Psalmul 50 pentru ce se citeste? dar celelalte psalmii ?

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 105


Aliluia.

În Psalmul 104, proorocescul cuvînt a povestit dumnezeieştile faceri de bine, iar întru acesta le pomeneşte iarăşi, şi prihăneşte nemulţumirea primitorilor acestora şi ne învaţă feluritele pedepse aduse asupra lor. Şi s-a închipuit ca despre faţa celor bine-credincioşi, care tînguiesc primejdiile de obşte şi se roagă a dobîndi cruţare.
Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun, că în veac este mila Lui!
Lăudaţi-L pe Stăpînul pentru facerile de bine mai dinainte şi aşteptaţi nădejdile cele bune, că bun şi iubitor de oameni este Stăpînul şi pururea arată a Sa milă! Apoi, învaţă că povestirea dumnezeieştilor minuni covîrşeşte firea oamenilor:
2 Cine va grăi puterile Domnului, cine va face auzite toate laudele Lui?
Nici un cuvînt nu ajunge spre cîntarea de laudă a Dumnezeului tuturor.
3 Fericiţi – cei ce păzesc judecata şi fac dreptate în toată vremea.
Fericirea faptei bune intră sub simţirea păcatului, că cel ce pătimeşte osîndele pentru păcat fericeşte pe cei izbăviţi de acesta, ce şi-au împodobit viaţa lor cu dreptate. Şi fericeşte nu pe cel ce a lucrat dreptatea o dată, ci pe cel ce urmează pururea şi necurmat urmelor ei.
4 Adu-Ţi aminte de noi, Doamne, întru bunăvoirea norodului Tău, cercetează-ne pe noi întru mîntuirea Ta,
Aici, însemnează norodul cel nou şi Biserica cea din neamuri, pe care a învrednicit-o de mîntuire, a căreia împărtăşire învaţă a o răpi mulţimea Iudeilor. Şi împreună-glăsuiesc cu înţelegerea aceasta şi cele adăugate:
5 ca să vedem bunătatea aleşilor Tăi, să ne veselim cu veselia neamului Tău, să ne lăudăm cu moştenirea Ta.
Ne rugăm – zice – să ne împărtăşim de veselia neamului Tău celui nou şi să ne facem părtaşi ai bunătăţii dăruite acelora.
6 Greşit-am cu părinţii noştri, nelegiuit-am, nedreptăţit-am.
Că - zice – de la părinţi am primit călcarea legilor Tale, ca pe o moştenire. Iar „părinţii” numeşte nu pe Sfinţii Patriarhi, ci pe cei ce au fost după dînşii. Că prin cele adăugate aceasta a arătat:
7 Părinţii noştri în Egipt n-au înţeles minunile Tale, şi nu şi-au adus aminte de mulţimea milei Tale
Că, atîtea minuni făcîndu-se pentru dînşii în Egipt, n-au voit a cunoaşte a Ta putere.
şi Te-au amărît suindu-se la Marea Roşie.
Că, după ce au văzut pe Egipteni gonindu-i şi marea oprindu-le fuga, n-au voit a aştepta ajutorul de la Tine, ci strigau asupra marelui Moisi, zicînd: „Ne-ai scos să ne ucizi în pustia aceasta, ca şi cînd nu era mormîntul în Egipt!” Dar, cu toate acestea şi arătîndu-se atîta de nemulţumitori, i-a învrednicit de mîntuire. Că aceasta a adăugat:

[patinina34]

