Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 10

Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Fiind gonit de Saul, prea-dumnezeiescul David a zis Psalmul acesta către cei ce îl sfătuiau să-şi dobîndească mîntuirea cu fuga. Şi se potriveşte la tot cel nedreptăţit ce are nădejdea către Dumnezeu. Şi este deasupra-scris „întru sfîrşit” fiindcă cuprinde mai-nainte grăire a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu şi a pedepsei ce va să fie adusă asupra celor fără de lege.
Spre Domnul am nădăjduit, cum veţi zice sufletului meu: Mută-te în munţi ca o pasăre!
Zice: Pentru ce oare mă sfătuieşti să fug, şi munţii să-i înconjur ca o pasăre ce zboară şi să mut corturile aici şi acolo eu, cel ce am nădejdea întemeiată către Dumnezeu şi, pentru aceea, nu mă tem de neprieteni?
2 Că, iată, păcătoşii au întins arcul, gătit-au săgeţi în tolbă, ca să săgeteze întru întuneric pe cei drepţi la inimă.
De aici vedem că Proorocul a învîrtejit cuvintele spre Dumnezeu, învăţîndu-ne că arcele şi săgeţile vrăjmaşilor sînt gata şi că ei vor, în întuneric, să folosească asupra noastră măiestria şi pîndirile. Fiindcă „întuneric” a numit tăinuirea bîntuielii şi ascunderii, şi numele acesta arată noaptea fără lună. Iar „drepţi cu inima”, nu a zis mărturisindu-şi fapta bună desăvîrşită, ci ştiind că n-a lucrat nimic spre vătămarea lui Saul, ci a păzit totdeauna spre dînsul dragoste prea-multă.
3 Cele ce Tu ai săvîrşit, ei le-au surpat.
Zice: Nu am răpit împărăţia, ci am primit hirotonia de la darul Tău, iar aceia se ispitesc a mă pierde, într-armîndu-se împotriva hotărîrii Tale.
Dar Dreptul ce a făcut?
4 Domnul este în Biserica cea sfîntă a Sa, Domnul în cer are scaunul Său, ochii Lui privesc peste lume, genele Lui cearcă pe fiii oamenilor.
5 Domnul cearcă pe cel drept şi pe cel necredincios.
Aceia m-au urît, iar Tu, Drept Judecător - şezînd în scaunele cereşti şi făcînd a Ta arătare în Biserica de pe pămînt - priveşti peste toată lumea şi destul Îţi sînt Ţie numai genele ochilor ca să cunoşti toate cele omeneşti. Şi şti cu de-amănuntul faptele celor nedrepţi şi ale celor drepţi şi cumpăneşti răsplătirile după lucruri. Dar se cuvine a şti că şi „ochi”, şi „gene”, şi „scaune” şi celelalte ca acestea, le zice mai trupeşte, învăţîndu-i pe oameni cele dumnezeieşti din lucrurile omeneşti, adică punînd lucrărilor dumnezeieşti numiri de mădulare omeneşti.
6 Iar cel ce iubeşte nedreptatea urăşte sufletul său,
Cel ce-şi iubeşte sufletul său urăşte nedreptatea, iar cel ce are dragoste spre aceea măiestreşte pieire sufletului său, căci trage asupră-şi dumnezeiasca urgie, pentru care vorbeşte proorocescul cuvînt:
7 că va ploua peste păcătoşi laţuri, foc, şi pucioasă şi duh de vifor -
Închipuie pedepsele de la cele făcute de demult Sodomei şi Gomorei, pentru că Domnul a plouat din cer foc şi pucioasă peste cetăţile acelea. Deci aşa i-a îngrozit şi aici, nu ca şi cum va aduce asupră-le negreşit pe acelea, ci arătînd muncile cele de multe feluri.
partea paharului lor.
Pe acestea - zice - şi le-au agonisit loru-şi cu sorţi, alegînd fărădelegea. Iar „pahar” numeşte aici munca. Aşa, încă şi într-alt Psalm: „Paharul este în mîna Domnului, cu vin neamestecat, plin de amestecătură.” Şi, după puţin: „Bea-vor toţi păcătoşii pămîntului.” Acest pahar i s-a poruncit Fericitului Ieremia să-l aducă neamurilor.
8 Că drept este Domnul şi dreptăţile a iubit, îndreptări a văzut faţa Lui.
Zice: Domnul le aduce pe acestea asupra celor ce trăiesc întru răutate, căci, fiind izvor al dreptăţii, foloseşte îndreptarea ca pe o cîrmă şi le orînduieşte pe toate.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 11

Întru sfîrşit, pentru a opta, Psalmul lui David.

