Povesti adevarate , de prin lume adunate !

[cristiboss56]

Intr-o casă simplă din Lemeso (Cipru), o familie trăieşte suferinţa: au doi copii, de 6 şi 8 ani, bolnavi de leucemie. Părinţii şi oamenii de ştiinţă dau o luptă aspră pentru viaţă. Cu cât privesc feţişoarele palide şi ofilite ale copiilor cărora le-a pierit orice dorinţă de viaţă şi jucării, cu atât inimile părinţilor se zdrobesc mai tare. Cineva le vorbește de Sfântul Ioan din Grecia, că este viu şi face minuni, că i se păstrează trupul întreg.

Îngenunchează în faţa icoanelor din casă mama îndurerată, îngenunchează şi tatăl. Este seară, iar flăcăruia candelei face şi mai palide chipurile copiilor care dorm alături.

„Sfinte Ioane, se roagă mama, fă-mi copilaşii bine. Nu pot să rabd atâta suferinţă. Sfinte Ioane, vino şi în casa noastră, intră aici în această seară şi caută măcar puţin spre durerea noastră”.

Plângând pe tăcute, tatăl se ridică. După un timp, se ridică şi mama. Se culcă. Când se luminează de ziuă, mama priveşte către copii şi – ce-i văd ochii? Vorbeşte soţului să privească şi el: obrăjorii copiilor nu mai sunt uscaţi, palizi, ci trandafirii și moi. Îi trezesc şi îi pregătesc în grabă. Unde merg? La profesorul universitar care se ocupa de ei.

„Dar, le spune acesta, de ce să mai facem iarăşi analiza sângelui? Obosim copiii; doar alaltăieri i-am examinat”.

Insistă, însă, mama, îl roagă şi tatăl. Se face reexaminarea şi la analize numărul de globule roşii era cel normal. Copiii se vindecaseră! Minunea credinţei avusese loc.

(Sfântul Ioan Rusul – mărturii contemporane ale Iubirii lui Dumnezeu, traducere de Ieromonah Evloghie Munteanu, Cristina Băcanu, editată de Mănăstirea Crasna, jud. Prahova, 2004, pp. 20-21)

[cristiboss56]

In Marea Lavră din Sfântul Munte Athos au avut loc două astfel de minunate arătări, asemănătoare între ele.

În timpul unui Sfânt şi Mare Post, la vremea cântării Acatistului celui Mare, Sfântul Ioan Cucuzel şedea în biserică, obosit, înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cum şedea, a adormit. Chiar atunci, Cea Sfântă şi Preacurată s-a arătat lui şi i-a zis: „Bucură-te, o, Ioane! Cântă şi nu înceta a cânta, căci iată, pentru aceasta eu cu tine voi fi pururea!”. Zicând aceasta, ea a pus un ban de aur în mâna Sfântului Ioan. Când s-a trezit din aţipire, iată banul de aur era în palma lui.

După aceea, nenumărate minuni s-au lucrat la acea sfântă icoană a Maicii Domnului, precum şi de la banul de aur de ea dăruit Sfântului Ioan Cucuzel.

A doua arătare s-a făcut înaintea Sfântului Grigorie monahul care, ca şi Sfântul Ioan Cucuzel, era cantor bisericesc. Patriarhul Kallistos hotărâse ca la Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, să se cânte în cinstea Maicii Domnului „De tine se bucură…”, în loc de obişnuita cântare „Cuvine-se cu adevărat…”. Dar succesorul său, Patriarhul Pilotei, a anulat hotărârea înaintaşului lui şi a poruncit să se cânte „Cuvine-se cu adevărat”, ca la toate Sfintele Liturghii de peste an, ca fiind o cântare mai scurtă.

