Ispita !

[cristiboss56]

În prealabil postat de George.m

Sustineti o idee foarte interesanta.
Insa, daca spunem ca ispita premerge pacatului, nu trebuie sa afirmam ca, prin ispita, omul e constrans sa pacatuiasca.

Ispitit fiind, omul e tentat sa aleaga moartea, dar nu obligat. Diavolul propune, dar nu dispune.
As ridica, in cazul ispitei, problema dialogului. Cu cine voim sa stam de vorba: cu Dumnezeu sau cu diavolul? Cel mai bine ar fi fost ca Eva sa nu stea de vorba cu demonul. Nu a gresit situandu-se in apropierea pomului "oprit", ci a gresit incetand a mai vorbi cu Dumnezeu, stand la taifas cu ispititorul.

Sfintii Parinti, in scrierile lor, ne indeamna sa respingem atacul diavolului inca dintru inceput, sa nu intram in vorba cu el, sa nu gustam "momelile" lui. Asta, pentru ca riscam sa fim pacaliti, sa fim dusi in ispita, asemenea Evei. Noi nu avem puterea de a ne lua la tranta cu diavolul, intrucat suntem slabi. Insa il va birui Hristos, daca Il vom chema intotdeauna, daca nu vom inceta sa dialogam cu El.

Personal, nu socotesc ispita a fi cauza a pacatului, ci vointa libera a omului. Sau, asa cum bine ati spus, cauza pacatului suntem noi insine.

Cauza pacatului suntem noi cu siguranţă, iar nu ispita . Ispita este testul la care raspundem zilnic si ne arata "nivelul "nostru de pregătire in lupta cu patimile si cu toate cele rele in general !

[cristiboss56]

Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, ci fiecare se ispiteşte de pofta sa (cuvântul Sfintei Scripturi). Ispitele au rostul:
1. De a ne umili, de a ne compromite chipul nostru cel iubit de noi, ochişorii noştri, în ochii noştri, în viaţa aceasta.
2. Dau prilejul să te cunoşti mai bine şi să-ţi pierzi încrederea în tine însuţi, şi te fac să alergi la cineva mai tare ca tine, la Dumnezeu.
3. De aceea îngăduie Dumnezeu ispitele, că ele au însuşirea de a ne observa mai bine răutăţile noastre.
4. Ispita este indicatorul care dovedeşte mărimea duhovnicească la care eşti.

[Ekaterina]

Gheronda Iosif Vatopedinul ne indeamna ca in ispita sa fugim la rugaciune pentru a scapa de pacatul pe care am putea sa il facem sub influenta acesteia: "Cand ti se intampla o ispita, sau te intarata vreo vorba spusa impotriva ta, pentru ca sa-ti intorci mania impotriva unui om, sau sa scoti un tipat nearticulat, atunci aminteste-ti pacatul pe care acestea il atrag, fugi la rugaciune si vei linisti indata aceasta miscare fara randuiala dinlauntrul tau."

[cristiboss56]

În prealabil postat de Ekaterina

Gheronda Iosif Vatopedinul ne indeamna ca in ispita sa fugim la rugaciune pentru a scapa de pacatul pe care am putea sa il facem sub influenta acesteia: "Cand ti se intampla o ispita, sau te intarata vreo vorba spusa impotriva ta, pentru ca sa-ti intorci mania impotriva unui om, sau sa scoti un tipat nearticulat, atunci aminteste-ti pacatul pe care acestea il atrag, fugi la rugaciune si vei linisti indata aceasta miscare fara randuiala dinlauntrul tau."

Cea mai la indemana este in stfel de cazuri este Rugaciunea lui Iisus si un simplu Iisuse miluieste-ma , spus cu tarie in gand de cateva ori , linistesc provocarile venite din afara , linistesc si aseaza in liniste mintea noastra .
Puterea ( semnul ) Crucii si numele lui Iisus , sunt arma de temut impotriva gandurilor si ispitelor !

[rainrainbow]

cum sa scapam de hulele din timpul rugaciunii?ce putem face sa avem o rugaciune curata?