De aceeaşi înţelegere se ţine şi Psalmul acesta, că mustră pe cei ce viclenesc şi, făgăduind prietenie, îl dau pe dînsul lui Saul, vrăjmaşul lui, vestindu-i aceluia unde petrecea. Şi are deasupra-scrierea „pentru a opta”, pomenind dreapta Judecată a lui Dumnezeu, pe care o va face Dreptul Judecător după cea de „a şaptea”, cum am zis mai înainte. Pentru aceasta s-a şi scris „întru sfîrşit”, fiindcă mai-nainte grăirea va să fie în vremile cele mai de pe urmă.
Mîntuieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios, că s-au împuţinat adevărurile de către fiii oamenilor.
Mă rog a dobîndi de la Tine mîntuirea - o Stăpîne! - fiindcă lucrul adevărului se primejduieşte să se stingă, toţi - ca să zic cu un cuvînt - bolind cu necredinţa unora faţă de alţii.
Apoi, povesteşte mai luminat cele îndrăznite de aceia:
2 Deşarte a grăit fiecare către vecinul său,
Că făţărnicesc prietenie, dar le lucrează pe cele ale vrăjmaşilor.
buze viclene - în inimă, şi în inimă au grăit rele.
Cu vicleşug - zice – vorbesc unii cu alţii: acesta trimite cu buzele minciuni în inima aproapelui, şi acela îi trimite împotrivă iarăşi cele asemenea. De aici, îi îngrozeşte pe dînşii cu munca:
3 Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene, limba cea mare grăitoare,
Şi care este felul marii grăiri?
4 pe cei ce au zis: Limba noastră o vom mări, buzele noastre la noi sînt, cine este Domn al nostru?
Ei nu suferă - zice - să măsoare cuvintele cu firea lor, nici nu voiesc a căuta spre dumnezeieştile legi, ci, deschizînd gură fără uşi, grăiesc cu slobozenie ceea ce voiesc, defăimînd dumnezeiasca îndelungă-răbdare şi nicicum socotind că sînt sub stăpînirea lui Dumnezeu. Unul ca acesta era Faraon, care zicea: „Nu ştiu pe Domnul!” Unul ca acesta era Rampsak[COLOR=#800080][1][/COLOR], care îndrăznea a zice: „Să nu te amăgească pe tine Dumnezeul tău, întru Care tu ai nădăjduit, că va izbăvi Ierusalimul din mîna mea.” Unul ca acesta era Nabucodonosor[COLOR=#800080][2][/COLOR], care îi înfricoşa pe acei viteji Tineri[COLOR=#800080][3][/COLOR]şi nu se înfiora a zice: „Cine este Dumnezeu care vă va scoate pe voi din mîinile mele?” Dar şi aceia au luat pedeapsă pentru cele pe care le-au îndrăznit, şi aceştia pentru care povesteşte proorocescul cuvînt vor lua muncile cele vrednice. Şi, aceasta însemnînd-o, a adăugat:
5 Pentru necazul scăpătaţilor şi suspinul săracilor acum Mă voi scula, zice Domnul, pune-Mă-voi întru mîntuire, îndrăzni-voi întru ei.
Nu-i voi trece cu vederea pe dînşii, care se tînguiesc şi suspină pentru fărădelegea îndrăznită asupra lor, ci, scuturînd de la Mine îndelunga-răbdare ca pe un somn, voi face mîntuirea lor luminată şi strălucită. Aşa a tălmăcit Simmah: „Voi rîndui mîntuire arătată.” Şi, învăţîndu-ne că cele zise vor fi cu adevărat, a adăugat:
6 Cuvintele Domnului: cuvinte curate, argint cu foc lămurit, ales de pămînt, curăţit de şapte ori.
Pe acest „de şapte ori” l-a pus în loc de „de multe ori”, că dumnezeiasca Scriptură are acest obicei.
7 Tu, Doamne, ne vei păzi pe noi şi ne vei feri de neamul acesta şi în veac.
Pentru că, fiind păziţi de darul Tău, nu numai că vom scăpa de cursele neamului acestuia de acum, ci vom dobîndi şi mîntuirea cea veşnică.
8 Împrejur necredincioşii umblă, după înălţimea Ta ai înmulţit pe fiii oamenilor.
Părăsind calea dumnezeiască, cei ce trăiesc întru păgînătate se rătăcesc aici şi acolo, ispitindu-se a împrejura şi a înconjura pe cei mai blînzi şi mai buni. Iar Tu, arătîndu-Te dintru înălţimea firii Tale, învredniceşti de purtarea Ta de grijă pe cei luptaţi şi supăraţi cu război de aceia, mîngîindu-i acum întru necazuri şi, după puţin, dăruindu-le mîntuire desăvîrşită.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Vezi tîlcuirea deasupra-scrierii Psalmului 13.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Împărat Babilonian (604-562), care a dus norodul lui Israil în robia de 70 de ani. În 597, Nabucodonosor cucereşte Ierusalimul şi strămută pe Împăratul Ioiachim împreună cu curtea sa, cu meşteşugarii şi cu ostaşii. Urmaşul acestuia, Sedechia, se răzvrăteşte, şi în 587 Ierusalimul e iarăşi cucerit şi jefuit, Biserica e dărîmată şi sînt strămutaţi alţi Iudei. Apoi, în 582, urmează o nouă strămutare, după răscoala în care a fost ucis guvernatorul Godolia. Puţini dintre cei robiţi aveau să se întoarcă la Ierusalim, mai întîi cu Zorobabel (vezi nota de la tîlcuirea stihului 51, Psalm 17) şi apoi cu Ezdra.

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Pentru că nu au vrut să se închine idolului de aur, cum era porunca împăratului Nabucodonosor, „Tinerii ce au mers din Iudeea în Babilon oarecînd” - Anania, Azaria şi Misail - au fost aruncaţi într-un cuptor, pe care - aşa cum spune irmosul - „de şapte ori muncitorul Haldeilor l-a ars nebuneşte cinstitorilor de Dumnezeu”. Iar ei „cu credinţa Treimii văpaia cuptorului au călcat-o, cîntînd: Dumnezeul Părinţilor noştri, bine eşti cuvîntat!” „Cei trei Tineri cu trei guri lăudau Treimea, binecuvîntînd pe Tatăl, şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh”, şi au fost păziţi nevătămaţi de Sfîntul Arhanghel Mihail. Minunea a fost atît de mare, încît Nabucodonosor, „văzîndu-i pe aceştia cu putere mai bună mîntuiţi de Făcătorul şi Mîntuitorul, a strigat: Tineri, binecuvîntaţi-L; preoţi, lăudaţi-L; noroade, prea-înălţaţi-L întru toţi vecii!” Într-adevăr, după ce a văzut cu ochii săi patrubărbaţi în mijlocul focului, dintre care unul „asemeni fiilor zeilor” (Arhanghelul Mihail), împăratul a poruncit să fie cinstit în tot Babilonul Dumnezeul lui Israil (vezi şi laDaniil3:1-29).