8 Şi i-a mîntuit pe dînşii pentru numele Său, ca să cunoască puterea Lui.
9 Şi a certat Marea Roşie, şi s-a secat, şi i-a povăţuit pe dînşii prin adînc ca în pustie;
10 şi i-a mîntuit pe dînşii din mîna celor ce îi urau şi i-a izbăvit din mîna vrăjmaşului lor.
Că, golind cu cuvîntul fundul mării, adîncul cel mult l-a arătat cîmpie pustie, umblată de cai şi de care. Că - de vreme ce în pustietăţi este multă lesnire şi neîmpiedicare celor ce aleargă, nici copaci fiind, nici garduri împiedicîndu-i – a arătat lesnirea trecerii prin pilda şi asemănarea pustiei.
11 Acoperit-a apa pe cei ce îi necăjeau pe dînşii, nici unul dintr-înşii n-a rămas.
Că i-a cufundat pe toţi Egiptenii, şi aceeaşi mare le-a adus Evreilor mîntuire, iar Egiptenilor pedeapsă.
12 Şi au crezut cuvîntului Lui, şi au cîntat lauda Lui.
Pentru că povăţuitor al bărbaţilor ce lăudau era marele Moisi, iar al cetei muierilor - Mariam Proorociţa. Şi este scrisă şi cîntarea.
13 Sîrguit-au, uitat-au lucrurile Lui, n-au suferit sfatul Lui;
14 şi au poftit poftă în pustie şi au ispitit pe Dumnezeu în loc fără de apă.
Că, avînd atîtea şi astfel de încredinţări ale dumnezeieştii puteri, n-au cerut să-şi ia cele de trebuinţă, nici n-au aşteptat dumnezeiasca dăruire, ci îndată s-au pornit cu ocări asupra dumnezeieştilor slujitori.
15 Şi le-a dat cererea lor, săturat-a sufletele lor.
„Cerere” a numit pofta, că nu au cerut, ci au grăit de rău. Dar, cu toate acestea, le-a dat lor şi îndestulare de cărnuri, şi pîine nefăcută de mîini, şi apă prea-dulce şi cu îndestulare.
16 Şi au mîniat pe Moisi în tabără, şi pe Aaron, sfîntul Domnului.
Căci Core şi adunarea acestuia s-au ispitit să răpească preoţia, iar Datan şi Aviron au cugetat altă tiranie.
17 S-a deschis pămîntul, şi a înghiţit pe Datan şi a acoperit întru adunare pe Aviron.
18 Şi s-a aprins foc întru adunarea lor, văpaie de tot a ars pe păcătoşi.
Datan şi Aviron s-au cufundat împreună cu toată familia lor, iar Core şi cei împreună cu dînsul s-au ars de tot cu foc slobozit de Dumnezeu.[COLOR=#800080][1][/COLOR]Iar Dumnezeu a adus pedepse asupra lor pentru a-i sili pe ceilalţi să se înţelepţească, dar nu au voit a lua de aici nici un folos. Şi acest lucru îl arată povestirea celor îndrăznite de dînşii:
19 Şi au făcut viţel în Horib,
Nu aşa prost a pomenit muntele, ci arătînd covîrşirea păgînătăţii: că întru acesta S-a arătat Domnul tuturor, întru acesta i-a umplut de groază pe dînşii, arătîndu-Se cu mulţime de foc, folosind trîmbiţe, şi lovind cu trăsnete urechile lor şi aducînd cu atîta frică punerea de lege. Întru acesta au îndrăznit păgînătatea,
şi s-au închinat celui cioplit
Acest lucru este prihănirea altei nebunii, că au adus cinstea cea dumnezeiască lucrului pe care îl vedeau că şi-a primit chipul prin meşteşug omenesc.
20 şi au schimbat mărirea Lui întru asemănare de viţel ce mănîncă iarbă.
Foarte potrivit a povestit cu jale nebunia lor: că - în loc de a Celui ce atîtea minuni a făcut, şi a dăruit mîntuirea aceea prea-slăvită şi atîtea a putut a lucra - au cinstit icoană de viţel, al căreia întîi chip[COLOR=#800080][2][/COLOR]are trebuinţă de hrană. Şi hrană a viţelului nu este pîinea ce se aduce celor cuvîntători, ci buruieni şi iarbă. Iar a viţelului - celui ce firea îi este necuvîntătoare, şi hrana îi este iarba, şi slujba lui este dăruită oamenilor - icoana este cu mult mai proastă, că nu e numai necuvîntătoare, ci şi neînsufleţită, şi nu poate nici a lucra, nici a mugi şi a zbiera, nici a mînca. Dar ei au ispitit-o pe cea neputincioasă mai mult decît pe Dumnezeul tuturor.
21 Şi au uitat pe Dumnezeu, Cel ce i-a mîntuit pe dînşii, Cel ce a făcut lucruri mari în Egipt,
22 minunate în pămîntul lui Ham, înfricoşate în Marea Roşie.
Că nu şi-au adus aminte nici de a loru-şi mîntuire, nici de pedeapsa Egiptenilor, nici de minunea cea mare a mării, ci toate au zburat de la dînşii de năprasnă.

