Dumnezeu nu a creat moartea! de la Sfantul Grigorie Palama

[mihailt]

Atentia asupra acestei probleme mi-a fost atrasa de un articol foarte frumos din ziarul de ieri (duminica 23.03.2009) asupra acestei probleme.
Respectivul text e din Filocalia volumul 7:

" 45. Scotandu-se protoparintii neamului omenesc pe ei insisi de bunavoie de la pomenirea si vederea lui Dumnezeu si nesocotind porunca Lui, pe de alta parte unindu-se in cuget cu duhul cel mort al satanei si mancand din pomul oprit contrar voii Ziditorului, au fost dezbracati de vesmintele luminoase si de viata facatoare ale stralucirii de sus si s-au facut, vai, si ei ca si satana, morti cu duhul. Iar fiindca satana nu e numai duh mort, ci si duh care omoara pe cei ce se apropie de el [Din cel mort cu sufletul iradiaza moartea, din cel slabit, dezgustat, pizmas, disperat, iradiaza toate acestea. Cu atat mai mult din satana, in care toate acestea se afla intr-un gand culminant. - Parintele Dumitru Staniloae], iar cei ce s-au impartasit de moartea lui aveau si trup, prin care s-a implinit cu fapta sfatul de moarte facator, acestia trec, vai, si in trupurile lor acele duhuri moarte si de moarte facatoare ale omorarii. [Din sufletul descurajat, pizmas, scarbit, plin de ura, trece si in trup o stare de tristete, de apasare, de slabiciune, de molesala nevindecabila, toate aducatoare de moarte si intretinand moartea.- Parintele Dumitru Staniloae] Ca urmare s-ar fi desfacut indata si trupul omenesc, intorcandu-se in pamantul din care a fost luat, daca nu l-ar fi retinut printr-o grija si putere mai mare Cel ce poate toate numai cu cuvantul, prin acea putere fara de care nimic nu se savarseste din cele ce se savarsesc. Dar hotararea aceea se implineste totusi, cu dreptate, in chip continuu. Caci "drept este Domnul, cum zice dumnezeiescul psalmist, si a iubit dreptatea" (Ps. X, 7).
47. Dumnezeu n-a facut moartea, dupa cum s-a scris (Pilde I, 8), ba chiar a impiedicat-o sa apara, pe cat trebuia si cat era cu dreptate sa o impiedice de la cei facuti de El cu voie libera. Caci a dat mai inainte un sfat pricinuitor de nemurire si o porunca prin care asigura de mai inainte sfatul Sau de-viata-facator. Caci a vestit de mai inainte in chip vadit si a amenintat, declarand ca nesocotirea poruncii care da viata va fi moartea. Aceasta, ca sa fie paziti de experienta mortii, fie prin dragoste, fie prin cunostinta, fie prin frica. Caci Dumnezeu iubeste, cunoaste si poate implini tot ce e de folos fiecareia dintre fapturi. Daca ar cunoaste numai, dar nu ar si iubi, poate n-ar implini, ci ar lasa nedesavarsit ceea ce a cunoscut ca bine. Iar daca iubind nu ar cunoaste, sau nu ar putea implini, poate ca chiar fara sa vrea El, ceea ce iubeste si cunoaste ar ramanea neimplinit. Dar fiindca si iubeste si cunoaste si poate implini ceea ce ne este de folos, ceea ce ne vine de la El, chiar fara voia noastra, ne vine spre folosul nostru. in ce priveste aceea spre ce ne grabim de buna voie, ca unii ce ne-am impartasit de fire libera, sa fim cu multa grija ca nu cumva sa ne fie fara de folos. Mai ales insa cand prin grija lui Dumnezeu, un lucru este oprit, ca de pilda in rai, sau in Evanghelia Domnului prin El insusi, sau intre urmasii lui Israel prin prooroci, sau in legea harului prin apostolii Sai si prin urmasii acestora, e vadit ca este spre tot ce poate fi mai nefolositor si mai stricacios sa-l dorim si sa ne grabim spre el. Iar daca cineva ni l-ar imbia si ne-ar indemna sa ne grabim spre el, induplecandu-ne prin cuvinte, sau atragandu-ne printr-o infatisare iubitoare, e limpede ca acesta e potrivnic si dusman al vietii noastre.
48. Ar fi trebuit, deci, ca - fie prin dorul de a trai, sadit de El in noi, (caci de ce ne-a facut vii, daca n-ar fi iubit aceasta in chip deosebit ?), fie prin cunostinta ca Acela stie mai bine ce ne foloseste, (caci cum n-ar sti aceasta neasemanat mai mult Domnul cunostintei, Care ne-a impartasit noua cunostinta ?), fie prin frica de stapanirea Lui atotputernica - sa nu ne fi lasat atunci furati, nici vrajiti, nici induplecati, ca sa nesocotim porunca si sfatul Lui, cum n-ar trebui nici acum sa nesocotim poruncile si sfaturile mantuitoare date dupa porunca aceea. Caci precum azi cei ce nu se hotarasc sa se impotriveasca vitejeste pacatului, nesocotind poruncile dumnezeiesti, merg spre ceea ce a potrivnic, adica spre moartea launtrica si vesnica, daca nu-si recastiga sufletul lor prin pocainta, la fel protoparintii, neimpotrivindu-se celor ce-i indemnau sa nu asculte, au nesocotit porunca si ca urmare indata a trecut in fapta hotararea vestita de mai inainte a Celui ce judeca cu dreptate. Si potrivit cu ea, indata au murit cei ce au mancat din pom. Astfel au cunoscut cu lucrul, in ce consta porunca uitata de ei, a adevarului, a dragostei, a intelepciunii si a puterii, si de rusine s-au ascuns, fiind dezbracati de slava care face vii in chip mai inalt si duhurile nemuritoare, slava fara de care viata duhurilor este si se socoteste cu mult mai rea decat multe morti. [ Viata deplina este una cu slava, caci ea are putere de iradiere.- Parintele Dumitru Staniloae]