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 12

Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Marele David a adus către sine şi Psalmul acesta, nefiind gonit însă de Saul, ci de Avesalom. Cele din vremea lui Saul erau mai înainte de păcat, şi pentru aceea se ziceau cu multă îndrăzneală, iar cele din vremea lui Avesalom sînt după păcat, şi de aceea cuvintele sînt amestecate cu plîngere şi suspin.
Pînă cînd, Doamne, mă vei uita pînă în sfîrşit?
„Uitare”, a numit întîrzierea ajutorului, şi se roagă să nu fie uitat „pînă în sfîrşit”, adică să nu fie lipsit de tot de dumnezeiasca Pronie.
2 Pînă cînd întorci faţa Ta de către mine?
Graiul acesta l-a pus din metafora celor ce se mînie şi nu voiesc a-i vedea pe cei ce le-au greşit. Pentru care, după puţine, zice: „Caută spre mine şi mă miluieşte.” Şi - nici „faţă” înţelegînd pe „faţă”, nici „întoarcere” pe „întoarcere” - iarăşi închipuie cuvîntul din lucrurile omeneşti.
3 Pînă cînd voi pune sfaturi în sufletul meu, dureri în inima mea, ziua şi noaptea?
Mă sfarm cu inima noaptea şi ziua, gîndurile le întorc şi le învîrtesc: uneori nădăjduiesc că voi dobîndi iubirea Ta de oameni, alteori mă îndoiesc, şi alteori iar opresc nădejdile cele bune.
4 Pînă cînd se va înălţa vrăjmaşul meu asupra mea?
Acestea se potrivesc să le zicem şi noi cînd sîntem luptaţi de diavolul, pururea chemînd dumnezeiescul ajutor. Pentru că şi prea-dumnezeiescul David se mîhnea, văzîndu-i pe vrăjmaşi mai puternici.
5 Caută, auzi-mă, Doamne Dumnezeul meu, luminează-mi ochii mei, ca nu cîndva să adorm întru moarte,
Fiind înconjurat cu noaptea primejdiilor, sînt ţinut cu mîhniciunea ca şi cu un somn. Arătîndu-se lumina ajutorului Tău, ar risipi noaptea primejdiilor şi ar curma somnul mîhniciunii; dar, dacă vei întîrzia ajutorul, mă tem ca somnul să nu se prefacă întru moarte, făcîndu-se mai puternică scîrba decît gîndurile.
6 ca nu cîndva să zică vrăjmaşul meu: Întăritu-m-am asupra lui. Cei ce mă necăjesc se vor bucura de mă voi clăti.
Să nu mă arăţi bucurie vrăjmaşilor, căci aceasta îmi este prea-de mîhnire mai mult decît toate.
7 Iar eu spre mila Ta am nădăjduit,
Şi de aici este arătat că a zis Psalmul acesta după păcat, căci nu se bizuie la dreptate, ci la milă, şi la aceasta zice că nădăjduieşte.
bucura-se-va inima mea de mîntuirea Ta.
La mila Ta am acum nădejdile şi, după ce voi dobîndi mîntuire şi mă voi izbăvi de mîhnire, voi face cîntarea de laudă cu toată dulceaţa. Că a adăugat aceasta:
Cînta-voi Domnului, Celui ce mi-a făcut bine mie, şi voi cînta numelui Domnului celui înalt.
Zice: Deşi nu ştiu negrăita Ta fire, îmi ajunge mie să mă închin, şi să laud numele Tău şi să cer tot ajutorul Tău cel drept. Căci cred că-l voi dobîndi pe acesta chemîndu-l numai.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 13


Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Şi Psalmul acesta ne trimite „la sfîrşit”, fiindcă mai-nainte vesteşte pentru cele ce vor să fie. Iar pricina lui este aceasta: Oarecînd, s-a ridicat cu oaste asupra Iudeilor Senaherim, împăratul Asirienilor, şi a luat multe cetăţi, pe unele cu făgăduinţe, iar pe altele cu înconjurarea.[COLOR=#800080][1][/COLOR]Şi, nădăjduind să biruiască încă şi Ierusalimul, l-a trimis pe Rampsak, voievodul lui, către Iezechia[COLOR=#800080][2][/COLOR], care stăpînea atunci peste Iudei. Rampsak grăia cuvinte hulitoare şi păgîneşti asupra lui Dumnezeu, zicînd: Spuneţi Iezechiei: „Să nu te amăgească Dumnezeul tău, spre Care tu ai nădăjduit, că va izbăvi Ierusalimul din mîna mea. Unde sînt dumnezeii Hamatului şi Arfadului? Şi unde este dumnezeul cetăţii Samariei? Au doară a putut să se izbăvească din mîna mea? Va izbăvi Domnul Ierusalimul din mîna mea?” Iar Iezechia, după ce a defăimat oastea lui cea prea-mare şi nebunia cuvintelor lui, cu a sa bună-credinţă a chemat dumnezeiescul ajutor, şi l-a dobîndit îndată. Pentru că Dreptul Judecător, urînd păgînătatea aceluia şi primind buna-credinţă a acestuia, a ucis printr-un Înger o sută optzeci şi cinci de mii de Asirieni, şi pe ceilalţi i-a întors în fugă. Iar celor închişi şi înconjuraţi le-a dăruit prea-slăvita mîntuire.
Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu!
Foarte se potriveşte cuvîntarea Psalmului acestuia cu cuvintele lui Senaherim şi ale lui Rampsak. „Aceia ziceau că Iezechia se amăgeşte, ca şi cum nu ar fi fost Dumnezeu să stea înainte pentru Iudeea. Însăşi viaţa şi petrecerea le erau stricate celor de prin prejurul lui Senaherim, încît nici Dumnezeu n-a aflat între dînşii pe vreunul grijindu-se de fapta bună. Toate se abătuseră spre răutate. Dar ce? Au nu vor cunoaşte aceştia, «cei ce cheltuiesc norodul Lui şi îl mănîncă în loc de pîine», prin înseşi lucrurile, puterea lui Dumnezeu? Ba toţi Îl vor cunoaşte din lucruri că bate război cu dînşii. Şi de acolo le va veni lor frică, de unde nu au aşteptat: unde ar fi socotit că Dumnezeu se grijeşte de Iudei şi că se vor ucide de Înger? Şi cei ce au batjocorit sfatul săracului şi smerit-cugetătorului Iezechia, ce se bizuia lui Dumnezeu mai vîrtos decît armelor, vor înţelege că acela ce s-a atîrnat pe sine de Dumnezeu a cîştigat nădejdea care nu ruşinează. Că cine altul decît Dumnezeu îi va mîntui apoi pe cei rămaşi în Sion şi va întoarce seminţiile robite de demult? - încît se va face bucurie de obşte celor 12 seminţii, a căror rădăcină şi începătură a fost Patriarhul Iacov, căruia i s-a schimbat numele în «Israil», de la dînsul numindu-se şi seminţiile acestea «Iacov» şi «Israil».”
Acestea sînt cîte privesc către istorie, dar să cercăm înţelegerea mai cu de-amănuntul.
2 Stricatu-s-au şi urîţi s-au făcut întru meşteşuguri, nu este cel ce face bunătate.
Temelie şi rădăcină a păgînătăţii este viaţa cea stricată, pentru că ei, dîndu-se pe sine la desfrînare şi la viaţă de fiară, au scos din minte pomenirea lui Dumnezeu. Şi au urmat nebuniei povăţuitorului şi supuşii: unii[COLOR=#800080][3][/COLOR], lepădîndu-se de Dumnezeu cu totul şi hotărînd că nu este nicidecum Dumnezeu, ci numai un nume deşert şi peste nici o fiinţă rînduit; alţii[COLOR=#800080][4][/COLOR], numindu-i ca şi cum ar fi dumnezei pe cei ce nu sînt şi împingîndu-L în lături pe Cel ce singur este Dumnezeu cu adevărat; iar alţii[COLOR=#800080][5][/COLOR], făcîndu-şi socoteala că este Dumnezeu, dar dovedind şi arătînd că nu poartă grija celor de pe pămînt şi nu priveşte nicicum la cele omeneşti. Deci toţi împreună s-au abătut într-o socoteală lepădătoare de Dumnezeu, dar nu îndrăzneau să zică aceasta cu gura şi să se lepede cu buzele, căci gîndurile fireşti îi povăţuiau către mărturisirea cunoştinţei lui Dumnezeu. Cu inima se încredinţau însă pe sine, făcîndu-se cu adevărat fără de minte şi înnebunindu-se, că Acesta nu este Dumnezeu întru totul. Cu toate acestea, cele lucrate de dînşii erau mustrare a gîndului lor fără de Dumnezeu, pentru că din rod se cunoaşte pomul. Drept aceea, cu înseşi faptele şi cu toată viaţa lor şi-au stricat sufletul, dîndu-se cu trupul la toată stricăciunea, încît şi bărbaţii se înnebuneau asupra bărbaţilor, şi se stricau pe sine cu toate lucrările cele fără de lege şi cu fapte ce nu-s vrednice de grăit şi urîţi erau pentru dînsele. Cum nu ar fi prea-arătaţi aşadar - măcar de ar fi şi scris cu cuvîntul deasupra loru-şi nenumăraţi dumnezei, măcar de ar fi şi zis cu buzele că ştiu şi că mărturisesc pe Dumnezeul cel peste toate - că întru inima lor, adică în mintea lor, nu era nici o înţelegere adevărată pentru Dumnezeu? Deci într-acest chip era toată viaţa mai înainte de venirea Mîntuitorului nostru. Iar „nebun” s-a numit, prea-adevărat şi prea-fireşte, cel lepădat de Dumnezeu. Că, dacă „frica lui Dumnezeu este începătura înţelepciunii”, apoi nefrica şi lepădarea vor fi împotrivnice înţelepciunii.
3 Domnul din cer a privit peste fiii oamenilor, ca să vadă de este cel ce înţelege sau cel ce caută pe Dumnezeu.

