Obiceiuri legate de nastere

[costel]

Mi s-au parut interesante. Daca mai cunoasteti si alte obiceiuri,astept sa le citesc cu drag.

"Prin Ardeal, cand incepeau durerile facerii, barbatul implanta doua topoare crucis in unul din stalpii acoperamantului casei. Prin alte locuri, inainte de nastere, femeia punea langa pat o furca de tors, un topor si o maciuca, zicand: "De va fi fata,/ Sa iasa la furca,/ De va fi fecior,/ Sa iasa la topor". Prin Bucovina, cand femeia nu putea naste iute, moasa ii punea sub asternut un topor, un cutit sau alt lucru de metal, ca sa-i aline durerile si sa grabeasca nasterea, iar in Transilvania bea apa de pe icoana Maicii Domnului, in timp ce barbatul ei "da cu pusca peste casa, iar moasa de trei ori cu piciorul in usa". Pe de alta parte, in aceeasi situatie era recomandat ca femeia sa bea apa de trei ori din pumnul barbatului sau dintr-o apa in care s-a spalat un banut de aur.
Interesanta e si discretia generalizata care insotea, pe vremuri, nasterea. Astfel, nimanui, in afara de moasa, nu-i era iertat sa stie ca o femeie se trudeste de nastere, pentru ca femeia aceea "atatea ore nu va putea naste cati oameni vor sti". Cand era cunoscuta femeia care stia de respectiva nastere, era chemata sa o stropeasca cu apa din gura pe cea care se chinuie sau o afuma cu o bucatica din haina cu care era imbracata. Iata si o alta regula strict respectata altadata: "Daca intra cineva pe nestiute in casa unei femei care se trudeste de facere, nu mai este lasat sa iasa pana dupa nastere. Altfel, ar fi o nastere grea". La istro-romani, cand se naste un copil i se pune in gura o bucatica de mar muiat in vin, ca sa fie voinic si vesel.
Buricul copilului, spre deosebire de zilele noastre, avea un statut special; uscat si pisat, il bea mama cu rachiu, ca sa mai faca copii si sa-i aiba pe toti dragi. De altfel, prin sudul Moldovei, mama, atunci cand isi alinta copilul, ii spunea: "Manca-i-ar mama buricul!". Pentru ca femeia respectiva sa mai nasca si alti copii, moasa ingropa buricul noului nascut la radacina unui mar tanar si sanatos, sorocind la cati ani sa mai nasca nepoata (asa erau socotite femeile care nasteau in raport cu moasa!) alt copil.
Prin unele locuri, imediat ce copilul se nastea, moasa il lua si se ducea iute cu el la biserica; pe cine intalnea mai intai aici, aceluia il da sa-l boteze. Daca se nastea un copil foarte slab, era bine sa fie afumat cu o petica de panza; se spune ca indata el stranuta si prinde putere (Bucovina). Primele excremente ale copilului se duceau in cocina porcilor; daca se facea asa, cand ajungea mare "nu se va mai intina in pat sau urina" (Valcea).
Daca, in ziua facerii, copilul nascut plange, e semn bun. Despre copiii nascuti in zile mari se credea ca trebuie sa aiba vreun betesug corporal sau spiritual (ciungi, ghebosi, chiori s.a. sau slabi de minte). Cand copilul se nastea cu vreun semn, era bine ca mama sa-l ia si sa se aseze cu dansul pe pragul usii atunci cand toaca si se trag clopotele, pentru liturghie; acum, mama il lingea de trei ori pe frunte si spunea: "Precum se trece sunetul clopotelor si al toacei, asa sa treaca si semnul lui N."; cu incetul, semnul se tamaduia!
Pe vremuri, de cum nastea o femeie, se punea un canaf de lana rosie deasupra usii, se infingea cu un ac o stramatura rosie sau se implanta in pragul usii un cutit, iar in leagan se puneau doua ace, ca sa nu se deoache copilul si sa nu se apropie necuratul de el."