[cristiboss56]

Sursa :http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...t-b1-p1912.htm

Ispitele au rostul:

1. De a ne umili, de a ne compromite chipul nostru cel iubit de noi, ochişorii noştri, în ochii noştri, în viața aceasta.

2. Dau prilejul să te cunoşti mai bine şi să-ți pierzi încrederea în tine însuți, şi te fac să alergi la cineva mai tare ca tine, la Dumnezeu.

3. De aceea îngăduie Dumnezeu ispitele, că ele au însuşirea de a ne observa mai bine răutățile noastre.

4. Ispita este indicatorul care dovedeşte mărimea duhovnicească la care eşti.

În încercări (ispite) îți trebuie o convingere, adică temelie puternică. Convingerile trăite sunt realități religioase, adică realități trăite. Convingerile să nu fie numai o bibliotecă în cap, ci să le trăieşti.
Ispitele te trag afară de la Hristos, spunându-ți: Nu trăi o viață aşa de grea, nu-ți chinui tinerețea. Toate aceste momeli te sustrag de la temelia, Hristos şi de la crucea Lui şi te dai spre plăcere, spre cruțare de sine. În încercări trebuie să ai o casă a ta, care să fie întărită pe o temelie puternică, să ai ceva trainic, un foc, un cărbune aprins în sufletul tău, care să-ți ajute ca în încercări să n-o luăm către noi, ci către Hristos. În felul acesta, încercările dovedesc de ți-e mai drag de tine sau de Hristos. Asemănarea cu casa clădită pe nisip. Pe ce temelie stai? Dacă este Hristos, treci prin toate cu veselie, dar trebuie să te laşi cu totul în conducerea lui Dumnezeu. Nu-i altă soluție decât să te îndrăgosteşti de Iisus, Care a trăit cândva în chip văzut. El continuă să fie cu noi până la sfârşitul veacurilor. Şi dacă am fi curați cu inima, L-am vedea şi acum.
La ziua judecății ne întreabă Dumnezeu: ce asemănare avem cu Iisus? Şi noi numai în cruce ne putem asemăna cu Iisus. Nu ne putem asemăna nici în înțelepciune, nici în putere, deci numai în cruce.

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de cristiboss56

Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, ci fiecare se ispiteşte de pofta sa (cuvântul Sfintei Scripturi). Ispitele au rostul:
1. De a ne umili, de a ne compromite chipul nostru cel iubit de noi, ochişorii noştri, în ochii noştri, în viaţa aceasta.
2. Dau prilejul să te cunoşti mai bine şi să-ţi pierzi încrederea în tine însuţi, şi te fac să alergi la cineva mai tare ca tine, la Dumnezeu.
3. De aceea îngăduie Dumnezeu ispitele, că ele au însuşirea de a ne observa mai bine răutăţile noastre.
4. Ispita este indicatorul care dovedeşte mărimea duhovnicească la care eşti.