[patinina34]

4 Toţi s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut, nu este cel ce face bunătate, nu este pînă la unul.
„Cel ce întru cele înalte locuieşte şi peste cele smerite priveşte” nu a trecut însă cu vederea ce lucrau şi grăiau aceia, ci, făcînd cu de-adinsul cercare a înseşi gîndurilor, i-a văzut pe toţi asemenea ţinuţi cu reaua-credinţă şi cu fărădelegea vieţii. Se aseamănă aceasta celor zise către Avraam: „Strigarea Sodomei şi a Gomorei s-a înmulţit către Mine şi păcatele lor sînt mari foarte. Deci, pogorîndu-Mă, voi vedea dacă acelea se săvîrşesc după strigarea ce vine către Mine.”
5 Au nu vor cunoaşte toţi cei ce lucrează fărădelegea? Cei ce mănîncă pe norodul Meu întru mîncare de pîine? Pe Domnul nu L-au chemat.
6 Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică.
Zice: Nu aţi voit să cunoaşteţi aceasta, cei ce îl mîncaţi, deci vă veţi învăţa prin însăşi cercarea lucrurilor că norodul Meu nu va fi lesne prins, nici nu îl veţi cheltui pe dînsul ca pe nişte pîine ce se mănîncă, defăimînd a Mea purtare de grijă. Căci „pe Domnul nu L-au chemat” aceasta zice. De aceea, cei ce grăiţi fără frică şi nu vă temeţi de nimeni, veţi cădea întru frică şi temere şi vă veţi întoarce în fugă, nimeni din oameni înfricoşîndu-vă, nici gonindu-vă. Că asta arată aceea, adică: „Acolo s-au temut de frică, unde nu era frică.” Iar întrebarea „Au nu vor cunoaşte toţi cei ce lucrează fărădelegea?” se cuvine a o citi după făţărnicie.
Iar aceasta: „Domnul din cer a căutat peste fiii oamenilor, ca să vadă de este cel ce înţelege sau cel ce caută pe Dumnezeu”, a închipuit-o omeneşte, arătînd că a trimis Asirienilor pedeapsă din cer. Dar noi ştim că Dumnezeul tuturor e pretutindeni de faţă şi ţine ocolul pămîntului şi pe cei ce locuiesc pe dînsul „ca nişte lăcuste”, după glasul Proorocului.
7 Că Dumnezeu este în neamul drepţilor. Sfatul săracului l-aţi ruşinat, iar Domnul nădejdea lui este.
Domnul tuturor le face pe acestea pentru fapta bună a lui Iezechia şi pentru neamul ce se păştea de acela cu buna-credinţă. Pe care – zice - voi, cei rău-credincioşi, l-aţi defăimat ca pe unul prost şi aţi luat în batjocură nădejdea lui spre Mine cea tare şi întemeiată. Că pe aceasta a numit-o „sfat”, în loc de „scop”. Acela însă a ţinut - zice - nădejdea către Mine ca pe o ancoră sfinţită şi a dobîndit mîntuire cu adevărat, după cum a nădăjduit. Că aceasta a adăugat:
8 Cine va da din Sion mîntuire lui Israil?
Şi acest cuvînt are proorocie: nu numai că vesteşte mîntuirea făcută atunci celor înconjuraţi, ci şi mîntuitoarea arătare a Mîntuitorului nostru, petrecută cu multe vremi mai pe urmă.
Cînd va întoarce Domnul robia norodului Său, bucura-se-va Iacov şi se va veseli Israil.
Că, de vreme ce 10 seminţii şi multe cetăţi de-ale Iudeilor erau robite acum, se roagă ca aceia să dobîndească mîntuirea şi să-şi ia înapoi slobozenia. Atunci - zice - va fi mai mare veselia norodului cu îndoită numire - că nu se numea numai „Iacov”, ci şi „Israil”, moştenind şi numirea pusă de Dumnezeu strămoşilor lor.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]În 701 înainte de Hristos, Senaherim îi cere tribut lui Iezechia şi apoi împresoară Ierusalimul.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Împărat al Iudeii (716 - 690), unul dintre cei mai bine-credincioşi. Pentru credinţa şi nădejdea lui, Dumnezeu a făcut acea înfricoşată minune de care este vorba aici, şi încă alte două, aşa cum se arată la tîlcuirea Psalmului 20.