[patinina34]

23 Şi a zis ca să-i piardă pe dînşii, de nu ar fi stătut Moisi cel ales al Lui întru zdrobire înaintea Lui, ca să întoarcă mînia Lui, ca să nu-i piardă pe dînşii.
Pentru că - după ce a zis Dumnezeul tuturor: „Lasă-Mă! Şi, fiindcă M-am mîniat, cu urgie îi voi zdrobi pe dînşii, şi te voi face pe tine întru neam mare” - Fericitul Moisi a zis: „De le vei lăsa lor păcatul, lasă-l! Iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea întru care m-ai scris!”
24 Şi au defăimat pămîntul cel dorit, n-au crezut cuvîntului Lui
25 şi au cîrtit întru sălaşele lor, n-au ascultat glasul Domnului.
Face pomenire de altă nesupunere: pentru că, poruncindu-le Dumnezeu să intre în pămîntul făgăduit, ei se împotriveau arătat, primind în lăuntru patima fricii şi zicînd că Hanaaneii sînt mai viteji decît dînşii iar ei nu au putere din destul spre a se pune împotriva acelora. Şi acesta era semn vădit de necredinţă, pentru că era drept ca cei ce fuseseră înşişi văzători ai atîtor minuni ca acestea să se încreadă întru toate în puterea Celui ce i-a mîntuit.
26 Atunci a ridicat mîna Sa asupra lor, ca să-i surpe pe ei în pustie,
27 şi ca să surpe sămînţa lor întru neamuri şi să-i risipească pe dînşii prin ţări.
Şi a voit să pună pedeapsa potrivită asupra necredinţei lor şi să aducă pieirea asupra tuturor deodată, dar, folosind obişnuita iubire de oameni, a adus asupra lor oarecare muncă din parte.
28 Şi au jertfit lui Belfegor, şi au mîncat jertfele morţilor
29 şi L-au întărîtat pe El întru izvodirile lor,
Alunecînd iarăşi întru desfrînare şi amestecîndu-se cu muieri Moavitence, au deprins păgînătatea acelora. Iar „Belfegor” este un idol care era cinstit la aceia: Fegor se numea locul idolului, iar Baal – idolul. Şi se zice că în limba elinească acesta se numea Cronos[COLOR=#800080][3][/COLOR]. Iar „jertfe ale morţilor” numeşte pe cele ce la Elini se cheamă „turnări”, pe care obişnuiau a le aduce morţilor, dar nu ar fi greşit cineva de i-ar fi numit „morţi” şi pe cei ce se numesc „dumnezei”.
şi s-a înmulţit întru dînşii căderea.
Că iarăşi a adus asupra lor altă moarte.
30 Şi a stătut Fineas şi L-a îmblînzit, şi a încetat zdrobirea.
31 Şi s-a socotit lui întru dreptate în neam şi în neam pînă în veac.
În loc de „sfărîmare”, Simmah a zis „rană”. Şi istoria ne învaţă şi aceasta, fiindcă pe Zambri, cel ce a suferit a prea-curvi la arătare cu o oarecare Madianiteancă, Fineas[COLOR=#800080][4][/COLOR]l-a ucis cu suliţa, împreună cu muierea. Primind rîvna acestuia, Dumnezeu l-a lăudat şi a oprit pedeapsa adusă asupra celorlalţi.
32 Şi L-au mîniat pe El la apa împotrivă-grăirii, şi s-a supărat Moisi pentru dînşii,
33 că au amărît duhul lui, şi a deosebit întru buzele sale.