Cred ca dintre toate gandurile care m-au macinat in ultimii ani, gandurile despre ispita au fost de departe pe primul loc. De unde vin? De ce vin? Care-i scopul lor, fiindca toate pe lumea asta au un scop. Daca ar fi doar unul negativ, s-ar autodistruge de la sine, dar se pare ca fara ispita, am ramane in sine asemenea dobitoacelor.
Dar mai intai as vrea sa compar mandria cu smerenia. Care este apogeul mandriei, ca si realizare, si care este limita cea mai de sus la care omul ar putea ajunge prin smerenie?
In seara aceasta mi-am reamintit un pasaj din Filocalie si am mers sa-l mai citesc inca o data , fiindca ceva ma framanta. Citez din Sf Grigorie Sinaitul, catre final, la pag. 198 a volumului 7 din filocalie la subpunctul 254: "Smerenia infricoseaza pe diavol pentru taria ei intemeiata pe adevarul in privinta raportului intre micimea noastra si marimea coplesitoare a lui Dumnezeu." M-am intrerupt si mi l-am imaginat pe om inconjurat de creatia divina, care isi spune plin de mandrie: "Nu exista Dumnezeu! Unde este Dumnezeu? Cine este Dumnezeu?" El le ia pe toate ca si cum asa ar trebui sa fie, iar realizarile lui ca si cum le-ar fi facut absolut singur, fiindca este mare, frumos si destept! Unde poate ajunge (cat timp Dumnezeu inca ii iangaduie!...)? Sa aiba averi si bani carora sa nu le mai stie numarul, (aici nu dau nume), sa ajunga "rege" kung-fu (bietul Bruce-Lee !...), sau rege rok (bietul Elvis sau Freddie Mercury sau Michael Jackson...) sau mare diva (biata Marylin Monroe)... etc, etc, si cam atat... Ba de aici se poate ajunge la acea depresie astfel incat sa te arunci de la nu-stiu-ce etaj, fiindca ai cunoscut deja toate placerile lumesti si nu mai ai ce-ti dori (cum chiar au fost cazuri). Deci cam acesta ar fi apogeul puterii omului fara de Dumnezeu. Omitand voit ignoranta omului in ce priveste viata de "dupa", practic, mai mult de-atat nu mai poate primi, in lumea noastra reala. Il multumeste oare aceasta? Din cate stim, NU!
Starea de smerenie unde ne poate duce? Care este apogeul ei, daca in mod ipotetic, am lupta sa ajungem in varf? Din cate cunoastem, deasemenea, sfintii chiar au ajuns si sunt si in zilele noastre care ajung foarte sus si despre multi auzim vorbindu-se ca uneori fata lor stralucea ca soarele (Moise coborand cu "Tablele Legii" din munte, Mantuitorul Hristos cred ca e inutil sa-L mai amintesc, Sf Teodora de la Sihla si cati altii...) Care sunt, la modul cel mai concret, darurile sau avantajele pe care le au ei fata de ceilalti? Pai ce-am putea spune oare? Ei vad ceea ce un om obisnuit nu poate vedea: "citesc" sufletul fiecaruia, unii chiar vad duhurile, nu doar ca sunt inainte-vazatori, pot scoate duhurile rele din oameni, pot vindeca, ba pot invia si morti, nu se tem de nici o vietate a lui Dumnezeu si chiar otrava daca li s-ar da sa bea, ar ramane nevatamati. Cum reusesc acestea toate? Doar prin Harul si Mila lui Dumnezeu. Putem compara (omeneste vorbind) cele doua "valori" ca si multumire sufleteasca, dincolo de ideea de mantuire (pe care ateii sa zicem ca n-o iau in calcul din prostie)? Eu zic ca chiar rational vorbind, este preferabil sa simti fericirea prin Har decat fericirea prin ambitii lumesti. Dar... cine pune pret pe asa ceva?
Continuam citatul din Filocalie: "Dimpotriva, mandria n-are fermitate in afirmarea de sine, pentru ca nu se bazeaza pe o cunoastere a adevarului pozitiei sale reale in raport cu Dumnezeu, iar adevarul acesta va darama pana la urma inaltimea lui neintemeiata pe nimic consistent." Cu alte cuvinte, tot ce facem din mandrie se naruie si nu are nimic dumnezeiesc. Ca atare nici mantuire nu poate aduce!
Si-acum sa ne raportam la ispita, pentru a o intelege cu adevarat. Parintele Arsenie Papacioc repeta de multe ori aceasta idee: "Ce ne-am face fara diavol?" In general omul ar vrea parca sa nu fie ispitit, dar asta numai si numai fiindca isi pune baza doar in el, nu si in ajutorul lui Dumnezeu. Pai fara Dumnezeu poate reusim intr-un tarziu sa ne lasam de fumat, dar cu siguranta il vom inlocui cu o ispita mult mai rea, desi caderea, oricare ar fi ea, tot rea este. Daca nu avem ispite (asa cum cerem noi, dincolo de rugaciunea "Tatal nostru") si mai ales daca ne tot tulburam, ne enervam, trantim, injuram, nu acceptam, ne razvratim cum ca de ce ni se intampla tocmai noua sa fim batuti, furati, inselati, huliti, umiliti, marginalizati, etc, etc, vom bate mereu pasul pe loc, desi Dumnezeu ne cheama la "scoala smereniei" in fiecare zi. De ce raspundem ispitelor in raport cu mandria si nu cu smerenia? De ce nu tragem linie si, analizandu-ne constiincios, nu vrem sa intelegem ca procedand astfel, noi n-o sa evoluam pe calea mantuirii in veci?
Acum sa ne intelegem, cu siguranta nu trebuie sa le cerem pe ispite, ca atunci va fi vai-si-amar de noi. Dar pe cele pe care le primim, sa le acceptam cu smerenie, sa nu ne lamentam, sa nu dam vina pe nimeni decat pe noi insine si sa multumim lui Dumnezeu ca ne baga si pe noi in seama.
Si-apoi, va-ntreb pe oricare dintre voi: oare chiar nu ati trait niciodata un necaz, o umilinta, o paguba, pe care ati acceptat-o fara cartire si fara ganduri negre, dupa care sa primiti un dar de la Dumnezeu care, fara acel necaz, stiti sigur ca n-ati fi ajuns la el? Atunci de ce nu avem incredere ca tot raul, oricat de greu ar fi, daca il acceptam ca firesc in viata noastra, va aduce o si mai mare apropiere de Dumnezeu si implicit un dar pe care poate nici nu-l sesizam desi el exista cu siguranta?
Ispite au si cei mai mari sihastri sau pustnici din codri ascunsi in munte, iar daca am sti la ce nivel, ne-am simti ca niste furnici sub talpile elefantilor... Ispita pe care o da (sau o ingaduie) Dumnezeu, oricaruia dintre noi, nu e mai mult decat putem noi duce, si este pretul pe care El ni-l cere ca sa ne mantuim. Daca noi il platim sau nu, depinde de moneda de schimb a... mandriei din noi!