[COLOR=#800080][3][/COLOR]ateii

[COLOR=#800080][4][/COLOR]Politeiştii, închinătorii la idoli.

[COLOR=#800080][5][/COLOR]Aşa-numiţii „deişti”, din care se trag francmasonii.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 14

Psalmul lui David.

Fiindcă Psalmul dinainte le-a vestit mîntuirea celor ce locuiau în Ierusalim şi mai-nainte le-a spus chemarea înapoi celor ce se robiseră, după cuviinţă Psalmul de faţă aduce în mijloc sfătuire şi arată viaţa după care erau să petreacă cei rînduiţi sub Dumnezeu, care au dobîndit atîta ajutor, închipuind cuvîntul cu întrebare şi răspuns.
Doamne, cine va locui în lăcaşul Tău? Şi cine se va sălăşlui în muntele cel sfînt al Tău?
Zice: Cine este vrednic - o Stăpîne! - să stea în Biserica Ta şi să vieţuiască în cetatea Ta? În ce fel se cuvine să fie acesta? Care meşteşugiri folosind? Că „lăcaş” numeşte Biserica lui Dumnezeu, iar „munte sfînt” - Ierusalimul. Întrebînd aşa, primeşte răspunsul:
2 Cel ce umblă fără prihană şi lucrează dreptate,
Unul ca acesta - zice - se cade să se facă izbăvit de răutate, să fie slobod de toată prihana şi să lucreze cu sîrguinţă toată fapta bună. Fiindcă „dreptate”, aici, numeşte fapta bună cea desăvîrşită. Pentru aceea, arată felurile acesteia:
3 cel ce grăieşte adevăr în inima sa, care n-a viclenit cu limba sa, şi n-a făcut vecinului său rău
Că el se cuvine să aibă slobodă de minciună nu numai limba, ci însăşi mintea, şi să se facă cu totul izbăvit de vicleşug şi de făţărnicie, încît nici o vătămare să nu treacă de la dînsul spre aproapele. Şi foarte cu urmare a pomenit mai întîi inima, apoi limba şi apoi fapta, că înaintea lucrului povăţuieşte cuvîntul, iar înaintea cuvîntului - mintea.
şi ocară n-a luat asupra celor de aproape ai săi.
Şi dacă oarecare ar cădea în vreo primejdie, nu se cade a-l împila, şi a-l apăsa şi a ne pune asupră-i, ci mai vîrtos a ne împărtăşi de mîhnire, după legea apostolească ce porunceşte să plîngem cu cei ce plîng.
4 Defăimează-se înaintea lui tot cel ce vicleneşte,
Iar dacă cineva ar fi ales viaţa cea fără de lege, pe acesta să-l socotească de trei ori ticălos[COLOR=#800080][1][/COLOR], măcar de i-ar şi merge bine şi ar avea norocirea cea desăvîrşit bună. Că, de vreme ce a scos afară defăimarea, după cuviinţă a adăugat aceasta, învăţîndu-ne deosebirea bărbaţilor celor buni şi a celor răi:
iar pe cei ce se tem de Domnul îi slăveşte
Zice: Cuvios lucru este a-i cinsti şi a-i învrednici de toată cucernicia şi cinstea pe cei ce au multă evlavie şi sîrguinţă către cele dumnezeieşti.
cel ce se jură vecinului său şi nu se leapădă.
5 Argintul său nu l-a dat în camătă şi daruri asupra celor nevinovaţi n-a luat.
Jurămintele să fie întărite de adevăr, şi lăcomia să nu întineze venitul. Iar felul lăcomiei este dobînda. Judecătorul să fie prea-fără de mită şi să scoată hotărîrea curată de daruri, pentru că darea de daruri, adică de mită, strică dreptatea.
Cel ce face acestea nu se va clăti în veac.
Iar semnul de biruinţă al acestor fapte bune este a dobîndi totdeauna dumnezeiescul ajutor, şi a petrece întru multe bunătăţi şi veşnica viaţă a o aştepta. Acestea nu ni se potrivesc mai puţin nouă decît celor de demult, fiindcă, pe lîngă Punerea de Lege cea Veche, am învăţat-o şi pe Cea Nouă, şi am dobîndit mai mare dar.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]nenorocit, sărman, sărac

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 15


Scrisoarea stîlpului, Psalmul lui David.