Cu toate acestea, la vecernia Botezului Domnului, de faţă fiind Patriarhul Grigorie al Alexandriei, Sfântul Grigorie a cântat după vechea rânduială, „De tine se bucură...”. Îndată după aceasta, Cea Sfântă şi Preacurată i s-a arătat lui şi, precum odinioară Sfântului Ioan Cucuzel, i-a dăruit şi lui un galben de aur, şi i-a zis: „Recunoscătoare îţi sunt pentru cântarea ce aduci cinstirii mele”. De la această slăvită minune s-a instituit ca totdeauna la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare să se cânte în cinstea Maicii Domnului cântarea „De tine se bucură...”.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Proloagele de la Ohrida, vol. II (iulie-decembrie), traducere Mihaela Grosu, Editura Egumeniţa, 2005, p. 435)

[cristiboss56]

Prezența Cinstitului Cap al Sfântului Mare Mucenic și de Dumnezeu fericit Trifon în Sfânta noastră Mănăstire ne oferă o binecuvântare aleasă și ne cere o cinstire deosebită a noastră față de acesta. Sfântul Trifon constituie izvorul harismelor și al darurilor dumnezeiești, și este și cel care îndepărtează bolile pământului și ale grădinilor.

În teritoriul Mănăstirii se păstrează și o chilie închinată Sfântului Trifon cel fără de arginți, chilie în care viețuiesc trei părinți, slăvindu-L și binecuvântându-L pe Dumnezeu și pe Sfântul vindecător și vrednic de slavă Trifon.

Vrednicul nume al Sfântului Trifon se păstrează întotdeauna în obștea noastră și este acordat în tunderea unui frate, în cinstea Sfântului. Din amintirile pe care ni le-au expus vechii părinți, am cunoscut multe întâmplări minunate care fac referire la dumnezeiescul vlăstar neofilit al Lampsakului, Sfântul Trifon.

Monahul Varlaam de la Xenofont a viețuit aproximativ 80 ani în mănăstirea noastră. Era el însuși o istorie vie. A venit în aici în 1908 și a adormit în anul 1983. Împodobit cu simplitate și smerenie, a trăit toată viața sa la mănăstire, răbdând fiecare încercare pentru dragostea de Hristos. A slujit mulți ani la muncile agricole ale mănăstirii, unde a avut multe experiențe cu Sfântul Trifon, ocrotitorul agricultorilor. Ne-a povestit cum odată, în grădinile de sus, într-o zonă ce se numește „Zaharas”, au căzut lăcuste și omizi care puteau să producă o mare pagubă printre zarzavaturi.

Monahul l-a înștiințat pe Egumenul mănăstirii despre nenorocire și a cerut să se slăvească Cinstitul Cap al Sfântului Mare Mucenic Trifon și să se citească rugăciunile Sfântului, împreună cu săvârșirea aghiasmei. Imediat, părinții mănăstirii au dat curs rugăminții monahului Varlaam și, îndată ce a ajuns Cinstitul Cap al Sfântului şi au fost citite rugăciunile respective, toate insectele au fugit ca un nor şi s-a salvat recolta grădinilor prin mijlocirea minunată a Sfântului.

Ne povestea bătrânul Varlaam iarăși despre plantația de măslini următoarele:

– Noi, părinților, nu știam de stropiri și astfel de lucruri. Când apăreau diverse boli, luam Cinstitul Cap al ocrotitorului nostru, al Sfântului Trifon, făceam aghiasmă și o procesiune cu Sfintele Moaște prin plantație, stropind cu aghiasmă copacii, iar recolta era uimitoare. Gândiți-vă că se rupeau crengile de la atâta rod. Douăzeci și cinci de mii de ocale de ulei scoteam în anul când aveau rod. Slavă lui Dumnezeu și Sfântului Trifon, ocrotitorul nostru!

Dar Marele Sfânt al lui Hristos Trifon oferea ajutor și era vindecător și în cazul bolilor trupești și nu încetează să ne ocrotească de primejdii și încercări. Și toți câți invocă sfântul său nume și cer ajutorul său primesc harul vindecărilor din darurile soborului Sfinților Doctori fără de arginți.

[cristiboss56]

In părțile Răsăritului trăia un evreu ce avea un copil de șapte ani. Deci, într-una din zile, luându-se cu alți copii de-ai creștinilor (cum se întâmplă adeseori), fără să se bage de seamă, a intrat într-o biserică și a primit Cinstitul Trup și Sânge al Domnului, după cum i-a văzut și el pe ceilalți copii că au făcut; căci preotul n-a știut, crezând că e un copil de creștin și l-a împărtășit. Iar după ce a luat și anafura, ducându-se acasă, a spus părinților săi.