Pentru că, atunci cînd plîngea el pentru sora sa, au cerut cele de trebuinţă apropiindu-se la dînsul cu multă nerînduială; iar el, fiind îmbulzit de mîhnirea plînsului, şi văzînd desfrînarea lor şi fiind împresurat de mînie şi de scîrbă, nu a slujit dumnezeieştii porunci cu obişnuita bună-potrivire, ci a lovit piatra şi a scos apă amestecînd cu cuvintele oarecare îndoire. Că asta arată acest „a deosebit întru buzele sale”, în loc de: Nu fără de îndoire a rostit cuvintele. Că zice: „A zis Moisi către dînşii: Au doară din piatra aceasta voi scoate vouă apă?” Pentru aceasta, Dumnezeul tuturor nu i-a dat nici lui pămîntul făgăduit părinţilor, ci i-a poruncit să-şi primească sfîrşitul vieţii, iar făgăduinţa a împlinit-o prin Iisus Navi. Şi Ocîrmuitorul tuturor a pus asupra lui această pedeapsă, dar a făcut-o altele iconomisind. Întîi că, ştiind nebunia Iudeilor, nu a lăsat ca toată făgăduinţa să ia sfîrşit printr-însul, ca să nu-l socotească pe dînsul dumnezeu; căci cei ce făcuseră dumnezeu chipul viţelului, ce feluri de cinste nu ar fi adus celui ce fusese slujitor al atîtor minuni? Pentru aceasta Dumnezeu a şi făcut să fie tăinuit mormîntul lui. Lîngă aceasta, a voit să arate şi vremelnicia punerii de lege, dintru cele întîmplate însuşi puitorului de lege: că, dacă puitorul de lege nu a dobîndit pămîntul făgăduit, de aici era lesne a cunoaşte că nici ei nu vor dobîndi această purtare de grijă prea multă vreme.
Aşa, după ce le-a povestit pe cele din pustie, mustră nelegiuirea lor din pămîntul făgăduinţei:
34 N-au pierdut neamurile pentru care a zis Domnul lor,
35 şi s-au amestecat între neamuri, şi au deprins lucrurile lor,
36 şi au slujit celor ciopliţi ai lor şi s-au smintit.
Pentru că, pentru împărtăşirea păgînătăţii, a oprit împreunarea cu muieri de alte seminţii, împreună cu începătura ridicînd din mijloc sfîrşitul, şi pierzînd rodul împreună cu rădăcina şi mai-nainte oprind cu răul cel mai mic pe cel mai mare. Dar ei, călcînd şi întru aceasta dumnezeiasca Lege, nici neamurile cele păgîne nu le-au pierdut de tot, nici nu au fugit de împărtăşirea cu dînsele, ci au rîvnit petrecerea lor cea rea.
37 Şi au jertfit pe fiii lor şi pe fiicele lor dracilor.
38 Şi au vărsat sînge nevinovat, sîngele fiilor lor şi al fiicelor pe care i-au jertfit celor ciopliţi ai lui Hanaan, şi s-a omorît pămîntul întru sîngiuri.
39 Şi s-au spurcat întru lucrurile lor
Au lăsat în urmă vîrful păgînătăţii, căci care covîrşire a păgînătăţii lasă să se pîngărească pămîntul cu sîngiuri de fii şi de fiice şi să se aducă jertfele acestora dracilor celor mîncători de sîngiuri? Că lui Dumnezeu nu le aduceau nici pe cele legiuite, iar idolilor - şi junghierile copiilor.
şi au curvit întru izvodirile lor.
Aici, „curvie” nu numeşte numai înverşunarea, ci şi slujba idolilor. Că - de vreme ce, uniţi fiind cu Dumnezeu, au iubit slujba acelora - după cuviinţă a numit „curvie” cinstirea dracilor.

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Ceea ce am povestit şi mai sus.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]„Proto-tip”, „model”, cum spunem acum.

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Kronos („timpul”), tatăl lui Zeus, unul din tartorii cei mai însemnaţi care bîntuie basmele mitologice ale Elinilor cei vechi, insuflate de satana însuşi.