Aici, mai-nainte vesteşte Patima Stăpînului, şi Învierea şi mîntuirea celor ce au crezut întru Dînsul. Iar deasupra-scrierea, pe lîngă moarte, a arătat şi biruinţa, căci stîlpul nu se pune numai la morminte, ci se ridică şi celor ce fac biruinţă, şi se scrie ca să-i înveţe acea biruinţă pe cei ce nu ştiu. Deci aceasta însemnează titlul scrierii stîlpului.
Păzeşte-Mă, Doamne, că spre Tine am nădăjduit!
2 Zis-am Domnului: Domnul Meu eşti Tu,
Psalmul acesta s-a zis de către faţa Mîntuitorului. S-a zis însă după firea Sa omenească, după cum aflăm multe ca acestea şi întru Sfintele Evanghelii. Una este: „Părinte, de este cu putinţă, treacă paharul acesta de la Mine. Însă nu după cum Eu voiesc, ci precum Tu voieşti.” Şi: „Mă duc către Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Aşa Îl aflăm pe Dînsul rugîndu-Se adeseori şi genunchii plecîndu-i. Iar că acestea sînt ale firii omeneşti, şi nu ale Dumnezeirii, ce nu are trebuinţă de ele, Apostolul ne învaţă arătat. Şi zice aşa, în Epistola către Evrei: „El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mîntuiască din moarte, şi auzit a fost pentru evlavia Sa. Şi, măcar că era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit. Şi, desăvîrşindu-Se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă pricină de mîntuire veşnică.” Cu Dumnezeu-Cuvîntul, Cel ce este desăvîrşit mai înainte de veci, s-a desăvîrşit însă şi chipul robului[COLOR=#800080][1][/COLOR], care s-a făcut fără de patimă şi stricăciune şi fără de moarte. Deci a zis că Domnul a făcut acestea „în zilele trupului Său”, cînd avea trupul muritor: ele sînt toate omeneşti, şi nu cuvenite lui Dumnezeu. Drept aceea, şi în Psalmul acesta Mîntuitorul cere să fie păzit şi de Sine Se păzeşte; că cere ca om, şi dă cererea ca Dumnezeu, binevoind şi împreună-lucrînd Tatăl Său. Iar acest cuvînt: „Zis-am Domnului: Domnul Meu eşti Tu”, se aseamănă cu: „Mă duc către Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.”
că de bunătăţile Mele nu ai trebuinţă.
Că nelipsit eşti şi de dreptatea omenească nu ai trebuinţă, şi orice bunătate ar face cineva, tot el se foloseşte, iar Ţie nici un cîştig nu îţi este de aici. Însă pe aceasta, Simmah a tălmăcit-o într-alt fel: „Vreo bunătate mie nu-mi este afară de Tine.” Zice: Tot venitul celor bune prin darul Tău îmi este mie.
Şi amîndouă aceste tălmăciri se ţin de blagocestie[COLOR=#800080][2][/COLOR]: că şi noi de la Dumnezeu dobîndim bunătăţile, şi El de a noastră dreaptă lucrare nu are trebuinţă, ci pentru folosul nostru o legiuieşte pe aceasta.
3 Sfinţilor celor de pe pămîntul Lui minunate a făcut Domnul, căci toate voile Sale sînt întru dînşii.
Aici, îi însemnează pe Apostoli şi pe cei ce au crezut prin aceia, cărora zice că s-au făcut arătate minunile lui Dumnezeu, fiindcă au împlinit - zice - toate poruncile Mele.
4 Înmulţitu-s-au slăbiciunile lor, după aceea s-au grăbit.
Zice: Multe s-au ridicat dinspre toate părţile: năpădiri de noroade şi de povăţuitori de noroade, de împăraţi şi de voievozi. Însă, biruindu-i pe toţi, drumul l-au săvîrşit cu prea-multă grăbire şi scopul l-au atins. Şi se aseamănă acesta cu graiul apostolesc: „Cînd voi fi slab, atunci sînt puternic.”
Nu voi aduna adunările lor din sîngiuri, nici voi pomeni numele lor prin buzele Mele.
Iar pe aceştia - zice - care s-au sculat asupra lor, îi voi da la pedepse şi voi ascunde pomenirea lor cu uitarea, încît înseşi numirile lor să nu se mai ştie cu totul.
5 Domnul este partea moştenirii Mele şi a paharului Meu.
Se cuvine a ne aduce aminte de cele dintru al doilea Psalm, pentru că şi acolo tot omeneşte a zis Tatăl către Dînsul: „Cere de la Mine, şi Îţi voi da Ţie neamurile - moştenirea Ta, şi biruinţa Ta - marginile pămîntului.” Iar în Sfintele Evanghelii, El Însuşi a zis către Tatăl Său pentru Sfinţiţii Apostoli: „Părinte, aceia pe care Mi i-ai dat Mie ai Tăi erau şi Mie pe dînşii Mi i-ai dat. Şi nici unul dintre dînşii n-a pierit, fără numai fiul pierzării.” Ci, precum aici, rugîndu-Se, vorbeşte omeneşte, aşa arată în alte părţi că El este Stăpînul tuturor, că zice: „Oile Mele aud glasul Meu, şi Eu le cunosc pe ele, şi ele îmi urmează Mie şi Eu le dau lor viaţă veşnică”. Şi iarăşi: „Încă şi alte oi am, care nu sînt din turma aceasta. Şi pe acelea Mi se cade Mie a le aduce, şi glasul Meu vor auzi şi se vor face o turmă şi un Păstor.” Şi omeneşte zice încă în Psalmul de faţă: „Domnul este partea moştenirii Mele şi a paharului Meu”, numind „moştenire” împărăţia neamurilor, iar „pahar” - moartea pe care a răbdat-o pentru noi. Aşa zicea şi în Sfintele Evanghelii: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta.” Mai descoperit, ar fi zis: Domnul este partea Mea şi a Bisericii Mele, care este moştenirea Mea. Domnul este încă şi parte a paharului Meu, adică a morţii.
Tu eşti Cel ce iarăşi aşezi moştenirea Mea.
N-a zis: „Cel ce Mi-ai dat-o”, ci: „Cel ce iarăşi aşezi moştenirea Mea”. Fiindcă omul, îndată ce s-a zidit, a luat stăpînirea tuturor şi avea viaţă fără de moarte, iar după călcarea poruncii a căzut dintru amîndouă: şi din stăpînire, şi din viaţă. Stăpînul face cererea pentru firea omenească, rugîndu-Se omeneşte ca aceea să-şi ia înapoi viaţa şi stăpînirea.
6 Funii au căzut peste Mine întru cei prea-puternici ai Mei, că moştenirea Mea prea-tare este Mie.
Pentru moştenirea aceasta - zice - am primit vrăjmăşiile şi bîntuielile de acum - că „funii” îi numeşte pe vrăjmaşi. Aşa zice şi într-un alt Psalm: „Funiile păcătoşilor s-au înfăşurat împrejurul Meu, şi Eu legea Ta n-am uitat.” Deci zice: Pentru „moştenirea aceasta prea-tare” şi pentru mîntuirea oamenilor rabd vrăjmăşiile şi bîntuielile de faţă.

[patinina34]

