Imaturitate duhovniceasca

[OvidiuO]

Chiar daca este preluat de pe alt site, mi s-a parut important de stiut.
de aici: http://www.odaia.go.ro/manastire.html

1 - Cursa mândriei spirituale

Mândria spirituală este o cursă usoară pentru cei noi în credintă, care vin în contact cu viata monahală si care caută si se străduiesc să trăiască o viată duhovnicească cu adevărat ortodoxă. Poate fi o cursă mai ales pentru cei care vin în mănăstiri si care caută îndrumare duhovnicească, nestiind ce înseamnă o viata ortodoxă adevărată în lume, într-o parohie.

Oamenii credinciosi merg la mănăstiri si văd nevointa unor oameni si felul în care se fac lucrurile potrivit traditiei monahale, si vor să o imite - dar fără să o înteleagă. Pelerinii merg si întâlnesc stareti si monahi înduhovniciti cu vieti care, după părerea lor, sunt mult mai "duhovnicesti" decât cea a parohului lor - asa ajung să-l judece pe acesta pentru că nu răspunde cum trebuie nevoilor lor duhovnicesti. Merg la spovedanie, construiesc o relatie duhovnicească cu un părinte dintr-o mănăstire si cred că numai acela este drumul către mântuire. Primesc îndrumări duhovnicesti pe care le interpretează gresit. Uneori, oamenii primesc sfaturi nepotrivite si, din nefericire, fac din acestea criteriul ultim pentru o viată duhovnicească. Alteori oamenii merg la mănăstire sau la un bătrân care a avut probleme cu Biserica si care nu este sub ascultare. Atunci pelerinul devenit ucenic devine prins în auto-justificarea acelui bătrân rătăcit, ceea ce în unele cazuri conduce la schismă.

Nevointa exterioară excesivă, falsa smerenie, îndeletnicirea cu bârfe si cu "problemele" Bisericii, judecarea oamenilor după nevointa sau pozitia lor fată de aceste probleme, siguranta de sine că numai el stie cum stau lucrurile si - poate cel mai periculos dintre toate - idolatrizarea unei persoane sau loc ca simbol ultim al Ortodoxiei, toate acestea pot fi manifestări ale aceste boli. Toate sunt aspecte ale imaturitătii duhovnicesti. Ce lipseste din toate este Hristos si adevărata luptă cu sinele.

2 - Cucernicia excesivă

Nevointa pentru Hristos si Biserică sunt lucruri mari si minunate; dar nevointa adevărată este foarte diferită de acea nevointă care vine din patimile omului. Nevointa carnală cuprinde mereu o anumită auto-multumire sau egocentrism, prin care omul se prezintă pe sine ca adevăratul ortodox, adevăratul cucernic si "cunoscător". Nevointa adevărată nu este îndreptată către nimic altceva decât unirea cu Hristos si este împotriva slăbiciunilor personale. În nevointa adevărată nu este ipocrizie. Falsa nevointă, înselarea si mândria spirituală sunt întotdeauna ipocrite.

Cucernicia este un important mijloc de personalizare a trăirii si tainei credintei. Plecăciunile, semnul crucii, comportamentul înfrânat si toate celelalte forme primite din Traditie sunt foarte folositoare. Ele nu trebuie însă folosite decât ca o arătare a iubirii noastre de Dumnezeu. Nu trebuie folosite pentru a-i învăta pe altii că ei fac lucrurile gresit sau pentru a-i condamna pe altii pentru necucernicia lor; cu atât mai putin, pentru a le arăta altora că "eu stiu mai bine". În multe mănăstiri, regulile pentru manifestarea exterioară a cucerniciei - metaniile, semnul crucii, plecăciunile si celelalte - trebuie respectate cu mare atentie; în parohii, pe de altă parte, ele nu sunt foarte respectate. Omul nu trebuie să atragă niciodată atentia asupra sa printr-o cucernicie exterioară excesivă. Aceasta nu face decât să hrănească mândria de sine si egocentrismul din noi, în acelasi timp distrăgându-i pe ceilalti de la rugăciune.

Regulile postului intră si ele aici. În general mănăstirile urmează aceste reguli foarte strict. Nu există însă nici o deosebire între regulile de postire pentru monahi si cele pentru laici. Însă aceasta nu înseamnă că unul trebuie să judece sau să discute felul în care posteste sau nu posteste un altul. Nu numai că aceasta este de obicei o ipocrizie, dar se scapă din vedere ce este important. Postirea si toate celelalte reguli ale Bisericii sunt un mijloc si nu un scop. Dacă postim, si suntem mândri de aceasta, si judecăm pe altul care nu este asa de strict, atunci ar fi mai bine pentru noi să nu postim deloc (Romani 14:3 si următoarele).