[COLOR=#800080][4][/COLOR]Vezi Numerii, 25:1.

[patinina34]

40 Şi S-a mîniat cu iuţime Domnul asupra norodului Său, şi a urît moştenirea Sa.
41 Şi i-a dat pe dînşii în mîinile vrăjmaşilor lor, şi i-au stăpînit pe ei cei ce-i urau pe ei.
42 Şi i-au necăjit pe dînşii vrăjmaşii lor şi i-au împilat sub mîinile lor.
Acestea ne învaţă încă şi Istoria Judecătorilor şi Scriptura Împărăţiilor: că, neguţătorind folosul lor, i-a dat prin pedeapsă uneori Moavitenilor, alteori Amanitenilor, iar alteori Amaleciţilor, şi Madianiţilor şi celor de altă seminţie.
43 De multe ori i-a izbăvit pe dînşii, iar ei L-au amărît pe El întru sfatul lor, şi s-au împilat întru fărădelegea lor.
Că, după ce aducea asupră-le certarea, iarăşi îi împărtăşea de iubirea de oameni, iar ei Îi răsplăteau Lui cu cele împotrivă.
44 Şi a văzut Domnul cînd se necăjeau ei, a auzit rugăciunea lor.
Şi istoriile ne învaţă acestea: cum că s-au rugat lui Dumnezeu, fiind îmbulziţi de nevoie, şi au fost auziţi.
45 Şi Şi-a adus aminte de aşezămîntul Lui, şi S-a căit după mulţimea milei Lui
Că le-a dăruit milostivirea pentru făgăduinţele către părinţii lor. Iar „căinţă” numeşte încetarea pedepsei, fiindcă Dumnezeu nu are patima căinţei, nici nu Se împacă acum cu unele, iar apoi cu altele, ci, ocîrmuindu-le pe toate cu înţelepciune, aduce asupră pedepse şi dăruieşte iubirea de oameni.
46 şi i-a dat pe dînşii spre milostivire înaintea tuturor celor ce-i robiseră.
Aşa l-a îndulcit pe Chir, şi l-a înduplecat spre milă şi l-a făcut a da slobozenie celor robiţi.
47 Mîntuieşte-ne pe noi, Doamne Dumnezeul nostru, şi ne adună de prin neamuri, ca să ne mărturisim numelui Tău celui sfînt, ca să ne fălim întru lauda Ta!
Şi acestea arată că proorocescul cuvînt îi învaţă cum se cade să-L milostivească pe Dumnezeu şi să dobîndească de la Dînsul purtarea de grijă. Încă şi dumnezeiescul Apostol mai-nainte a vestit mîntuirea ce va să fie Iudeilor prin Ilie Tesviteanul: „Veni-va – zice – din Sion izbăvitorul, şi va întoarce păgînătatea de la Iacov. Şi acesta este lor aşezămîntul de la Mine, cînd voi lăsa păcatele lor.”[COLOR=#800080][1][/COLOR]Deci, după Preasfîntul Botez, nu zidirea Ierusalimului se cuvine a o aştepta ei, după basmele celor nebuni şi fără de minte, şi slujba Legii, şi jertfele cele necuvîntătoare, şi tăierea împrejur, şi sîmbăta şi stropirile împrejur, că acestea sînt bîrfiri de basme băbeşti, ci chemarea, şi cunoştinţa adevărului, şi credinţa întru Stăpînul Hristos şi petrecerea Noului Aşezămînt.[COLOR=#800080][2][/COLOR]
48 Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeul lui Israil din veac şi pînă în veac, şi va zice tot norodul: Fie, fie!
Că Domnul tuturor este lăudat în toate, Cel ce a fost Dumnezeul lui Israil, Cel ce a făcut atîtea pentru mîntuirea oamenilor. Şi se cuvine ca tot norodul să adauge pe „amin” lîngă glasul celor ce laudă, pentru că Evreul numeşte „amin şi amin” pe acest „fie, fie”. De unde a rămas şi obiceiul Bisericii ca, prin „amin”, norodul să se unească şi să se alcătuiască cu slavoslovia preotului, şi de aici să aducă împărtăşirea şi să ia blagoslovenia.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]În zilele Antihristului, înainte de a Doua Venire a Mîntuitorului Hristos şi deci de sfîrşitul acestei lumi, Proorocul Ilie va fi trimis pe pămînt pentru a creştina rămăşiţa lui Israil. Atunci, va încuia din nou ploaia şi va fi ucis de Antihristul, fiind lăsat să zacă trei zile pe uliţele Ierusalimului, spre marea bucurie a norodului.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]„Basmele celor nebuni şi fără de minte” se împlinesc acum, sub ochii noştri, căci Iudeii, pentru păcatele noastre, cu ajutorul tatălui lor satana şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu, sînt pe cale a zidi Templul, capiştea în care va fi încoronat Antihristul ca împărat al lumii.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 106