7 Bine voi cuvînta pe Domnul, Cel ce M-a înţelepţit pe Mine. Şi încă şi pînă în noapte M-au pedepsit rărunchii Mei.
Înţelepţindu-Mă de la Domnul, voi birui noaptea Patimii. Că „noapte” a numit scîrba cea întunecoasă a ispitelor. Şi să nu socotească nimeni că este nepotrivit lucru a Se înţelepţi Stăpînul Hristos după firea omenească, auzind noi pe dumnezeiescul Luca: „Iar Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu darul înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.” Şi să-l auzi iarăşi pe acesta zicînd că Îngerul, venind, L-a întărit pe El cînd S-a înfricoşat în vremea Patimii şi a asudat picături de sînge. Iar dacă a avut trebuinţă de ajutor îngeresc ca să arate firea chipului robului, apoi cu mult mai vîrtos Se înţelepţea cu adevărat de la Dumnezeirea ce locuia întru Dînsul: căci, fiind om şi Dumnezeu, Se înţelepţea ca om, dar era izvor al înţelepciunii ca Dumnezeu.
8 Mai-nainte vedeam pe Domnul înaintea Mea pururea că de-a dreapta Mea este, ca să nu Mă clatin.
9 Pentru aceasta s-a veselit inima Mea, şi s-a bucurat limba Mea şi încă şi trupul Meu se va sălăşlui spre nădejde.
10 Că nu vei lăsa sufletul Meu în iad, nici vei da pe Cel cuvios al Tău să vadă stricăciune.
11 Cunoscute ai făcut Mie căile vieţii,
De prisos este să le mai tîlcuim noi pe acestea, după ce a făcut-o dumnezeiescul Petru, cel ce a primit descoperirea şi de la Tatăl, şi de la Fiul, şi de la Sfîntul Duh. Că, făcînd cuvînt între Iudei şi aducînd în mijloc această mărturie, el a zis aşa: „Bărbaţi fraţi, se cade să zic cu îndrăzneală către voi pentru Patriarhul David că a şi murit, s-a şi îngropat, şi mormîntul lui este între noi pînă în ziua de astăzi. Că, fiind Prooroc şi ştiind că Dumnezeu s-a jurat cu jurămînt ca din rodul coapsei lui să ridice pe Hristos după trup, mai-înainte văzînd, a grăit pentru Învierea Lui că «nu s-a lăsat în iad sufletul Lui, nici trupul Lui n-a văzut stricăciune».” Şi, la alt loc: „David, slujind neamului său, a murit şi a văzut stricăciune, iar Acela pe Care Dumnezeu L-a sculat nu a văzut stricăciune.” De nevoie lucru este a le grăi pe acestea celor ce îndrăznesc a tîlcui rău, încă şi Iudeilor, pentru că au mustrare vădită a trăsnirii Iudeilor.
Deci Stăpînul Hristos zice, şi aici, omeneşte: Întărindu-Mă totdeauna de dumnezeiasca fire, Mă apropii de mîntuitoarea Patimă şi Mă veselesc cu nădejdea Învierii: că nici sufletul Meu nu se va lăsa în iad, nici trupul Meu nu va pătimi stricăciunea după fire, ci degrab voi dobîndi învierea şi Mă voi întoarce la viaţă, arătînd această cale tuturor oamenilor.
umple-Mă-vei de veselie cu faţa Ta, frumuseţe - în dreapta Ta pînă în sfîrşit.
Apropiindu-Se la Patimă, zicea: „Întristat este sufletul Meu pînă la moarte.” Iar aici, pomenind Învierea, a folosit după cuviinţă aceste cuvinte, învăţîndu-ne că, în locul mîhnirii aceleia, va fi întru necurmată veselie şi dulceaţă, fără de patimă şi neschimbător, făcîndu-Se nemuritor şi după firea omenească. Căci ca Dumnezeu aşa era de-a pururea şi, îndată ce S-a plăsmuit în pîntece, I-ar fi fost lesne a dărui nepătimirea, neschimbarea şi nemurirea şi firii Lui omeneşti. A slobozit însă firea pe care a luat-o asupră-Şi a călători prin patimi, pentru ca, pierzînd silnicia păcatului, să curme într-acest chip tirania diavolului, şi să piardă stăpînirea morţii şi să dea tuturor oamenilor pricină de a învia a doua oară. Deci ca un om ia nestricăciunea şi nemurirea.
Totodată, Psalmul acesta mustră şi vătămarea de minte a lui Arie, şi pe a lui Evnomie şi pe a lui Apolinarie[COLOR=#800080][3][/COLOR]. Primii au zis că Dumnezeu-Cuvîntul a luat trup neînsufleţit, iar Apolinarie a numit însufleţit trupul luat asupră-Şi, dar l-a lipsit pe dînsul de sufletul cel cuvîntător. Şi nu ştiu de unde a cunoscut aceste două suflete, că nicăieri dumnezeiasca Scriptură nu învaţă această dogmă. Ci Preasfîntul Duh, prin Fericitul David, vădit a pomenit de suflet, dînd mustrare asupra amîndorura eresurile.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]„Chipul robului” - firea cea omenească pe care a luat-o Mîntuitorul (vezi Acatistul Domnului).

[COLOR=#800080][2][/COLOR]bună-credinţă, evlavie, cuvioşie, temere de Dumnezeu

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Mari ereziarhi, despre care va mai fi vorba.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 16

Rugăciunea lui David.