Marcel Lutic, etnograf

[costel]

Obiceiurile de la nastere cuprindeau, potrivit lui Ivan Evseev, un mare numar de acte magice apotropaice, de aparare a lehuzei si a pruncului; ele includ atat mijloace si practici acceptate de Biserica (rugaciuni, aprinderi de lumanari si candele, icoane sfinte, crucea si semnul crucii), cat si procedee de aparare magica (descantece, obiecte de fier, maturi, cercuri si noduri, lacate si chei, fumigatii, plante apotropaice etc.). O parte din aceste obiceiuri le-am aflat deja saptamana trecuta; o alta parte vor fi prezentate in continuare.
Locul pe care nastea femeia grea era, cel mai adesea, pamantul din gospodarie si in special cel din casa; astfel, "se credea inainte vreme ca e mai bine ca femeia sa nasca pe pamant" (Scheia - Iasi) "pentru ca-i mai usor"; motivatia din zona Vrancei era urmatoarea: "Sa aiba legatura cu muma roditoare"; alteori, nastea langa vatra sau langa pat, dar tot pe pamant, existand in acest sens o multime de atestari din toata tara; pe vatra, pe pat, pe cuptor, pe covata sau pe scandura sunt celelalte locuri unde, mai rar, nastea femeia.
Asadar, nasterea direct pe pamant se pare ca era regula care guverna pe vremuri lumea satelor noastre. Cu privire la acest aspect, iata ce ne spune etnologul Ion Ghinoiu: "Era un obicei preistoric de intampinare a noului nascut in contact direct cu Pamantul-Mama"; (…) "peste tot se credea ca (aceasta) nastere este mai usoara"; "prima grija (…) era deci de integrarea copilului in lumea fizica, telurica, si apoi in lumea sociala, spirituala". Mai mult, daca femeia se intampla sa nasca departe de locuinta (locul firesc unde trebuia sa nasca!), trebuia facut un rit de reparare: copilul era adus in poala acasa, aici fiind asezat pe pamantul de langa vatra.
Deoarece ar exista demoni (Samca, Avestita, Aripa Satanei, Muma Padurii, Potca) care impiedica "facerea", credinta raspandita de altfel in lumea intreaga, stramosii nostri au inchipuit o serie de practici magice de usurare a nasterii, in multe dintre acestea moasa fiind personajul central. Astfel, aceasta batea cu piciorul in pamant ca sa fuga raul, facea baie femeii cu ovaz sau cu floare de fan pe tot corpul, ii punea lut cald pe burta, o afuma cu seu pus intr-o oala cu carbuni, ii punea fan incins, sticle cu apa calda sau caramizi calde langa solduri, ii rupea camasa la gat, ii punea, imediat dupa nastere, lut ud pe burta, punea "locul copilului" (placenta) intr-o oala si-l ingropa in gradina, intr-un colt al camerei sau la piciorul patului, cat mai adanc in pamant (in groapa punea si un banut "ca sa fie de norocul copilului"!) si multe, multe altele.
Statut secundar la venirea pe lume a copilului aveau barbatul si nasa celei care nastea, descantatoarea satului "o femeie priceputa" sau un om care avea pusca. Astfel, prin unele locuri, lehuza isi tinea barbatul de gat, in timp ce nasa spala inelul de cununie al femeii sau spala icoana; prin Bucovina, descantatoarea deschidea, intr-o farfurie plina cu apa, un lacat inchis si spunea: "Cum se deschide de repede lacatul asa sa nasca si femeia"; prin alte parti, lua un topor, mergea la coltul de rasarit al casei, sub icoane, si descanta facand cruce cu toporul; apoi mergea in celelalte colturi si facea la fel; la urma, mergea la mester-grinda si implanta cu putere toporul, acesta ramanand aici toata noaptea; potrivit altei practici, descantatoarea incalzea cate o jumatate de potcoava sau alte fiare gasite, le stingea in apa si ii dadea femeii sa bea de noua ori; in sfarsit, vanatorul tragea cu pusca "peste casa"; uneori, pusca era pusa peste lehuza (!?) si de aici se tragea, asta pentru ca "spiritele rele sa o intinda la fuga".
Uneori, chiar lehuza sufla intr-o sticla (prin Botosani si Neamt), asta numai daca placenta nu a fost scoasa, sau i se dadea sa tina strans o cheie in mana. Oricum, in timpul nasterii, peste tot, se recomanda cu insistenta sa se descuie toate lacatele si incuietorile de la usile casei.
Daca acest intreg arsenal de metode si practici nu dadea roade si femeia respectiva, fereasca Sfantul, murea la facere, se credea cu tarie ca Dumnezeu "o iarta de toate pacatele", nasterea, ca si razboiul pentru barbat, fiind considerata cea mai grea incercare pentru oricare femeie. In acest sens, pot depune marturie oricand si mamele din zilele noastre. De aceea, ca unii care ne-am nascut din trupul unei femei, se cade sa le acordam respect si pretuire tuturor mamelor din lume si in special mamelor ai caror fii sau fiice vom fi pentru totdeauna!
Marcel Lutic

[costel]