[dobrin7m]

"Capitolul 1
6. Dar într-o zi îngerii lui Dumnezeu s-au înfăţişat înaintea Domnului şi Satan a venit şi el printre ei.
7. Atunci Domnul a zis către Satan: "De unde vii?" Iar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos".
8. Şi Domnul a zis către Satan: "Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este nici unul ca el pe pământ fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?"
9. Dar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Ore degeaba se teme Iov de Dumnezeu?
10. N-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul?
11. Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!"
12. Atunci Domnul a zis către Satan: "Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta". Şi Satan a pierit din faţa lui Dumnezeu.
13. Şi într-o zi, când feciorii şi fetele lui Iov mâncau şi beau vin în casa fratelui lor mai mare,
14. A sosit un vestitor la Iov şi i-a spus: "Boii erau la arătură şi asinele păşteau pe lângă ei;
15. Atunci Sabeenii au năvălit asupra lor, au pus mâna pe vite, şi pe robi i-au trecut prin ascuţişul sabiei. Şi am scăpat numai eu singur şi am venit să-ţi dau de veste!"
16. Nu a sfârşit vorba bine şi altul a sosit şi a spus: "Focul lui Dumnezeu a căzut din cer şi a ars oile tale şi pe robii tăi şi i-a mistuit. Şi am scăpat numai eu singur şi am venit să-ţi dau de veste!"
17. Nu a sfârşit vorba bine şi altul a sosit şi a spus: "Caldeii, împărţiţi în trei cete, au dat năvală peste cămilele tale şi le-au ridicat şi pe robi i-au trecut prin ascuţişul sabiei. Şi am scăpat numai eu singur şi am venit să-ţi dau de veste!"
18. Nu sfârşise vorba bine şi altul a sosit şi a spus: "Feciorii tăi şi fetele tale mâncau şi beau vin în casa fratelui lor mai mare,
19. Şi iată că un vânt puternic s-a stârnit dinspre pustiu şi a izbit în cele patru colţuri ale casei şi casa s-a prăbuşit peste tineri şi ei au murit. Şi am scăpat numai eu singur şi am venit să-ţi dau de veste".
20. Atunci Iov s-a sculat şi-a sfâşiat veşmântul, s-a ras pe cap şi, căzând la pământ, s-a închinat,
21. Şi a rostit: "Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!"
22. Şi întru toate acestea, Iov nu a păcătuit şi nu a rostit nici un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu.