Aceeasi regulă se aplică si vietii liturgice din Biserică. Mănăstirile, prin alcătuirea lor, tin slujbele foarte strict după vechiul Tipic al Sf. Sava. Slujbele pot dura ore în sir si uneori ocupă o mare parte din zi. Oricum, nu există nici o diferentă, cel putin în traditiile slave, între slujbele pentru mănăstiri si cele pentru parohii. Pentru pelerinul sosit la mănăstire, slujbbele pot părea la început prea lungi, ca apoi el să nu-si mai dorească nimic altceva. Slujbele din parohii, scurtate dintr-o necesitate pastorală, pot părea incomplete.

Există mai multe ispite aici. Prima este aceea de a crede că mănăstirile fac lucrurile "cum trebuie" si că parohia nu. A doua ispită este a crede că din slujbele parohiei lipseste harul si că viata liturgică/duhovnicească nu prea este luată în serios. Aceasta duce la judecarea preotului paroh ca fiind mai putin "duhovnicesc" si lenes pentru că scurtează slujbele. Nu mai tinem minte că la primele noastre slujbe de la mănăstire, abia asteptam să prindem un loc să stăm jos, ne uitam la ceas din cinci în cinci minute si ne întrebam când se mai termină odată! Parohiile scurtează slujbele din necesitate pastorală, la alegerea parohului. Nu trebuie să-l judecăm pe preot atunci când face tot ce poate.

3 - Judecarea

Cel mai mare păcat este să judeci pe cineva, mai ales pe preot. Standardul pe care îl stabilim noi pentru preot este de obicei foarte ridicat si nici măcar noi nu îl putem atinge. Orice astfel de judecare este ipocrizie. Viata unui preot paroh este foarte diferită si plină de diferite griji, preocupări si responsabilităti, în comparatie cu cea a unui ieromonah dintr-o mănăstire. Laicii văd foarte putine din viata adevărată a preotului lor. Multi cred că el lucrează numai două ore, duminica! A fi preot înseamnă de fapt cel putin opt ore pe zi. Cum de-l pot judeca laicii? În special "duhovnicia" lui?

Ieromonahul poate părea mai "duhovnicesc" pentru că stă în biserică sase-opt ore pe zi si are putine responsabilităti. Încercati să faceti aceasta cu o familie si cu zeci sau sute de enoriasi. Ascetismul traiului în lume si al slujirii lui Hristos, ca preot sau laic, este la fel de mare ca si cel al unui monah dintr-o mănăstire. Este nevoie de "duhovnicie" pentru aceasta. Detaliile însă diferă de la caz la caz.

4 - Abuzul de îndrumări duhovnicesti

Deseori oamenii merg la mănăstire pentru îndrumare duhovnicească si spovedanie. Este o veche si respectată traditie ortodoxă să ai ca duhovnic un bătrân dintr-o mănăstire si să-ti îndrumi viata după el. Uneori oamenii merg la un bătrân pentru marile probleme ale vietii. Este, de asemenea, adevărat că unii se relationează mai bine cu preotul lor paroh.

Dacă Biserica este un spital duhovnicesc, atunci mănăstirile sunt sectiile de terapie intensivă, cu specialistii aferenti. Nu mergi la medicul de familie când ai cancer si nici la neurochirurg pentru o răceală. Bătrânii sunt acei specialisti care prin ani de curătire si experientă ascetică stiu cum să trateze multe dintr marile problemel ale vietii cu care vin oamenii. Multi au daruri duhocnicesti. Multi nu au. Majoritatea monahilor nu sunt deloc bătrâni. Aceasta nu afectează capacitatea lor de a fi duhovnic, mângâietor si părinte. Fie că este preotul paroh, un ieromonah, un staret sau o maică, izvorul îndrumărilor si al mângâierii este în ultimă instantă acelasi: Dumnezeu.

Un bătrân adevărat este cel care îi transmite omului un sentiment de libertate, chiar si atunci când vorbeste despre voia Domnului. Nu există aici nici manipulare si nici un plan personal. Bătrânul pur si simplu doreste mântuirea persoanei si este un vas al dragostei si iertării lui Dumnezeu. Marea ispită aici este aceea de a-l idolatriza pe bătrân si de a-l aseza în locul lui Hristos. Un cult al personalitătii care conduce la pierderea atât a bătrânului, cât si a ucenicilor.