Fiind gonit de Saul şi pătimind multe feluri de bîntuieli, Îl cheamă spre ajutor pe Dumnezeul tuturor:
Auzi, Doamne, dreptatea mea, ia aminte cererea mea, ascultă rugăciunea mea - nu întru buze viclene.
Iarăşi, „dreptate” nu zice aici fapta bună desăvîrşită, ci cererea cea dreaptă. Ceilalţi tălmăcitori nici nu au adăugat pronumele „mea”, ci Simmah şi Teodotion L-au numit pe Dumnezeu „Domn al dreptăţii”, iar Achila a zis aşa: „Auzi, Doamne, drept”, în loc de: „cu dreptate, nu cu îndelungă-răbdare”. Iar acest „nu întru buze viclene”, Simmah l-a zis: „nu prin buze viclene”, adică: Aduc rugăciunea cu buze curate, nu unele cugetînd, şi altele grăind, ci limba o am împreună-mărturisind cu socoteala.
2 De la faţa Ta judecata mea să iasă, ochii mei să vadă dreptate.
Te rog să judeci cele pentru mine, căci ştiu dreptatea hotărîrii Tale.
3 Ispitit-ai inima mea, cercetat-o-ai noaptea, cu foc m-ai lămurit, şi nu s-a aflat întru mine nedreptate.
4 Ca să nu grăiască gura mea lucrurile oamenilor,
Aici, ne învaţă că, apucînd pe Saul de multe ori în mîna sa, n-a suferit a-l ucide, ci a răsplătit nedreptatea cu facere de bine. Pentru aceea a pomenit şi noaptea întru care a făcut acest lucru, atunci cînd, dormind Saul, l-a păzit şi nici unuia dintre ai săi nu i-a dat voie să aducă asupra lui rana purtătoare de moarte. Însă „noapte” numeşte cu închipuire şi primejdiile, pentru întunecarea mîhnirii, precum „lămurire prin foc” numeşte cercarea. Căci: „Cu foc m-ai lămurit - zice - şi nu s-a aflat întru mine nedreptate”, că, cercîndu-mă ca pe aur, curat m-ai aflat - o Stăpîne! Că atîta stau de departe de a vătăma pe neprietenul meu, încît şi despre defăimare am păzit limba mea slobodă şi n-am suferit a grăi cele pe care le lucrează el.
pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre.
Plecîndu-mă poruncilor Tale, am făcut şi acest lucru greu şi ostenitor.
5 Săvîrşeşte paşii mei întru cărările Tale, ca să nu se clătească paşii mei.
Deci Te rog să nu se abată în lături scopul meu. Şi va fi acest lucru, dacă aş dobîndi ajutorul Tău. Că „paşi” a numit pornirea faptei.
6 Eu am strigat, că m-ai auzit, Dumnezeule,
Nu în zadar - zice - am rostit cuvintele acestea, ci avînd cercarea iubirii Tale de oameni, că de multe ori m-ai auzit cînd Te-am chemat.
pleacă mie urechea Ta şi auzi graiurile mele!
7 Minunate fă milele Tale, Cel ce mîntuieşti pe cei ce nădăjduiesc spre Tine.
Deci, primeşte rugăciunea şi porneşte multe limbi spre lauda Ta. Căci cei ce s-au miluit de Tine îl vor vedea pe cel nedreptăţit şi vor lăuda purtarea Ta de grijă, obişnuind Tu a le dărui ajutor celor ce nădăjduiesc spre Tine.
8 De cei ce stau împotriva dreptei Tale păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochiului.
Împotrivă-stătători dreptei lui Dumnezeu i-a numit pe cei ce-i dădeau lui război, şi prea-cu cuviinţă, fiindcă el fusese uns de Dumnezeu şi de la Dînsul dobîndise împărăteasca hirotonie. Deci zice: Hotărîrii Tale se pun împotrivă cei ce au pornit războiul împotriva mea. Şi se roagă să dobîndească păzire ca şi lumina ochiului, care are ca pe nişte îngrădiri sprijinirea sprîncenelor, ce trimit la tîmple umezeala sudorilor şi izbăvesc vederea de vătămare, iar în loc de pari, are genele; acest fel de purtare de grijă se roagă să o dobîndească.
Întru acoperămîntul aripilor Tale mă vei acoperi
9 de către faţa necredincioşilor ce m-au necăjit pe mine.
Folosind altă icoană, iarăşi se roagă să dobîndească purtarea de grijă. Că „aripi” numeşte iutea şi grabnica întemeiere a purtării de grijă, căci uşoară este pornirea aripilor. Am auzit zicînd şi pe marele Moisi: „Întinzîndu-Şi aripile Sale, i-a primit pe dînşii şi i-a ridicat pe umerele Sale.” Încă şi Domnul a zis către Ierusalim: „De cîte ori n-am voit să adun pe fiii tăi în ce chip găina adună puii săi sub aripile sale, şi n-aţi voit!”
Vrăjmaşii mei sufletul meu l-au înconjurat.
10 Grăsimea lor au încuiat-o, gura lor a grăit mîndrie.
Oarecari au numit „grăsime” buna-norocire şi sănătatea, dar mie mi se pare că numeşte aşa dragostea şi iubirea de fraţi, că aceasta arată urmarea graiurilor. Aşadar, zice: Încuind toată fireasca milostivire şi nedînd nici un loc gîndurilor iubirii de oameni, ei grăiesc graiuri înalte şi trufaşe, şi alcătuiesc şi aşează asupra mea pîndiri şi măiestrii de multe feluri.
11 Scoţîndu-mă, acum m-au înconjurat, ochii lor i-au pus ca să-i plece în pămînt.
Ei m-au izgonit din pămîntul strămoşesc şi iarăşi aleargă aici şi acolo, voind să mă prindă, fiindcă nu voiesc să vadă dreptatea, ci au ochiul minţii abătut în altă parte. Aşa a tălmăcit şi Simmah: „Ochii lor i-au tocmit să-i plece în pămînt într-altă parte.”

[patinina34]

12 Apucatu-m-au ca un leu gata spre vînat şi ca un pui de leu ce locuieşte întru ascunsuri.
Lepădînd cuvîntarea firii[COLOR=#800080][1][/COLOR], urmează fiarelor ce voiesc hrana, şi împrejur o pîndesc şi se pornesc de năprasnă.
13 Scoală-Te, Doamne, întîmpină-i pe ei, şi-i împiedică pe dînşii! Izbăveşte sufletul meu de la cel necredincios cu sabia Ta, de la vrăjmaşii mîinii Tale.
Pornirea acelora opreşte-o - o Stăpîne! – cu opririle pe care le şti. Că „împiedică” aceasta a zis, din metafora celor ce îi surpă pe furiş pe cei ce aleargă. Iar pe mine - zice - slobozeşte-mă de bîntuiala acelora, abătînd sabia Ta asupra lor.
14 Doamne, din puţin de pe pămînt
Adică: Cu hotarul Tău îi trimiţi la moarte pe oameni, căci Tu ai zis: „Pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce.”
împărtăşeşte-i pe dînşii în viaţa lor, şi de cele ascunse ale Tale să se umple pîntecele lor.
Zice: Iar eu, deşi lesne Îţi este a-i trimite la moarte, Te rog să-i risipeşti vii pe dînşii, şi reaua lor întovărăşire să se strice şi să se împărtăşească ei de pedepsele învistierite la Tine. Aşa zice încă şi Dumnezeu Însuşi, în cîntarea marelui Moisi: „Au nu toate acestea s-au adunat la Mine şi s-au pecetluit întru comorile Mele? În ziua izbîndirii le voi răsplăti, în vremea cînd va greşi piciorul lor.”
Săturatu-s-au fiii şi au lăsat rămăşiţele pruncilor lor,
Simmah a tălmăcit aşa: „Sătura-se-vor fiii şi vor lăsa rămăşiţele pruncilor lor.” Ştiu - zice - că vei aduce dreapta Ta pedeapsă nu numai asupra lor, ci şi peste fiii lor şi peste nepoţii lor, cei ce au urmat răutatea strămoşilor. Iar acest „se vor sătura” înseamnă: Se vor împărtăşi de cele rele pînă la saţiu.
15 iar eu întru dreptate mă voi arăta feţei Tale, sătura-mă-voi cînd mi se va arăta mie mărirea Ta.
Adică mie, robului Tău - zice. Că aceia vor fi pedepsiţi precum am spus, iar eu mă voi desfăta întru bunătăţile Tale, trimise de dreapta Ta purtare de grijă, primind cercare şi probă prea-mare a facerii Tale de bine.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]Raţiunea cu care Dumnezeu l-a înzestrat pe om, după Chipul Său.