Capitolul 2
1. Şi iarăşi au venit într-o zi îngerii lui Dumnezeu să se înfăţişeze înaintea Domnului şi Satan a venit şi el printre ei să se înfăţişeze înaintea Domnului.
2. Şi Domnul a zis către Satan: "De unde vii?" Iar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos".
3. Şi Domnul a zis către Satan: "Ai luat tu seama la robul Meu Iov? Că nu este nici unul ca el pe pământ, fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău. El se ţine cu putere în statornicia lui şi tu M-ai întărâtat pe nedrept împotriva lui ca să-l prăpădesc".
4. Dar Satan a răspuns Domnului şi a zis: "Cojoc pentru cojoc! Că tot ce are omul dă pentru viaţa lui.
5. Dar ia întinde-ţi mâna şi atinge-Te de osul şi de carnea lui! Să vedem dacă nu Te va blestema în faţă!"
6. Şi Domnul a zis către Satan: "Îl dau în puterea ta! Numai nu te atinge de viaţa lui".
7. Atunci Satan a plecat dinaintea Domnului şi a lovit pe Iov cu lepră, din tălpile picioarelor până în creştetul capului.
8. Şi a luat Iov un ciob ca să se scarpine şi şedea pe gunoi, afară din oraş.
9. Atunci nevasta lui a zis către el: "Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!
10. Dar Iov i-a răspuns: "Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?" Şi în toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele sale."

[cristiboss56]

Ispita, realitate constantă în viaţa fiecărui credincios, reprezintă proba cu adevărat grăitoare a credinţei. Plecând de la cuvintele Apostolului Iacov, "mare bucurie să socotiţi fraţii mei când cădeţi în felurite ispite", Sfântul Grigorie Palama face în câteva din omiliile sale o analiză plină de realism a problematicii ispitei.

Ispita nu ar trebui doar să îl bucure pe cel ispitit, ci ar trebui să îi aducă "mare bucurie". Suferinţele trebuie să îl apropie pe om de Dumnezeu şi să îi trezească conştiinţa că stăpânirea de sine este calea prin care omul Îl lasă pe Dumnezeu să lucreze în el. Răbdarea şi abordarea ispitelor în perspectiva veşniciei îi aduc omului "mare bucurie", pentru că numai prin răbdare omul se întăreşte, şi devine vrednic de "cele ale lui Dumnezeu". Nu este vorba neapărat de o învrednicire lucrată prin propriile forţe, ci de o călire care îl face pe om capabil de acceptarea lucrării lui Dumnezeu, care, odată ispitele biruite, îşi face simţită prezenţa în vieţile noastre. Ispitele de multe feluri îl întăresc pe om în drumul său pe calea desăvârşirii.

Răbdarea în ispite este proba şi dovada cea mai autentică a credinţei

Oricât ar vorbi omul despre Dumnezeu, oricât ar declara şi şi-ar afişa credinţa, momentul-cheie al dovedirii celor teoretice este momentul ispitei. Ispita nu va diminua lucrarea virtuţii, ci o va amplifica, adăugând un plus de fermitate şi de realism nevoinţelor ascetice. Nu este ispita un scop în sine, şi nici trecerea peste ispite nu este un scop în sine, ci toată lupta este destinată întăririi omului în dorinţa sa de a dobândi bunurile promise omului de către Dumnezeu: înţelepciunea, dreptatea, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, şi toate cele de folos pentru desăvârşire. Răbdarea întru ispite trebuie să fie o răbdare cu perspectivă, nu o răbdare oarbă, fatalistă, impregnată de sentimentul inutilităţii şi al haosului. "Marea bucurie", care ar trebui să îl umple pe cel credincios mai ales în momentele de ispită, are tocmai acest rol: de a-l face conştient pe cel aflat în încercări că tot ce vine asupra lui este doar o etapă, repetabilă e drept, dar care trimite mereu la lupta pentru desăvârşire. Sfântul Grigorie Palama avertizează că fără ispite şi răbdarea în ispite nu există desăvârşire şi nici "arătare a credinţei în Dumnezeu". "Fericit bărbatul care rabdă ispita că acela va lua cununa vieţii", spune Scriptura.