49. Ca inca nu era folositor sa manance protoparintii din acel pom arata cel ce zice: "Caci era numai o vedere cu mintea acel pom, cum socotesc eu. Iar de ea se pot apropia fara primejdie numai cei desavarsiti in deprindere. Nu e bine sa se apropie de ea cei ce sunt inca mai simpli si lacomi cu pofta ; precum nici hrana deplina nu le este de folos celor inca fragezi si care au trebuinta de lapte". Dar chiar daca n-ar vrea cineva sa stramute la un inteles mai inalt acel pom si mancarea din el, nu e prea greu, cum socotesc eu, sa se vada ca inca nu le era folositoare acea hrana protoparintilor, care erau nedesavarsiti. Caci mie mi se pare ca ei au privit cu simturile la acel pom si au mancat din el, pentru ca era cel mai dulce dintre toti pomii din rai. Iar mancarea care este oea mai dulce la simtire, nu este dintre cele cu adevarat bune, nici dintre cele totdeauna bune, sau pentru toti bune. Ci e buna numai pentru cei ce pot sa se foloseasca de ea astfel ca sa nu fie biruiti ; si atunci cand trebuie si in masura in care trebuie si spre slava celui ce a facut-o. Iar pentru cei ce nu pot sa o foloseasca astfel, nu e buna. De aceea, socotesc ca s-a si numit pomul acela, pomu] cunostintei binelui si raului. Caci e propriu celor desavarsiti in deprinderea contemplatiei dumnezeiesti si a virtutii, sa priveasca la cele placute simturilor fara sa-si departeze mintea de la contemplarea lui Dumnezeu si de la laudele si rugaciunile catre Acela, ci sa-si faca din acestea materie si punct de plecare al intinderii spre Dumnezeu, stapanind placerea cea dupa simturi pana la sfarsit prin miscarea mintii spre cele mai inalte. [Cele ispititoare pentru cei neintariti in virtute, sunt ispititoare pentru ca sunt nedeprinsi in ea. Cei intariti in virtute vad si in cele placute ia vedere chipuri ale maretiei lui Dumnezeu.- Parintele Dumitru Staniloae] Acestia, chiar daca placerea aceea este neobisnuita, mare si surprinzatoare pentru neobisnuinta ei, nu-si desarta gandul sufletului catre raul acela, care e socotit bun de cel biruit si rapus cu totul de el.
50. Le-ar fi fost de folos, prin urmare, protoparinti-lor, care trebuiau sa petreaca in locul acela sfant, sa nu uite nicidecum de Dumnezeu, ci sa se deprinda si mai mult si sa se indeletniceasca indelung cu cele simple si cu adevarat bune si sa se desavarseasca in deprinderea vederii sufletesti. Fiind inca nedesavarsiti si aflandu-se la mijloc si fiind ispititi cu usurinta de puterea data lor spre intrebuintare cand spre bine cand spre rau, nu trebuiau sa treaca la cercarea celor ce prin fire pot sa atraga la ele si sa puna stapinire peste ei prin simturi si sa cas-tige mintea lor intreaga si sa-i duca la faptele rele si sa le infatiseze ca vrednic de crezare pe capetenia si pricinuitorul unor astfel de patimi, al caror inceput, dupa el, este hranirea patimase cu mancarile dulci. Caci daca singura vederea pomului aceluia, potrivit istoriei, a facut pe sarpe sfatuitor vrednic de primire si de crezare, cu cat mai mult mancarea insasi pana la saturare ? Nu e deci limpede ca nu era inca folositor ca sa manance protoparintii din acela prin simturi ? Si nu trebuia deci, ca urmare, sa fie scosi din raiul lui Dumnezeu, ca unii ce au mancat inainte de vreme din el, ca sa nu faca locul acela dumnezeiesc, loc de sfat in vederea raului si de implinire a lui ? Oare nu trebuiau sa primeasca indata si moartea trupului cei ce au calcat porunca ? Dar Stapanul a avut indelunga rabdare.
51. Hotararea cu privire la moartea sufletului, care a venit la indeplinire prin calcarea poruncii, potrivit cu dreptatea Ziditorului, (caci parasindu-L noi, ne-a parasit si El, fara sa ne sileasca, ca pe unii ce aveam voie libera), a fost vestita de mai inainte de catre Dumnezeu cu iubire de oameni, pentru pricinile pe care le-am spus. La ea a adaugat si a pus pe deasupra hotararea cu privire la moartea trupului. Dar rostind-o pe aceasta, a intarziat trecerea ei la indeplinire, din adancul intelepciunii si din prisosinta iubirii Sale de oameni, pentru viitor. El n-a zis catre Adam : "intoarce-te de unde ai fost luat", ci : "pamant esti si in pamant te vei intoarce". Cei ce asculta cu pricepere, pot vedea si in aceste cuvinte, ca Dumnezeu n-a facut moartea sufletului, nici a trupului. Caci n-a zis nici mai inainte poruncind : "muriti in ziua in care veti manca ", ci : "veti muri in ziua in care veti manca". Nici acum n-a zis: "intoarce-te in pamant !", ci "te vei intoarce", prevestind si ingaduind ceea ce avea sa se intample si neimpiedecand, din pricina dreptatii.

