|
#41
|
||||
|
||||
Urma să fim părinți de tripleți
O poveste cutremuratoare care ne arat mult mai direct ce se intampla cu ceilalti embrioni (copii) rezultati din fertilizarea in vitro.
"Sufletul meu poartă o cicatrice proaspătă. Durerea e adâncă, și chiar dacă timpul ar putea s-o mai micșoreze, știu că n-o să mă refac niciodată în totalitate după ceea ce am văzut și am făcut. Pentru că am omis, intenționat și cu bună știință, să protejez viețile a doi dintre copiii mei – prima obligație a unui părinte. Soția mea și cu mine ne-am dorit copii; din păcate a trebuit să facem tratament in vitro ca să ne îndeplinim visul. După mai multe implantări de embrioni am primit binecuvântarea de la Dumnezeu pentru un copil care este lumina vieților noastre. Acum puțină vreme am încercat să mai avem încă unul. „N-a picurat: de data asta a turnat cu găleata!” ne-a spus medicul specialist în fertilizare – toți cei trei embrioni care au fost implantați s-au prins. Urma să avem tripleți. Eram șocat, știind ce greutăți însemna asta, dar, dacă Dumnezeu ne-a dat trei, eram pregătit să fac totul ca să-mi ajut familia, să mă organizez și să-i pot întreține. Brusc ceva s-a întâmplat cu soția mea. A insistat că trebuie să facem o „reducere selectivă” de la trei la unul sau, în caz contrar, o să facă un avort total. Era decisă. Nu vroia să păstreze nici trei și nici doi. Eram în fața unei dileme: să salvez unul singur sau pe niciunul. Am ales prima variantă, deși am încercat în mai multe ocazii s-o conving să păstreze măcar doi gemeni. N-am reușit. Doctorul care urma să facă procedura ne-a spus că or să injecteze clorură de potasiu în placentă, ca să le oprească inimile. Ne-a spus că era fără durere. Știam că minte, dar, pentru că aceasta era opțiunea aleasă de noi, n-am spus nimic. Pentru mine deviza „Salvează unul sau nu salva niciunul” devenise refrenul zilei. Înaintea procedurii, soția mea avea lacrimi în ochi; îl întreba pe doctor tot timpul dacă bebelușii or să simtă ceva iar el o asigura că nu. Am întrebat-o din nou pe soția mea dacă era sigură că asta vroia, pentru că o dată făcut era bun făcut – nu mai era cale de întoarcere. Mi-a spus că era sigură, dar lacrimile din ochii ei și faptul că nu vroia să se uite la ecran și nici pe mine nu mă lăsa să mă uit, mi-au spus adevărul: știa la fel de bine ca și mine că nu era bine ce făcea. Aș fi vrut să insist să se uite, dar cred că mintea ei – tulburată deja de vestea că urma să avem tripleți – ar fi sărit de pe fix pentru totdeauna dacă ar fi văzut imaginile de pe ecran. Iar ca să salvez un singur bebeluș și de dragul copilului pe care-l aveam deja, aveam nevoie de o soție sănătoasă la cap. Soția mea nu s-a uitat, dar eu n-am putut să nu mă uit. Trebuia să aflu ce se va întâmpla copiilor mei. Trebuia să aflu cum urmau să moară. Fiecare fetus s-a retras cât a putut de departe când acul a pătruns sacul amniotic. Injecțiile n-au fost făcute în placentă, ci direct în bustul fiecărui copil. S-au chircit imediat ce acul le-a pătruns corpul. Când inima primului dintre ei s-a oprit – aproape că s-a oprit și a mea odată cu a lui. Inima celuilalt a mai luptat, însă după 10 minute a cedat și ea. Doctorii au avut tupeul să numească clorura de potasiu, produsul care a oprit inima copiilor, – „medicament”. Vroiam să-i întreb: oare ce încercau să vindece – viața? Dar nici un cuvânt n-ar fi putut să facă la loc ceea ce fusese înainte. Mi-am înghițit orice remarcă acidă pe care aș fi putut-o avea. Știu că au simțit durere. Știu că au simțit panică. Și știu că aceasta a fost crimă. Mă consolez știind că cel de-al treilea, care a supraviețuit, e bine și că decizia n-a fost luată de mine; eu mi-aș fi încercat norocul cu tripleți, indiferent de muncă și efortul pe care l-ar fi cerut. Mă rog ca acest copil care a rămas să ajungă până la termen, să vină pe lume în viață și sănătos și știu că ea sau el o să aibă parte de toată dragostea noastră. Dar cicatricea emoțională mă va durea până la sfârșitul vieții. Îmi văd copilul zâmbind în fiecare noapte și anticipez în câteva