Atunci tatăl său, ca un vrăjmaș al lui Hristos ce era, vrând să spele ocara făcută de prunc, după cum socotea ca un rătăcit al Legii lui Moise, a luat nevinovatul copil și l-a aruncat într-un cuptor cu foc, punând încă și alte multe lemne, ca să ardă mai repede. Însă Cel ce a păzit neatinși pe cei trei tineri în mijlocul cuptorului haldeilor a acoperit și pe acel binecuvântat copil și nu a ars de focul cel mistuitor, ci ședea în foc ca și cum ar fi stat în rouă, odihnindu-se.

De aceasta auzind maica lui, a alergat plângând, socotind că-l va găsi prefăcut în cenușă. Însă ducându-se împreună cu alții care se adunaseră acolo, au văzut pe copil stând în mijlocul flăcărilor, nimic suferind; nici îmbrăcămintea, nici perii capului nu erau atinși.

Și după ce l-au scos afară, înspăimântați și înfricoșați, au strigat cu toții că se cuvine să fie aruncat în cuptor tatăl lui, ca să moară de asemenea moarte. Și așa s-a și făcut; căci legându-l pe dânsul și aruncându-l înăuntru, îndată a fost mistuit, ticălosul.

Iar copilul, întrebat fiind, a răspuns, zicând: „Femeia aceea care este în biserica unde am mâncat Pâinea și care ține un Prunc în brațele ei ședea aproape de mine și mă acoperea cu haina ei; și nu s-a apropiat văpaia de mine nicidecum”. Atunci au înțeles că Preasfânta a fost aceea care l-a acoperit, pentru că primise darul Sfintei Împărtășanii.

Astfel, evreica, cunoscând credința cea adevărată, a doua oară s-a născut împreună cu pruncul, botezându-se în numele Sfintei Treimi. Asemenea încă și alți evrei care au fost acolo au crezut în Domnul Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci! Amin.

(Din minunile Maicii Domnului, Editura Bunavestir, Bacău, 2005, pp. 180-181)

[cristiboss56]

In ținuturile Lombardiei trăia o familie foarte virtuoasă. Soții aceștia aveau pentru Maica Domnului foarte multă evlavie, încât au pictat cu multă râvnă, pe unul dintre pereții casei lor, o icoană a Maicii Domnului, cheltuind mulți bani pentru ca icoana să fie frumoasă și impunătoare.

În fiecare zi și în fiecare clipă, ori de câte ori treceau prin fața acestei icoane, se închinau Maicii Domnului și-i înălțau cântare îngerească.

Ca binecuvântare pentru acest bun obicei, Maica Domnului le trimitea bucurii și toate cele de folos. Vecinii lor îi numeau „iubitori de pace”.

Aveau și un copil de 3 ani care, văzând pe tatăl și pe mama sa cum se opresc de multe ori în fața Sfintei icoane și se roagă cu evlavie, a căpătat și el același obicei și, de fiecare dată când trecea pe acolo, i se închina, imitându-i astfel pe părinții săi.

Când a început să vorbească, a învățat și acesta să spună cântarea îngerească, nu din evlavie, ci mai mult din obișnuință. Văzând pe Maica Domnului stând pe tron, credea, ca un mic copil ce era, că aceasta era Stăpâna casei, de aceea o și respecta și i se închina, la fel cum vedea și pe părinții săi că fac.

Într-o zi, în timp ce se juca cu alți copii pe marginea râului, a căzut în apă. Ceilalți copii au anunțat-o pe mama sa că i se înecase copilul. Femeia a alergat disperată la râu plângând, iar împreună cu ea și ceilalți vecini. Sosind acolo, doi oameni s-au dezbrăcat și, deoarece era foarte adânc acel râu, s-au scufundat pentru mult timp și căutau cu multă sârguință, dar nu au găsit nimic.

Mama, în timp ce căuta în altă parte, se întoarse și văzu dintr-odată pe copilul ei cum stă deasupra apelor, ca și cum ar fi stat pe un grandios tron, în mijlocul râului.