[mihailt]

52. Deci protoparintii aveau sa ajunga la moarte, precum ne asteapta aceasta si pe noi, care traim inca. Trupul nostru s-a facut muritor. Aceasta este ca o moarte indelungata, mai bine zis ca nenumarate morti, una urmand alteia, pana ce vom ajunge toti la moartea cea una si ultima si care dainuieste. Caci ne nastem si spre stricaciune ; si aparand in viata ne destramam pana ce vom inceta sa fim. [ Filozoful german Heidegger va spune ca existam spre moarte "Sein zum Tode", ceeace e acelasi lucru. Doar ca el nu merge la ultima explicare. Existenta noastra este spre moarte, pentru ca apare intr-o stare de stricaciune care inainteaza pana la moarte. Noi murim cu trupul continuu de cand ne nastem, pana la moartea deplina si durabila a trupului. Iar aceasta se intampla din pricina ca nu mai existam in comuniune cu existenta existenta prin sine si deci netrecatoare. Dar nu suntem numai "existenta spre moarte" ci si spre o crestere duhovniceasca. -Parintele Dumitru Staniloae] Niciodata nu suntem cu adevarat aceiasi, chiar daca parem sa fim celor ce nu iau aminte. Precum focul, apucand trestia subtire de la un capat, si fiind mereu altul, are ca masura a existentei sale lungimea trestiei, asemenea si noi care ne schimbam avem ca masura fiecare portia de viata ce ne este data.
53. Iar ca sa nu fim cu totul nestiutori ai covarsitoarei Sale iubiri de oameni si ai adancului sau de intelepciune, deci ai pricinei pentru care a adaugat Dumnezeu sfarsitul prin moarte, i-a daruit omului sa mai traiasca nu putin timp. Astfel a aratat ca ne educa cu mila, mai bine zis a randuit educarea noastra prin dreptate, ca sa nu deznadajduim cu desavarsire. Prin aceasta ne-a dat vreme de pocainta si de a ne face bineplacuti Lui printr-o vietuire pentru care ne lasa sa existam. [Chiar in moartea care vine dupa un proces indelungat Dumnezeu a pus o putere educativa, iar in aceasta semnificatie educativa a ei se arata pentru om un motiv de nadejde pentru grija lui Dumnezeu fata de noi.-Parintele Dumitru Staniloae] A mangaiat apoi tristetea mortii cu nasterile necontenite. A ihmultit neamul prin urmasi, ca multimea celor ce se nasc sa intreaca intr-o mare masura numarul celor ce mor. in locul unui Adam ajuns necajit si sarman prin frumusetea unui pom sensibil, a aratat pe multi imbogatiti in chip fericit din cele supuse simturilor cu cunostinta de Dumnezeu, prin virtute si prin bunavointa dumnezeiasca. Martori sunt Set, Enos, Enoch, Noe, Melchisedec si Avraam si toti cei ce dintre ei, dinainte de ei si de dupa ei, s-au dovedit ca ei, sau aproape de ei. Dar, fiindca oricat de mari si de multi au fost acestia, nici unul n-a vietuit cu desavarsire fara de pacat, ca sa poata birui infrangerea aceea a protoparintilor si sa vindece rana radacinii neamului si sa fie tuturor celor de dupa aceia spre sfintenie, spre binecuvantare si spre redobandirea vietii, lucru pe care l-a vazut El de mai inainte, a ales in cursul timpului neamurile si semintiile din care sa se ridice tulpina prealaudata (Numeri XVII, 23), din care sa rasara floarea prin care avea sa se infaptuiasca iconomia mantuitoare a intregului neam omenesc.
[Insasi istoria cu multimea ei de oameni si de neamuri arata ca omul nu e o infiripare trecatoare si dispretuita a lui Dumnezeu. Din contributia ei intreaga se pregateste si se naste Fiul lui Dumnezeu ca om (Rut, ca reprezentanta a altor neamuri) si cu contributia ei intreaga se actualizeaza ceea ce a dat si da El ca Dumnezeu intrupat, omenirii. Prin toti se imbogateste fiecare om mai ales in Hristos.-Parintele Dumitru Staniloae]
