Pastorala de Nasterea Domnului a IPS Irineu

[mihailt]

"
PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

[SIZE=3]DR. IRINEU[/SIZE]
[SIZE=3]DIN MILA ŞI HARUL LUI DUMNEZEU[/SIZE]
[SIZE=3]ARHIEPISCOPUL CRAIOVEI ŞI MITROPOLITUL OLTENIEI[/SIZE]
[SIZE=3]Preacucernicilor părinţi, Preacuvioşilor părinţi, Preacuvioaselor maici şi dreptmăritorilor creştini,[/SIZE]

[SIZE=3]Har, pace şi ajutor de la Dumnezeu, iar de la noi, binecuvântare arhierească şi părintească îmbrăţişare![/SIZE]

[SIZE=3]Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,[/SIZE]

[SIZE=3]În fiecare an, când ne apropiem de sărbătoarea Crăciunului, răsună în inimile şi sufletele noastre cântarea binecuvântată a Sfântului Grigorie de Nazianz: „Hristos Se naşte, măriţi-L, Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L, Hristos pe pământ, înălţaţi-vă, cântaţi Domnului tot pământul şi, cu bucurie, lăudaţi-L popoare, că S-a preamărit“‘. Acest imn, însoţit de colindele noastre sfinte, ne arată că Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este praznicul luminos, care mărturiseşte despre iubirea fără margini a Preasfintei Treimi, cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“. Deci, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh cuprind pe oameni în voinţa şi planul Lor veşnic, pentru a-i izbăvi de păcate şi de moarte. În această Taină a Tainelor, plănuită de Dumnezeu, mai înainte de toate veacurile, Tatăl nu Se întrupează, dar binevoieşte ca Fiul Său să Se facă om, iar Duhul Sfânt conlucrează cu Fiul la înomenirea Sa negrăită pentru noi. Sfântul Apostol Pavel spune despre aceasta: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea“.[/SIZE]
[SIZE=3]Aşadar, Fiul lui Dumnezeu, la plinirea vremii şi din dragoste negrăită, Se pogoară din ceruri şi, prin întreaga Sa lucrare răscumpărătoare, eliberează pe om. „Voia Lui, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, era de a rechema pe om din căderea sa şi de a-l întoarce din înstrăinarea şi neascultarea sa faţă de Dumnezeu în care se afla“. În acest scop, El a „împărţit veacurile cu înţelepciune, cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, rânduindu-le pentru lucrarea prin care S-a făcut pe Sine om, iar pe altele pentru lucrarea prin care face pe om Dumnezeu“. Deci, sfârşitul timpurilor rânduite pentru înfăptuirea tainei întrupării a ajuns la noi, iar sfatul lui Dumnezeu cu privire la naşterea Lui s-a împlinit în ieslea din Betleem, „căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie“. La această hotărâre a lui Dumnezeu ca să Se facă om gândindu-se, dumnezeiescul Pavel spunea că a ajuns la noi sfârşitul veacurilor în care s-a arătat în noi bogăţia covârşitoare a bunătăţii lui Dumnezeu.[/SIZE]
[SIZE=3]Prin urmare, naşterea Domnului la plinirea vremii deschide perspectiva îndumnezeirii tainice şi negrăite a oamenilor. În cursul acestor timpuri mântuitoare, Dumnezeu - Emanuel ne va arăta bucuria covârşitoare a bunătăţii Lui, lucrând desăvârşit în noi sfinţenia, pentru că El a sfinţit timpul prin naşterea Lui. Cuvântul lui Dumnezeu deci, ajungând la capătul lucrării tainice a înomenirii Sale, făcându-Se în tot chipul asemenea nouă, afară de păcat, şi coborându-Se până la cele mai de jos ale pământului, adică în peştera dobitoacelor, unde tirania păcatului ne prăbuşise, desigur că va ajunge şi la capătul lucrării tainice de îndumnezeire a noastră, făcându-ne întru totul asemenea Lui şi ridicându-ne mai presus de toate cerurile, datorită nesfârşitei Sale bunătăţi. Cu adevărat, zice Sfântul Maxim, „atât de deplin îl va face pe om Dumnezeu, cât de deplin S-a făcut El om. Căci e vădit că Acela care S-a făcut om fără de păcat va îndumnezei firea noastră fără preschimbarea ei în Dumnezeu; şi atât îl va ridica pe om din pricina Sa, cât S-a coborât El din pricina omului“.[/SIZE]
[SIZE=3]Fără îndoială, Dumnezeu, pentru a reface firea noastră decăzută şi pentru a ne readuce în starea de dinainte de cădere, „a justificat această dispensă prin har“, adică El a trimis pe singurul Său Fiu în lume, „să Se nască sub lege“, din dragostea Sa mântuitoare şi din milostivirea Sa de nedescris, pentru ca „tirania păcatului să poată fi biruită şi ascunzătoarea diavolului să poată fi zdrobită şi el detronat. Astfel, prin naşterea şi jertfa Domnului, însăşi îndrăzneala morţii este învinsă, pentru a ni se deschide iarăşi porţile raiului, iar blestemul să dispară, spulberând osânda de odinioară“.[/SIZE]