Aliluia.

De multe ori am arătat că Aşezămîntul cel Vechieste umbră a celui nou, dar şi din Psalmul de faţă este cu lesnire a ne învăţa aceasta, pentru că prooroceşte atît slobozenia Iudeilor, cît şi mîntuirea tuturor oamenilor. Şi are multă asemănare cu cei doi rînduiţi şi trecuţi mai-nainte: că cel al o sută patrulea are povestirea făgăduinţelor făcute de Dumnezeu către Patriarhi şi a darurilor date strănepoţilor acelora; iar cel de după acela ne-a învăţat, pe lîngă facerile de bine, nemulţumirea Iudeilor şi pedepsele aduse asupra lor pentru aceea; iar acesta mai-nainte vesteşte izbăvirea de robie, făcută pentru negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu. Dar, fiindcă întru aceia s-au zugrăvit umbrit cele ale noastre şi vedem şi întru Psalmul acesta proorociile mîntuirii noastre, cea mai mare parte a proorociei ni se potriveşte mai mult nouă decît acelora.
Mărturisiţi-vă Domnului, că este bun, că în veac este mila Lui!
Proorocescul cuvînt porunceşte iarăşi a-L lăuda pe Dumnezeu, Făcătorul de bine, şi zice că pricina cîntării de laudă este iubirea Lui de oameni.
2 Să zică cei izbăviţi de Domnul, pe care i-a izbăvit din mîna vrăjmaşului.
Se cădea ca şi Iudeii să-L laude pe Dumnezeu după ce s-au slobozit din robia Babilonienilor, şi noi, care ne-am izbăvit de tirania diavolului, se cuvine să facem aceasta pururea.
3 Şi din ţări i-a adunat pe dînşii: de la răsărituri, şi de la apusuri, şi de la miazănoapte şi de la mare.
Nu ne-am învăţat să se fi făcut acest lucru la Iudei, că prin toată lumea petrec risipiţi, ci a chemat şi a adunat Biserica din neamuri, care întru toate părţile lumii se află: şi întru ale răsăritului, şi întru ale apusului, şi întru ale amiezii zilei, şi întru ale amiezii nopţii. Şi este cu putinţă a vedea asemenea adunări pretutindeni peste tot pămîntul şi marea. Iar în vremea Iudeilor acest lucru s-a făcut umbrit, fiindcă întru acea vreme unii s-au întors din Babilon, şi puţini oarecari s-au adunat din Egipt şi din neamurile de prin laturile de aproape.
4 Rătăcit-au în pustie fără de apă,
Şi Babilonul era pustie fără de apă, că era pustiu de Dumnezeu; robind aceluia, mulţimea Iudeilor era lipsită de adăparea cea duhovnicească. Iar cei ce crezuseră din neamuri petreceau de asemenea în pustie şi în loc fără de apă, neavînd nădejde şi fiind fără de Dumnezeu, după cum zice dumnezeiescul Apostol.
calea cetăţii de locuit n-au aflat.
Că nici Iudeii nu puteau a scăpa de cei ce îi robiseră şi a dobîndi a lor patrie, nici cei ce au crezut din neamuri, mai-nainte de înomenirea Mîntuitorului, nu aflau calea ce îi aducea către dumnezeiasca cetate. Iar „cetate”, aici, se cuvine a înţelege petrecerea cu bună-credinţă.
5 Flămînzind şi însetînd, sufletul lor întru dînşii se sfîrşea.