Ascultarea este foarte importantă în viata duhovnicească. Totusi, ea are anumite limite. Nu poate cuprinde nimic ilegal sau imoral. Adevărata ascultare duhovnicească are un tel: acela de a ne aduce în ascultare de Dumnezeu. Ea se face întotdeauna în Biserică si întotdeauna către o mai mare părtăsie, atât eclezială, atât la nivel bisericesc, cât si personal.

O mare ispită, în special pentru americani, este aceea de a încerca să găsească un bătrân (sau preot sau episcop) "vrednic de ascultarea mea". Aceasta este mândrie si înselare spirituală. Am putea crede că avem nevoie de un mare bătrân, cel mai bun, pentru a face ascultare, pentru că numai cei înzestrati ne pot întelege si pentru că "eu pot face ascultare numai de unul care îmi recunoaste si dezvoltă potentialul". Aceasta nu este altceva decât închipuire, înselare si arogantă - omul se consideră a fi în sfere înalte. În realitate, cu o asemenea gândire, întâlnirea cu un mare bătrân nu ar face decât să ne aducă cu picioarele pe pământ. Din mândrie nu am suporta aceasta si am ignora sfaturile sale.

5 - Bârfa bisericească

O ultimă mare ispită este bârfirea oamenilor, locurilor, obiceiurilor si în special a "problemelor" cu care se confruntă Biserica. Cine face ce, cine cum slujeste si cu cine, toate sunt bârfe; fie că este vorba de probleme mai mari, cum ar fi ecumenismul, calendarul sau ce se învată sau nu se învată la un seminar, toate sunt de putin folos si sunt cu păcat. Domnul a spus că vom da socoteală pentru orice cuvânt ne iese pe gură.

Nu numai că bârfa are de-a face cu judecarea oamenilor, în special a ierarhilor, clerului si învătătorilor care vor da singuri socoteală înaintea lui Dumnezeu; ea ne abate de la singurul lucru de trebuintă: căutarea mântuirii. În relatia cu Dumnezeu trebuie să urmărim mântuirea noastră, nu lucruri asupra cărora nu avem nici o putere. Unul dintre cele mai triste lucruri este acela că mănăstirile au tendinta să atragă oameni care, în numele unei anumite seriozităti fată de viata lor duhovnicească, cad în această înselare, bârfa si judecarea altora distrugându-le sufletele.

Este destul de rău că oamenii vorbesc despre asemenea lucruri; multi citesc publicatii de scandal. Internetul e cel mai mare vehicul pentru bârfe de acest fel. Aceasta nu este altceva decât pornografie eclesială. Trebuie evitată cu orice pret!

[krabu]

Doamne ajută! Foarte frumos şi normal, greu de urmat.

[cozia]

Totul este sa ne aducem aminte.Stiu ca rugaciunile dese si sincere sunt bune ca sa ne trezim, sunt ca niste palme:)

În prealabil postat de cozia

Totul este sa ne aducem aminte. Stiu ca rugaciunile dese si sincere sunt bune ca sa ne trezim, sunt ca niste palme:)

:) multumesc, andrei, pentru viziunea ta practica.

[cod_gabriel]

Magistral articolul. Ni se cam aplica si noua, forumistilor, pentru ca aproape fiecare ne regasim pe undeva in aceasta descriere a imaturitatii duhovnicesti. Dupa parerea mea, insusi faptul ca postam aici ne face vrednici de a ne numara printre cei descrisi in acest articol.

Cred ca depinde foarte mult de pretentiile pe care le avem de la noi insine. Daca avem pretentii, atunci ascultam de duhovnic, mai citim, ca sa intelegem si speram in mila lui Dumnezeu, ca ne va da Duh Sfant. E cineva perfect? Nu. Chiar aseara am citit din scrierile Sf. Vasile si am inteles in sfarsit, de ce trebuie sa ne consideram praf si pulbere, viermi, comparativ cu Dumnezeu.
Personal nu am nimic impotriva sa invat de la altul, care stie mai mult. Si Sfintii stiu mai mult ca noi, oamenii obisnuiti.
Pentru mine mersul la manastire a fost ca un "curs de reciclare".
Cred ca mai e un pericol: din teama de a nu exagera in cele duhovnicesti, sa nu facem nici cat e necesar.

[windorin]

Ce mi s'a parut mereu fascinant este faptul ca niciodata varsta nu a fost direct proportionala cu intelepciunea si maturitatea. Un copil sau un tanar de 20 de ani pot fi cu mult mai intelepti si mai maturi decat un batran sau un om de 50 de ani.

Aceasta cred ca se bazeaza numai si numai pe legatura lor cu lucrurile cele ziditoare, cu adevaratul sistem de valori crestine, cu Hristos si cu observarea atenta a vietii sfintilor de langa noi.