Să fim răbdători şi să ne încredem mult în Dumnezeu

Foarte adevărat este şi faptul că adesea în timpul ispitei apare tendinţa renunţării. Unii deznădăjduiesc, ajungând până la sinucidere, sau stări de abandon total, iar alţii alunecă în tot felul de patimi trupeşti, încercând să ocolească încercările, cedând iluziei împodobirii păcatului cu tot felul de filosofii lipsite de consistenţă. Având în vedere că ispitele vin de la diavol, cel ce le înfruntă trebuie să aibă mereu în vedere acest aspect şi să alerge încontinuu la milostivirea lui Dumnezeu. Păcatul sau gândul la păcat este, de asemenea, o ispită. Acceptarea ispitei păcatului atrage după sine moartea cea veşnică. Fuga de păcat, precum şi răbdarea în tot felul de ispite şi încercări stă în puterea omului. Rugăciunea, alergarea fierbinte la ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor oferă curajul şi capacitatea de a rezista. După cum spune Patericul, răbdarea se câştigă, nu se cumpără. Satana nu va ispiti pe cel credincios mai mult decât îngăduie Dumnezeu, iar această îngăduinţă are doar rolul de a-l chema pe om la îmbărbătare şi la fortificare pentru a fi apt de hrana duhovnicească, mult superioară "laptelui" specific celor neîncercaţi. Un părinte spunea: "Când navighezi, întotdeauna trebuie să fii pregătit. Chiar dacă vezi că e linişte în jur, trebuie să te aştepţi să fii confruntat cu o furtună de ispite şi necazuri. Necazurile adesea ne aduc la o stare duhovnicească mai bună. În afară de asta, tainice sunt judecăţile lui Dumnezeu. Noi toţi trebuie să fim răbdători, şi cei tineri, şi cei bătrâni. Trebuie să fim răbdători, pentru că nervii noştri sunt suprasolicitaţi. De asemenea, pentru că noi toţi avem un pic de mândrie şi când sinele nostru preia conducerea, o neînţelegere mică devine o ceartă mare. La fel este şi cu ispitele care apar în familie. Indiferent ce se întâmplă, treci cu vederea. Nu face comentarii, pentru că ele nu ajută. Roagă-te puţin. După ce cealaltă persoană s-a liniştit, poţi să vorbeşti. Hai să facem ca pescarii. Ei merg pe mare numai când este liniştită. Trebuie să fim răbdători şi să ne încredem mult în Dumnezeu. Uneori nu suntem pe deplin conştienţi că El ne priveşte şi ne ajută. Noi nu înţelegem aceasta. Dacă oamenii ar înţelege pe deplin acest adevăr, şi-ar încredinţa Lui întreaga fiinţă".

Ispitele lăuntrice ale sufletului sunt mai grele decât cele trupeşti

Un element important în lupta pentru biruirea ispitelor este conştientizarea faptului că ispitele lăuntrice ale sufletului sunt mult mai periculoase decât încercările trupeşti. Adesea omul se întristează din cauza încercărilor trupeşti (necazuri, boli, etc.), dar uită că războiul trebuie dus în primul rând la nivel sufletesc. Biruinţa păcatului aduce după sine chiar şi izbăvirea de încercările care ne asaltează zi de zi. Odată păcatul biruit, iar lupta duhovnicească pusă pe primul plan, celelalte ispite pot dispărea, iar dacă nu dispar, vor fi socotite ca ceva care nu mai poate fi considerat capital în viaţa noastră. Spune Sfântul Grigorie Palama: "Căci, pe cât mi se pare mie, voi nu prea vă osteniţi nici să înţelegeţi, nici să căutaţi izbăvirea din ispitele lăuntrice ale sufletului, ci mai cu sârguinţă vă întristaţi pentru acele ispite pentru care se cuvine să ne bucurăm, fiindcă din răbdarea unora ca acestora ni se va dărui izbăvirea cea veşnică. Şi dacă ne-am întrista pentru păcatele noastre mai mult decât ne-am îngriji de vătămările ce vin asupra noastră, vom afla nu numai mântuirea sufletului şi mântuirea cea veşnică, ci şi izbăvirea de ispitele cele vremelnice. De ce oare a devenit această viaţă, pentru noi, chinuitoare şi plină de întristări, iubitoare de război şi preanenorocită? Dacă, aşadar, ne vom curăţi pe noi înşine de tot păcatul prin pocăinţă, şi ne vom ruga mai cu osârdie în ispite şi la vreme potrivită, ne vom întoarce la o viaţă fără durere şi fără ocară".
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...a-b1-p1935.htm