luni un altul… dar mă gândesc și la acele două zâmbete pe care nu le voi vedea niciodată. În fiecare zi când mă întorc de la serviciu aud „Salut, tati!” și știu că or să fie două voci și două chicote pe care nu le voi auzi niciodată. Mă joc cu copilul meu și îl iau în brațe… așteptându-l cu nerăbdare și pe al doilea… dar știu că alte două perechi de mâini nu le vor atinge niciodată pe ale mele, alte două rânduri de degete de la picioare n-or să fie niciodată numărate, alte două îmbrățișări îmi vor lipsi pentru totdeauna. Zilnic îl rog pe Dumnezeu să-i primească la El pe cei doi nevinovați, și zilnic îl rog să mă ierte. Așa voi face în fiecare zi de-acum încolo, pentru tot restul vieții mele. Nu știu ce fel de împăcare mentală sau spirituală o să găsească soția mea, dar asta e treaba ei și povara pe care conștiința ei trebuie s-o ducă. Nu lăsați pe nimeni să vă păcălească. Nu este lipsit de durere pentru copil și oricine spune altceva e un mincinos. Avortul nu e o extirpare a unei grămezi de celule amorfe; e infanticid. Am reînviat practica sacrificiilor cu copii pentru noile zeități ale sexului ocazional și comodității. Ne împăcăm cu realitatea crimei schimbându-ne perspectiva pe care o avem față de acea viață în curs de devenire prin eufemisme de genul „fetus” sau descrieri de genul „un grup de celule”… exact cum naziștii s-au convins pe ei înșiși că oamenii care țipau când erau împușcați sau gazați erau „Untermenschen”, adică subumani, și deci puteau fi exterminați fără ca ei să simtă vreo urmă de vinovăție. În același fel își adaptează gândirea față de acțiunile sale orice persoană vinovată de genocid. Făcând la fel – ne condamnăm propriile suflete. Acum câțiva ani am plâns de bucurie când am văzut pe ecran bătăile inimii primului meu copil. Iar acum plâng în agonie când îmi aduc aminte de bătăile întrerupte ale inimilor a doi dintre copiii mei. „Salvează unul sau nu salva niciunul” a fost eclipsat de „Afară de-aici, afară, condamnatule!” în timp ce mă întreb cum mă pot răscumpăra. Dacă arătând lumii întregi cicatricea mea aș putea preveni măcar un avort, poate că la judecata lui Dumnezeu balanța se va echilibra, și voi putea să-i întâlnesc pe cei doi copii – care sper că mă vor ierta pentru greșeala mea." |
#42
|
|||
|
|||
Respectiva intamplare nu are legatura neaparat cu fertilizarea in vitro.
Puteau fi o sarcina gemelara obtinuta pe cai naturale, s-ar fi intamplat acelasi lucru din cauza "mamei" defecte. Putina obiectivitate nu strica.
__________________
Suprema intelepciune este a distinge binele de rau. |
#43
|
||||
|
||||
Ce a postat Ekaterina se potriveste mai mult la avort, dar e frumoasa povestea.
** Pr.Savatie spune cateva cuvinte despre transplantul de organe si fertilizarea in vitro, de la min.5. Cam 10 min vorbeste. https://www.youtube.com/watch?v=4JxLsMRX4MM
__________________
https://www.facebook.com/sil.en.94 |
#44
|
|||
|
|||
Citat:
Desi..nu prea cred ca e reala.
__________________
Suprema intelepciune este a distinge binele de rau. |
#45
|
||||
|
||||
Citat:
Ideea pe care am dorit sa o evidentiez a fost aceea ca mor copii (embrioni) nu cine se face vinovat. Am prezentat acest caz pentru ca ajuta la constientizarea crimei, pe cand faptul ca embrionii sunt lasati sa moara (prin fertilizarea in vitro) nu ne impresioneaze prea mult. |
#46
|
|||
|
|||
Citat:
In acest caz, unde este problema morala? Citat:
Da, asa cum ai remarcat, daca femeii i s-ar fi implantat un singur embrion, sau din 3 ar fi supravietuit doar unul (din motive naturale) iar restul ar fi ajuns din eprubeta la gunoi, respectivul "tatic" n-ar fi avut nici o problema de constiinta. Si chiar nu vad cum ar putea fi, moral vorbind, de ajutor pentru o astfel de persoana, ca "taticul" in cauza care si-a recunoscut copii abia cand a putut face o legatura emotionala cu ei, vazand ca sunt vii, misca, etc. chestie care nu se poate face cu niste celule microscopice intr-o eprubeta. Pentru a dezvolta o morala la acest nivel e nevoie de ceva mai mult, ceva care nu se gaseste in "exemplul" de mai sus.
