluzii, cum este sa fii jertfa, rob al Domnului. Liturghia de dupa Liturghie...
Aceasta comunitate prefigureaza Biserica in manifestarea tainelor Ei. Taine ale iubirii si sangelui...

[Mihailc]

Înainte de a propune această dezbatere, am avut o mică luptă cu demonul zădărniciei! "Domn'le, n-are rost să lansezi la apă această bărcuţă fragilă, arâtând-o altora ca pe un fel de arcă a lui Noe sau arcă (meta)noetică, precum biserica părintelui Jan Nicolae din Alba Iulia. Mulţi te vor dispreţui în sinea lor, considerând că faci exerciţii exotice de soteriologie culturală", îmi zicea adversarul meu.

Abia acum l-am biruit deplin, văzând că mai există oameni care înţeleg de ce mă uit io cu oarecare spaimă la filmul ăsta în zilele pregătitoare ale marelui Post.

Stai liniştit frate că mai sunt pe aici şi oameni şi nu numai zburători prin văzduhuri. :)

[Mihailc]

Sosiră câteva gânduri mai târziu...

Bag mâna în foc că nu sunt puţini cei care consideră limbajul exegezei lui ahilpterodactil exagerat, nepotrivit, poate chiar ofensator...

Îndumnezeit, sfânt, preot, Iov, Ecclesia, liturghia de după Liturghie... într-o poveste care nu foloseşte un cuvinţel din familia lexicală a acestora!

Ei aşa ştiu că sfinţii sunt aceia care locuiesc prin găurile pământului, locuri pustii, adâncul pădurilor, piscurile munţilor sau înmormântaţi în hagiografii spectaculoase. Iar Iov e un personaj exemplar al Scripturilor, reper util atunci când au dureri de dinţi şi necazuri în amor.
Ce-au făcut ei poate fi extraordinar, admirabil, uluitor, însă nu-i pentru noi.

Oare a expirat cuvântul lui Hristos care spune că "Împărăţia lui Dumnezeu este în voi şi între voi"?

PS - Mulţumesc Ovidiu!

Cu drag! Să ştii că suntem doi dacă ar fi să bagăm mâna în foc. :)

P.S. Am fost şi eu unul dintre cei care considerau exagerat limbajul lui ahil, aşa că-i înţeleg şi nu pot decât să tac făcând puţină răbdare. Poate cândva vom fi doi şi nu doar unul. :)

[Mihailc]

În prealabil postat de ovidiu b.

Cu drag! Să ştii că suntem doi dacă ar fi să bagăm mâna în foc. :)

P.S. Am fost şi eu unul dintre cei care considerau exagerat limbajul lui ahil, aşa că-i înţeleg şi nu pot decât să tac făcând puţină răbdare. Poate cândva vom fi doi şi nu doar unul. :)

O să-ţi spun de ce cred că ahil are dreptate, cristian are dreptate, crinrin are dreptate, tu ai dreptate, şi-or având dreptate, într-un mod specific, oricine a rămas cu ceva după întâlnirea cu filmul lui Mikhalkov...
Aici nu vorbesc despre dreptul la opinie, ci de dreptatea vederii ipostatice a fiecăruia!

Uite de ce ....

Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! (Matei 6: 22, 23)

În interiorul poveştii cinematografice personajele primesc impulsul de privi prin filtrul interiorităţii lor profunde, deschizându-şi subiectivitatea către real fără anularea ei prin adeziune mecanică la obiectivitatea împietrită într-o ideologie.

Tot aşa şi spectatorii atenţi sunt conduşi înlăuntrul lor ca să-şi găsească nivelul ultim de profunzime.

Nu e un film duhovnicesc pentru toată lumea, ci doar pentru aceia care ajung la duh în această imersiune în propriul sine.

Fenomenul poate fi numit "atingere ontică"... puţine produse ale culturii mai reuşesc aşa ceva în zile noastre.

Slavă Domnului că Duhul suflă unde voieşte, peste cine voieşte şi nu se lasă îngrădit în ocolul unei singure coşmelii!

Unii îşi ascund talantul sub lespedea pronaosului Bisericii, alţii îl înmulţesc în curtea ei sau pe unde-i mai găseşte adierea Pnevmei.

În prealabil postat de Mihailc

Fenomenul poate fi numit "atingere ontică"... puţine produse ale culturii mai reuşesc aşa ceva în zile noastre.

Ma ajuti astfel sa ii iert inca o data pe parintii mei... Ei imi spuneau mereu, cand eram tanar si citeam tot felul de nazdravanii: "Citeste clasicii!"...:)
Daca ajung sa il iert si pe Plesu, cu al sau admirabil caragialian "sunt vechi", atunci chiar ca am scapat de cateva belele...
"Inainte la inaintasi!" sau cum?

P.S. Nu stiu de ce, filmul imi readuce in minte indemnul "Bucurati-va cu cutremur!" Ce sa fie asta?

[Mihailc]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Ma ajuti astfel sa ii iert inca o data pe parintii mei... Ei imi spuneau mereu, cand eram tanar si citeam tot felul de nazdravanii: "Citeste clasicii!"...:)
Daca ajung sa il iert si pe Plesu, cu al sau admirabil caragialian "sunt vechi", atunci chiar ca am scapat de cateva belele...
"Inainte la inaintasi!" sau cum?

P.S. Nu stiu de ce, filmul imi readuce in minte indemnul "Bucurati-va cu cutremur!" Ce sa fie asta?

Bun... acum observ... schimb formularea şi rezolvăm problema... sper.

"puţine produse ale culturii din zile noastre mai reuşesc aşa ceva ."

PS - Nu pot să spun "îmi place filmul 12", întrucât ar însemna că am preferinţe culturale masochiste. Bucuraţi-vă că v-a aprins Dumnezeu feştila minţii, cu frică şi cutremur pentru că la Judecată nu mai puteţi spune: "n-am ştiut, Doamne!"

Judecata este zilnica. Sau aproape zilnica, asa cum razbate ea prin constiinta impanata de date lumesti, de orgolii, de prostie, de nebunie, de toate faldurile impatimirii neroade.
Cu gratieri zilnice, insa! Clipa de clipa.
Sufletul pacatosului simte asta, e cu neputinta sa nu isi dea seama, fiecare, sub pana tandra a cate unei zgaltaituri, a vreunui ghimpe sufletesc ori trupesc, a unui neajuns oarecare... Asa a ajuns sfantul cutremur in noi: un biet neajuns... O problema de etica. De morala. De politichie. De cultura!
Bun si asa. De n-ar fi imensa lentila a mintii pangarite, care pre toate le muta de la locul lor, le indeamna (lupa strambatoare) pe un drum infundat, steril - toate ar nimeri, mai mult sau mai putin buimace, in Lumina! Prin Poarta oilor.

Fiecare zi e o repetitie generala pentru marea Judecata. Dar noi chiulim de la studiu, abuzind de Indelunga Rabdare...
Oare cat ne vom mai autointretine si autolinisti temerile, in temeiul unei fantomatice falfairi a protectiei dintai, maternale? Multiplicate infernal in copiile ei bicisnice, prefabricate, lipsite de noima si de viata.