[cristiboss56]

În prealabil postat de Ekaterina

Gheronda Iosif Vatopedinul ne indeamna ca in ispita sa fugim la rugaciune pentru a scapa de pacatul pe care am putea sa il facem sub influenta acesteia: "Cand ti se intampla o ispita, sau te intarata vreo vorba spusa impotriva ta, pentru ca sa-ti intorci mania impotriva unui om, sau sa scoti un tipat nearticulat, atunci aminteste-ti pacatul pe care acestea il atrag, fugi la rugaciune si vei linisti indata aceasta miscare fara randuiala dinlauntrul tau."

Rugăciune la vreme de ispită

În orice împrejurare te-ai afla, de bucurie, de întristare, lipsă ori bunăstare, înalţă gândul smerit şi inima curată către Dumnezeu, aducându-I laudă, mulţumire ori cerere, şi El, Care ascultă chemările sincere şi curate, nu te va trece cu vederea.
Doamne, Doamne, Cel ce ai îngăduit diavolului să ispitească în rai pe strămoşii noştri Adam şi Eva, spre a le încerca ascultarea şi supunerea lor; Cel ce aşişderea ai îngăduit diavolului să ispitească cu îngroziri şi cu suferinţe grele pe dreptul Iov, robul Tău, pentru a se vădi şi mai lămurit virtuţile şi credinţa lui cea întru Tine; Cel ce ai dat îngăduinţă Satanei să se apropie cu ispitire de însuşi Fiul Tău spre a-L îmbia şi a-L momi cu poftele şi deşărtăciunile acestei lumi, pentru ca înfrânt şi ruşinat acest duh blestemat să audă din gura Mântuitorului lumii cuvintele: „Înapoia Mea, Satano, căci scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui unuia să-I slujeşti"; Cel ce tuturor drepţilor şi sfinţilor Tăi le-ai dat vremi de ispitire şi de grele îndolieli, pentru ca prin ele, lămurindu-se, să iasă şi să rămână şi mai întăriţi în credinţă, în nădejdea, în dragostea şi în supunerea cea către Tine; Însuţi, atotputernice şi preabunule Stăpâne, ajută-mi şi mie în această clipă grea, când duhul Satanei îmi tulbură mintea cu îndoieli şi cu îmboldiri şi amăgiri viclene frământă inima şi sufletul meu; arată-mi mie, Milostive, adevărul şi calea Ta cea dreaptă, pentru ca, biruind uneltirile lui de acum, să mă pot bucura de cuvintele Apostolului Tău Iacob, ce zice: „Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce îl iubesc pe El". Dăruieşte-mi, Stăpâne, inimă curată şi credinţă tare, pentru ca în aceste clipe să pot cânta dimpreună cu proorocul Tău David: „Doamne cât s-au înmulţit cei ce mă necăjesc! Mulţi zic sufletului meu: Nu este mântuire lui întru Dumnezeul lui! Iar Tu, Doamne, sprijinitorul meu eşti, slava mea şi cel ce înalţi fruntea mea! Cu glasul meu către Domnul am strigat şi m-a auzit din muntele cel sfânt al Lui; a Domnului este mântuirea şi peste tot poporul Tău binecuvântarea Ta". Amin.