‒ Copilul meu, cum de ești acolo? l-a întrebat îndată.

‒ Sunt bine mamă, Stăpâna mă ține bine și nu mi-e frică, a spus acela.

Femeia, cuprinsă fiind de bucuria găsirii copilului ei, nu a înțeles despre cine era vorba.

După ce bărbații care înotau l-au luat pe copil și l-au dat în brațele mamei sale, s-au întors cu bucurie la casa lor. Întorcându-se și soțul de la treabă, i-au povestit și lui ce i se întâmplase copilului, iar bărbatul l-a întrebat cum de a alunecat în apă. Atunci fiul său i-a spus:

‒ Când am căzut în râu, a venit această Stăpână a casei noastre (arătând cu degetul icoana Fecioarei Maria), m-a apucat de mână și m-a ținut deasupra ei până când au venit acei oameni să mă ia!

Auzind aceste cuvinte, cei prezenți s-au minunat! Văzându-l pe copil cum arată cu degetul către icoana Maicii Domnului, au căzut toți la pământ și s-au închinat harului ei protector și au făcut o priveghere de toată noaptea.

Oricui întreba ce se întâmplase copilul îi răspundea repetând limpede aceste cuvinte ale minunii, în timp ce alte cuvinte le rostea bâlbâit și fâstâcit, așa cum vorbesc cel mai adesea copiii mici, de doar 3 ani. Atunci când copilul povestea întâmplarea aceasta minunată, cuvintele lui erau foarte clare și limpezi, încât toți se minunau și-L slăveau pe Dumnezeu!

În același mod, nu doar acel copilaș, ci și mulți alții care cinstesc și se închină cu evlavie sfintelor icoane sunt salvați din primejdii și sunt învredniciți de o așa mare mulțumire, mulțumire pe care ne rugăm să o simtă și toți cei care cred în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin!

[cristiboss56]

Vechiul cimitir al Mănăstirii Durău se întindea în trecut până aproape de poalele Muntelui Ceahlău. Aici exista și biserica „Sfânta Sofia”, adusă de la Schitul Răpciunița, când acesta se pustiise. Călugării de la Durău au vrut s-o salveze și au transportat-o de sus, din munte, pe butuci de lemn. Era înconjurată de cruci și morminte. Astăzi nu mai este nici biserica, nu mai sunt nici mormintele. Buldozerele au ras totul în calea lor în 1977, când autoritățile comuniste au dat ordin pentru începerea construirii stațiunii turistice Durău. Mormintele au fost dezafectate, au fost scoase osemintele și toate au fost mutate în groapa comună: călugări și mireni, la un loc. Astăzi, osemintele sunt îngropate într-un mormânt comun, aflat în incinta mănăstirii, lângă clopotnița veche din lemn. Maicile și călugării care au viețuit aici sunt pomeniți la parastas în fiecare zi.

Despre minunea care s-a petrecut atunci când excavatorul a fost ridicat asupra bisericii „Sfânta Sofia”, maica Daniela ne istorisește:

„Oamenii locului erau foarte credincioși și nu se găsea nimeni care să ridice excavatorul asupra bisericii. Nimeni nu voia. Un șef de brigadă s-a încumetat și a strivit-o, dar ‒ taina lui Dumnezeu! ‒ crucea de pe bolta bisericii a rămas agățată în aer cam un minut-două. Toată lumea s-a cutremurat! A fost un semn. Iar omul respectiv, la puțin timp după aceea, a murit în mod inexplicabil: era pe trotuar și a dat peste el o mașină. Dumnezeu să-l mântuiască!”.

Catapeteasma bisericii din cimitir a fost salvată și acum este expusă în Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Daniil Siihastrul” de la Durău.

***

Ieșim pe poarta mănăstirii și urcăm ușor pe drumul ce ni se deschide înainte. După o sută de metri ajungem la un loc îngrădit, cu câțiva copaci și pe ici, pe colo, movilițe de pământ și rămășițe de cruci din piatră. Aici a fost cândva cimitirul Mănăstirii Durău. Deschidem o poartă mică în stânga. Pe locul unde a fost bisericuța „Sfânta Sofia” din cimitir a fost ridicată o troiță și un lăcaș micuț alături, care imită o biserică. Aici veghează o candelă arzând. „Vedeți pe ce călcăm noi? Comuniștii voiau să facă aici parc, și cei de azi ‒ la fel, dar nu se realizează, pentru că nu e voia lui Dumnezeu”, spune maica Daniela

( Maria Burla )

[cristiboss56]

„Nu plânge, mamă. Sunt veșnic!”