Nasterea in folclorul botosanean




Cercetand cu ani in urma la Arhivele Nationale din Iasi pretiosul manuscris "Sate pe Jijia de Sus" al profesorului iesean Eugen D. Neculau, creatorul remarcabilei Universitati Populare de la Ungureni-Botosani (1927-1946), am descoperit cateva pagini extrem de interesante privitoare la subiectul pe care-l urmarim de cateva saptamani. Paginile sunt scrise prin anii ’60 ai veacului trecut, asa incat unele aprecieri trebuie puse in acel context. Redau, adaptat desigur, paginile cu pricina in doua tablete. Mai mentionez ca sublinierile imi apartin si ca unele idei au fost deja amintite in tablete anterioare, iar la altele vom reveni in tablete viitoare.
Pentru omul stapanit de mentalitatea magica, sarcina nu e in legatura cu actul sexual; un anumit spirit se intrupeaza in trupul femeii, dupa voia lui sau trimis anume. Pentru omul religios, copiii sunt dati de Dumnezeu. De aceea, in trecut, familia taraneasca era prolifica; multe familii aveau pana la 15 copii. Femeia maritata nu intrebuinta nici un fel de practici pentru evitarea sau intreruperea sarcinii. Avorturile erau totdeauna clandestine, practicate de fetele care cadeau in greseala. Unele beau zeama de oleandru, altele bateau copilul in pantece pana il omorau sau sareau jos din carul incarcat cu fan. Practicile erau oribile si puneau in primejdie sanatatea si chiar viata femeii. Dar cazurile erau foarte rare si produceau mare senzatie intr-o lume dominata de principii morale severe.
Cu cat ne apropiem de timpurile de azi, cu atat asezarea veche s-a zdruncinat. Consecinta este ca familia taraneasca are din ce in ce mai putini copii. Pana azi, natalitatea nu-i prea scazuta, ceea ce inca denota - la poporul nostru din sate - un dinamism biologic.
In trecut, femeia era asistata la nastere de catre moasa empirica; in fiecare sat existau doua-trei batrane care se ocupau cu acest mestesug invatat intr-o indelungata experienta. Baba lucra cu credinta in Dumnezeu si cu lucru curat; precizam ca nu folosea vraji. De altfel, moasa era si doftoroaia satului: cunostea buruieni si radacini de leac, tragea osul luxat, facea frectii, punea ulcica la vatamatura si aplica lipitori. O moasa vestita a fost matusa Rarita a lui Iordache Luncanu din Mandresti, sat aflat in componenta comunei Ungureni; cunostea mestesugul, era indemanatica si lucra cu acuratete. De pe urma ei nu s-a auzit vreo femeie infectata sau vreun copil mort. Femeile din sat aveau deplina incredere in ea. Despre stiinta sa in mestesugul mositului se vorbeste si astazi. Se spune ca ea cunostea de mai inainte sexul copilului care avea sa vina pe lume: fata sta cu capul sub soldul stang al femeii, iar baiatul sub cel drept. Cand a murit in 1925, la 66 de ani, matusa Rarita avea 265 de nepoti, adica copii asistati la nastere.
Femeia nastea jos, in mijlocul casei, pe un maldar de paie, peste care se asternea un laicer curat (fiert de mai inainte in apa clocotita). Moasa palpa pantecele lehuzei si isi dadea seama daca nasterea va decurge normal; la nevoie, ungea mana cu untdelemn si schimba pozitia fatului. Daca femeia se trudea prea mult si nu putea naste, i se puneau pe pantece carpe sau pernute calde, iar la picioare caramizi incalzite. Tot jos nastea si locul (placenta). Moasa punea degetul cel gros de la mana dreapta pe buricul copilului si il masura cu prima falanga; lega strans cu ata zolita (de canepa sau de bumbac), se mai lasa inca pe atat si apoi taia buricul cu foarfecele dat prin para focului. Femeia era ridicata apoi in pat, in asternut curat; paiele se ardeau, iar laicerul se spala imediat. Placenta era ingropata dupa usa, sub pat sau sub perete.
Alte informatii interesante, culese intr-o vreme in care traditia inca mai era vie in satele noastre, saptamana viitoare. Pana atunci, sa-L rugam pe Bunul Dumnezeu sa aiba in paza sa cea sfanta toate mamele de pe pamant care, cu infinita rabdare si nesfarsita dragoste, trudesc zi si noapte in jurul plapandelor fiinte umane ce de-abia s-au intrupat!
Marcel Lutic, etnograf la Muzeul Etnografic al Moldovei