54. O, adancul bogatiei, al intelepciunii (Rom. XI, 33) si al iubirii de oameni a lui Dumnezeu ! Daca n-ar fi fost moartea aceea (a lui Hristos) si inainte de ea n-ar fi fost muritor neamul nostru iesit dintr-o astfel de radacina, nu ne-am fi imbogatit in fapt cu pirga nemuririi ; si nu am fi fost chemati la cer ; nu s-ar fi inscaunat firea noastra la dreapta maririi cerului, mai presus de toata stapanirea si puterea (Evrei VIII, 1). Asa a stiut Dumnezeu sa preschimbe cu iubire de oameni lunecarile noastre din abaterea cea de buna voie, spre mai bine, prin intelepciunea si puterea Sa. [Sfantul Grigorie Palama se dovedeste aci aderentul opiniei ca daca n-am fi cazut, Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi intrupat si firea noastra n-ar fi fost ridicata prin El pe tronul dumnezeiesc, facandu-ne pe toti partasi de slava Lui. Nicodim Aghioritul in sec. XVIII va fi de opinia ca firea noastra s-ar fi ridicat totusi si daca n-ar fi pacatuit, la o slava asemenea celei dobandite in Hristos. Dar se pare ca acesta nu e singurul cuvant al sfantului Grigorie Palama; sau el nu trebuie inteles intr-un mod prea simplist, data fiind haina de slava in care vede el imbracata firea omeneasca la inceput.-Parintele Dumitru Staniloae]
55. Multi invinuiesc poate pe Adam ca, lasandu-se cu usurinta induplecat de sfatuitorul cel rau, a calcat porunca dumnezeiasca si prin aceasta calcare ne-a pricinuit noua moartea. Dar nu e tot una a vrea cineva sa guste inainte de cercare dintr-o buruiana aducatoare de moarte si a dori sa manance din ea dupa ce a cunoscut din cercare ca e aducatoare de moarte. E mai de ocara acela care ia otrava si-si atrage moartea dupa cercare, decat cel care face si patimeste aceasta inainte de cercare.
De aceea fiecare dintre noi e mai de ocara si mai de osanda decat Adam. Dar se va zice poate ca nu este in fata noastra acel pom, nici porunca lui Dumnezeu, care opreste gustarea din el, nu ne este data noua. Poate ca acel pom nu este inaintea noastra. Dar porunca lui Dumnezeu ne este si acuma in fata si pe cei ce asculta de ea si voiesc sa traiasca potrivit cu ea, ii dezleaga de vina tuturor pacatelor lor si de blestemul si de osanda stramoseasca ; dar cei ce o nesocotesc si aleg in locul ei momeala si sfatul celui rau, nu pot sa nu cada din viata aceea si de la petrecerea in rai si sa nu ajunga in gheena focului vesnic, cu care au fost amenintati.
"

Nicidecum teoria BOR nu e ca cea a BC care zice ca Dumnezeu l-a omorat pe om ca i-a incalcat porunca.

[Traditie1]

Sunt mai multe feluri de moarte. E moartea trupeasca, despre care vorbeste Sf. Grigorie aici, e moartea sau pierzarea vesnica, e nefiinta, poate ca si tristetea poate fi numita moarte.

Oricum, fara Dumnezeu viata e atât de anosta încât merita sa fie numita moarte si la aceasta se refera unele versete din NT, cum ar fi plata pacatului este moartea.

[florin1966]

Dragule dumnezeu nu a creat raul sub nici o forma nici moarte sau iad acestea au aparut cum zice si sf ap pavel caurmare a caderii diavolului si apoi a oamenilor.bine vine de la dumnezeu care face totum bun iar raul isi are originea in lipsa de dumnezeuasa cum lumina vina de la soare iar intunericul de la lipsa lui