Această frază de mare importanță nu a spus-o un oarecare preot, teolog sau un creștin virtuos, ci a spus-o un copilaș! Un băiețel de aproape cinci ani! Era bolnav de cancer la cap. Suferea mult și, pentru că era un copilaș minunat, îl iubeau mult și doctorii, rămânând mult timp alături de el. Acela însă le spunea: „Mergeți și la alți bolnavi. Vă vor și ei alături!”.
Când situația sa se înrăutățise, suferea și mai mult. Mama lui nu se putea abține și plângea în fața lui. În timp ce-și petrecea ultimele ore pe acest pământ, dintr-odată și-a fixat serios privirea sa asupra mamei și i-a spus următoarea frază, uluitoare pentru un copil de cinci ani: „Nu plânge, mamă. Sunt veșnic!”.
Cine i-a pus în gura sa cuvintele acestea adevărate și de o mare importanță? Cu siguranță a fost luminat de Dumnezeu acest fericit copil martir.
„Sunt veșnic!” - iată adevărul și îndemnul cel mai important pentru orice om!

(Fragment din cartea „Mângâiere a dragostei divine”, Editura Sfintei Mănăstiri a Maicii Domnului Varnakovas, Dorida )

[cristiboss56]

S-a dus odată unul dintre ucenicii Cuviosului Macarie în cetate, ca să vândă lucrul mâinilor sale – coşniţe şi rogojini. Acolo l-a întâmpinat o femeie desfrânată, care văzând frumuseţea tânărului, s-a rănit de el şi l-a chemat la sine, ca şi cum voia să cumpere coşniţele pe care le vindea. Iar el, necunoscând gândul ei cel viclean, a intrat în casă.

Spunând vorbe desfrânate către dânsul, se ispitea, ca şi de demult egipteanca, pentru a înșela spre păcat pe Iosif cel curat. Iar fratele, văzându-se în primejdie, pentru că era aproape de căderea în păcat, şi-a întors mintea spre cer, zicând întru sine: „Cel ce ai izbăvit pe prorocul Tău din pântecele chitului, Hristoase Împărate, şi pe mine din marginea pierzării şi din moartea aceasta sufletească izbăveşte-mă, cu rugăciunile plăcutului Tău, ale lui Macarie, părintelui meu!”.

Şi îndată a fost răpit de o mână nevăzută, precum odinioară Avva a fost luat de îngeri, şi în chilia sa s-a dus. Iar acolo l-a aflat pe Sfântul Macarie rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, ca din primejdia ce era de faţă să se izbăvească ucenicul său. Pentru că ştia ceea ce se făcea, iar pe cele de departe ca şi pe cele de aproape le vedea cu ochii minţii. Deci, văzând pe ucenicul său, a zis: „Mulţumire să dăm, o! fiule, iubitorului de oameni Dumnezeu, căci din gura balaurului şi din porţile iadului Te-a izbăvit, răpindu-te cu dumnezeiasca Sa putere din căderea în păcat şi aducându-te în chilie, precum odinioară a adus pe Apostolul Său, Filip”.

Astfel, rugăciunile Cuviosului acestuia puteau mult spre Dumnezeu. Oarecând, singur fiind răpit prin văzduh, s-a aflat la o mare depărtare. Pentru că ducând coşniţe de la schit, se ostenise. Apoi a şezut şi s-a rugat, zicând: „O! Dumnezeule, Tu ştii că am slăbit...”. Şi îndată s-a aflat lângă râul unde voia să meargă.