__________________
Suprema intelepciune este a distinge binele de rau. |
#47
|
||||
|
||||
Citat:
Citat:
Citat:
Citat:
Pentru mine faptul ca omori doi embrioni din eprubeta sau doi copii din pantecele mamei are aceeasti gravitate. Apeland la fertilizarea in vitro lucrurile se relativizeaza. Nu se mai inteleg clar lucrurile, si asta din cauza ca viitorii copii nu sunt vazuti ca adevarati copii ci doar ca niste celule microscopice intr-o eprubeta. |
#48
|
||||
|
||||
Citat:
Citat:
Poti apela la reductie si fara sa apelezi la fertilizare in vitro. Chiar a fost un astfel de caz aici pe forum. Citat:
Nu toti sunt crestini sau crestini practicanti. Citat:
__________________
Suprema intelepciune este a distinge binele de rau. |
#49
|
|||
|
|||
Ekaterina, te rog eu ca inainte sa abordezi un subiect (mai ales unul atat de delicat), sa te informezi. Exista pe internet explicatii, forumuri cu persoane care sufera si se chinuie pentru a avea un copil.
Inca o data explic: Embrionii ce rezulta la metoda "in vitro" se folosesc pentru sarcina. Se pun maximum 3, in functie de varsta femeii, in uter. La femeile mai tinere, unde cel putin teoretic sansele sunt mai mari se pun in uter 1-2 embrioni. La cele mai in varsta se pun 2-3, pentru a mari sansele la sarcina. Daca raman embrioni, acesti se conserva prin criogenizare (congelare) si se folosesc pentru o noua sarcina. In unele tari se doneaza altor cupluri care nu pot produce deloc embrioni. Sunt cazuri in care embrionii nu sunt buni pentru sarcina, au diverse anomalii. Aceia mor singuri, nu sunt viabili. Mai sunt cazuri in care organismul femeii nu poate fixa embrionul (hormoni, sau probleme ale uterului), sau organismul femeii il respinge(exista boli genetice in acest sens, unsoi de autoimunitati). In vitro se poate face si fara stimulare hormonala, adica pe un ciclu natural, fara a lua hormoni. Si atunci se lucreaza cu embrionii produsi in mod natural de organism. Dar in acest caz sunt putini, max. 2-3. Se folosesc la sarcina si nu mai ramane nimic. Este si asta rau? Nimeni nu omoara embrioni, asa ca are chef. Cei care mor nu sunt viabili nici pe cale naturala. Multe femei, poate chiar toate, pierd la anumite cicluri embrioni in stadiu incipient, acestia nefiind viabili. Asa ca mai usor cu termenul de "crima" in cazul "in vitro". Ca nu vi se pare voua metoda O.K., este altceva. Nu se arunca nimic la gunoi apriori. Nu este permis. Totul este folosit (ceea ce este viabil). Acum din embrionii implantati se poate intampla sa se divida si sa apara sarcini multiple. Numai Dumnezeu stie cand si de ce. Sarcini multiple se intampla si pe cale naturala, sau daca ai facut un tratament cu hormoni. Sunt persoane foarte fertile. De curand a nascut in Polonia o femeie cvintupli (adica cinci gemeni), dobanditi pe cale naturala. In toate tarile exista legi care interzic sarcinile multiple sau incearca sa le evite (in cazul tratamentelor "in vitro"). Nu se pun inapoi embrioni multi, mai mult de 3. Tocmai ca se cunosc riscurile. Povestea asta cu reductia a mai fost pusa pe acest forum.Nu le mai tot puneti ca sa loviti in oameni necajiti. Nu este corect si nici crestinesc. Nici nu se stie daca este adevarata si mie nu mi se pare reala. Am mai scris undeva: cum s-a hotarat femeia asa dintr-o data sa renunte la prunci, dupa ce s-au chinuit sa obtina? Voi stiti cat costa si ce presupune un "in vitro"? Numai oameni care isi doresc cu adevrat copii se apuca de asa ceva. Si barbatul nu a facut nimic si nu s-a opus? Si medicul? Si din ce cauza au vrut sa reduca? Eu nu cred ca o femeie este in stare de asa ceva daca si-a dorit copii si a facut "in vitro". Nu este posibil.
__________________
A fi crestin = smerenie + iubire de aproape |
#50
|
||||
|
||||
E destul că se aruncă aposteriori.
__________________
Îmi cer scuze celor pe care i-am supărat! "Trebuie sa mori înainte de a muri Pentru a nu muri atunci când mori" |
|