[SIZE=3]Preaiubiţi fii şi fiice duhovniceşti,[/SIZE]

[SIZE=3]Omul, creat de Dumnezeu ca persoană, după chipul Său, este o fiinţă socială care nu poate trăi în singurătate, ci doar în comuniune cu alte persoane. Persoana este deci o fiinţă spirituală, purtătoare de valori, care doreşte să participe la lumea valorilor prin comuniune, unde fiecare om este o unitate de sine stătătoare şi are specificul lui unic între ceilalţi oameni. Cu toate că persoana are specificul ei, ea nu rămâne în izolare, ci, dimpotrivă, se îndreaptă spre comuniune, adică vrea să intre în relaţie cu alte persoane, ca să se realizeze pe sine. Pentru creştinul ortodox, modelul suprem de comuniune îl oferă persoanele Sfintei Treimi, care trăiesc într-o comuniune desăvârşită. Trăind după modelul acestei comuniuni, credinciosul nu se pierde pe sine, ci se desăvârşeşte, de unde rezultă că el, ca fiinţă spirituală făcută după chipul lui Dumnezeu, este purtător de valori şi tinde spre împlinirea acestora. Când el intră în comuniune cu Dumnezeu, primeşte un dar de la Dumnezeu, care se revarsă peste el şi-l ridică într-un alt plan de existenţă. Tocmai ca omul să fie în această comuniune cu Dumnezeu, Fiul Tatălui ceresc, prin întruparea Sa, fiind izvorul harului şi dătătorul lui, a făcut ca din fiinţa Lui divină să se reverse asupra noastră energia Sa divină, iar prin firea Lui umană transfigurată, să ni se comunice nouă darurile Sale cele bogate. Astfel că, de la naşterea Lui, toată făptura simte şi înţelege că unde este harul acolo este şi Hristos ca izvor al lui, ceea ce înseamnă că noi ne întâlnim cu Dumnezeu, care lucrează „dinăuntrul nostru“. De atunci şi până în veci, acela care are pe Hristos în el Îl are ca lege vie şi ca izvor de putere, având posibilitatea să trăiască din puterea Mântuitorului şi într-o viaţă de comuniune cu El. Din acest motiv, noi putem spune că toată viaţa noastră, de la botez şi până la învierea cea de obşte, ne este marcată de legătura venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu, care cuprinde întreaga lume şi pe care se zideşte şi se sprijină toată viaţa noastră. Deci, în El este viaţa noastră, în Cel care S-a născut în ieslea din Betleem şi care cuprinde deodată „cu El“ şi „în El“ pe toţi oamenii din lume, ridicându-i la cer. [/SIZE]
[SIZE=3]Sfântul Apostol Pavel, referindu-se la această vieţuire minunată a noastră cu Dumnezeu, arată că naşterea Mântuitorului păstrează atât valoarea istorică, fiind săvârşită o singură dată în timp şi în spaţiu, cât şi valoarea mai presus de istorie, în sensul că lucrarea Lui mântuitoare se prelungeşte la toate timpurile, oferindu-se tuturor oamenilor. Efectiv, de la Betleem omenirea este chemată să se preocupe de vieţuirea în Domnul, de unirea ei cu Dumnezeu, fiind convinsă că prin înomenirea Fiului Tatălui ea este cuprinsă în dinamica vieţii lui Dumnezeu.[/SIZE]
[SIZE=3]Tocmai pentru această lucrare mântuitoare, Fiul lui Dumnezeu, singurul şi veşnicul Fiu al Tatălui, a fost trimis de Tatăl ceresc în lume să Se nască din femeie pentru a ne elibera de păcate şi de moarte. El fiind Cuvântul lui Dumnezeu, icoană veşnică a Tatălui şi strălucire a lui Dumnezeu, prin înomenirea Sa a devenit „întâiul născut între fraţi, modelul pentru noi, care ne găsim prin El şi în comuniune cu El drumul spre Tatăl“. În sensul acesta, naşterea Domnului are un rol pozitiv, întrucât dă omului posibilitatea să crească în timp spre îndumnezeire, fără ca lumea să fie o temniţă de care omul doreşte să scape, ci o permanentă chemare de a ne urca în Duhul Sfânt spre Tatăl. De aici înţelegem că, prin întruparea Fiului, Tatăl devine Tatăl umanităţii, iar noi, copiii lui Dumnezeu, intrăm în viaţa treimică şi în iubirea treimică a Fiului cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază acest fapt când spune: „Acolo unde este Duhul este şi Hristos şi oriunde ar fi o persoană a Sfintei Treimi toată Treimea este acolo; pentru că este nedespărţită şi are o unitate deplină“. Ca atare, mântuirea omului este o lucrare a Fiului lui Dumnezeu înomenit, dar totuşi, în mod simultan, acţionează în ea dragostea şi bunătatea Tatălui şi intervenţia Duhului Sfânt, „întrucât mântuirea este dată de Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt“.[/SIZE]