[cristiboss56]

Părintele Paisie, zăcând ultimii săi ani în pat, cu un picior rupt, fără vedere, din cauza unei duble cataracte la ochi, şi aproape surd, la vârsta lui de peste 90 de ani, ori de câte ori avea câte o tulburare sau durere sau mâhnire, el se ruga şi plângea, zicând în taină: „Iar am supărat pe Dumnezeu!” Apoi striga încet cu lacrimi: „Iartă-mă, Doamne, că mult Te-am supărat! Măicuţa Domnului, nu mă lăsa că nu mai am nici o putere! Încotro s-apuc şi unde să mă duc? Te aştept, Iisuse bun, Te aştept aici, plângând în drum!...”

Ucenicul vâzând durerea părintelui, plângea şi el de mila lui. Dar bătrânul nu ştia că este în chilie. Apoi iar se însenina la faţă, se însemna de trei ori cu Sfânta Cruce, îşi ştergea lacrimile cu un prosop şi continua să se roage în taină cu rugăciunea inimii, clătinându-şi uşor capul între perne.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul)

[cristiboss56]

Cuviosul Mucenic Anastasie în temniţă fiind, nu înceta ziua şi noaptea a preamări pe Atotputernicul Dumnezeu. Şi avea cu sine legat şi pe altul, pe un tânăr din slugile lui Marzavan, osândit pentru o faptă rea, cu care împreună era legat cu un lanţ de grumaz şi cu altul de picioare. Deci, îi era foarte greu sfântului, de vreme ce, când se scula la rugăciune la miezul nopţii, era nevoie ca să deştepte, chiar nevrând, pe împreună legatul său, care-l socotea ca păcat făcut împotriva aproapelui – căci pe cel obosit cu aceeaşi greutate prin cărarea pietrelor şi adormit îl deştepta.

Deci, de multe ori vrând să facă rugăciunile cele de miezul nopţii, nu îndrăznea să se scoale pe picioarele sale, ca să nu-şi deştepte prietenul şi să-i taie odihna. Şi astfel piciorul său, lângă piciorul aceluia ţinându-şi, grumajii săi spre grumajii lui aplecându-şi, îşi săvârşea obişnuitele rugăciuni către Dumnezeu. Acolo erau şi alţi legaţi şezând deosebit, între care era şi un evreu de neam cinstit şi bun la obicei. Acela, văzând pe Sfântul Anastasie, ziua ostenindu-se cu cărarea pietrelor, iar noaptea petrecând întru laudă lui Dumnezeu, se mira, zicând întru sine: cine este omul acesta şi cum voieşte să-i fie sfârşitul?

Într-o noapte, sfântul rugându-se la Dumnezeu, după obiceiul său, iudeul acela zăcând la pământ, nu dormea şi deodată a văzut o lumină în temniţă. Și-a întors ochii către sfântul şi a văzut bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe, luminoase şi strălucind ca soarele, care pe sfântul mucenic înconjurându-l, părea îmbrăcat cu aceeaşi strălucire. Evreul acela, singurul care nu dormea, privea cu dinadinsul şi zicea întru sine, cu multă mirare: „Dumnezeule sfinte, aceştia sunt îngeri!”. Apoi, spre bărbaţii aceia mai cu dinadinsul privind, i-a văzut având omofoare şi ţinând în mâini cruci. Deci, zicea întru sine: „Episcopi sunt aceştia?”. Iar privind mai mult spre sfântul, a văzut pe un tânăr mai luminos, stând înaintea lui Anastasie cu o cădelniţă de aur, plină cu cărbuni de foc, în care punând tămâie, tămâia pe mucenicul.

Aceasta văzând-o legatul acela, care nu dormea, deşteptă cu mâinile pe celălalt legat, care dormea aproape de sine, care era creştin şi fusese eparh al Scitopolei – vrând ca şi acela să vadă acea minune ce se arăta. Dar nu putea să-şi mişte picioarele sau mâinile, că era mai cu totul amorţit de înspăimântarea chinului sau din voia dumnezeiască, ca să economisească ceva mai ascuns. Apoi abia deşteptându-l pe acela, îi zicea: „Vezi ce este?”. Dar abia zicând acel cuvânt, îndată vedenia nu s-a mai văzut. Şi a spus evreul acela credinciosului toate cele văzute, cu multă plăcere sufletească şi cu umilinţa inimii. Preamăriră, deci, pe Hristos Dumnezeu.