Foamea dumnezeieştii învăţături îi tescuia şi pe aceştia, şi pe aceia: că Iudeii, robind în Babilon, erau lipsiţi de preoţi şi nu puteau împlini slujba Legii, iar neamurile iarăşi nu primeau Legeadumnezeiască şi nu se îndulceau de duhovniceasca învăţătură, prin care se hrănesc sufletele. Deci cu această foamete i-a îngrozit Dumnezeu pe Iudei, că: „Voi aduce Eu foamete pe pămînt, nu foamete de pîine, nici sete de apă, ci foamete de a auzi cuvîntul Domnului.”
6 Şi au strigat ei către Domnul cînd se necăjeau, şi de nevoile lor i-a izbăvit pe dînşii.
Cei bine-credincioşi lui Dumnezeu din Iudei aduceau rugăciunea. Şi acest lucru ne învaţă şi proorocia lui Daniil, pentru că şi el, şi Anania, şi Azaria şi Misail au căutat dumnezeiasca milostivire, jelindu-se pentru toţi. Iar neamurile, luptîndu-se cu primejdiile de tot felul, suspinau cu tînguiri şi plîngeri nemîngîiate, căci nu aveau nădejdea învierii şi nu căutau dezlegarea de la Dumnezeul tuturor a relelor ce le ţineau. Dar Iubitorul de oameni i-a văzut suspinînd, şi le-a dăruit milostivirea.
7 Şi i-a povăţuit pe dînşii la cale dreaptă, ca să meargă la cetatea de locuit.
Că Iudeilor le-a dăruit întoarcerea, prin Chir Persul, iar pe neamuri le-a povăţuit prin Sfinţii Apostoli şi le-a arătat cetatea cea de sus, care are temeliile în munţii cei sfinţi, al căreia meşter şi ziditor este Dumnezeu.
8 Mărturisească-se Domnului milele Lui, şi minunile Lui fiilor oamenilor.
Iar Simmah, aşa: „şi semnele către fiii oamenilor.” Însă nu mila aduce lui Dumnezeu lauda de mulţumire, nici minunile, ci cei ce au dobîndit atîtea bunătăţi: că slobozenia Iudeilor este minunată şi vrednică de mirare, dar mult mai minunată şi mai vrednică de mirare este mîntuirea lumii, şi schimbarea spre binele cel mai mare, şi încetarea înşelăciunii şi cunoştinţa adevărului. Iar a tuturor acestora este pricinuitoare dumnezeiasca milă, „că nu pentru dreptăţile noastre pe care le-am făcut - după cum zice dumnezeiescul Apostol - ci după multă mila Lui ne-a mîntuit pe noi prin baia naşterii de a doua oară şi prin înnoirea Duhului Sfînt, pe Care L-a vărsat peste noi din destul.”

[patinina34]

9 C-a săturat suflet deşert, şi suflet flămînd a umplut de bunătăţi,
10 pe cei ce şedeau întru întuneric şi în umbra morţii, pe cei ferecaţi cu sărăcie şi cu fier.
Atît pe Iudeii ce robeau, şi erau înjugaţi cu reaua pătimire şi topiţi de foamete i-a slobozit de relele ce îi ţineau, cît şi întreaga fire a oamenilor a hrănit-o cu dumnezeieştile învăţături, şi a slobozit-o de întunericul neştiinţei, şi a strălucit-o cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu, şi a risipit umbra morţii ce îi zăcea asupră, dîndu-i nădejdea învierii, şi legăturile cele tari ale păcatului le-a rupt, că zice: „Fiecare se strînge cu lanţurile păcatelor sale, şi vai de cei ce îşi trag păcatele lor ca şi cu o funie lungă, şi fărădelegile lor ca şi cu o curea de jug de junci.”
11 Că au amărît cuvintele lui Dumnezeu, şi sfatul Celui Preaînalt l-au întărîtat.
12 Şi s-a împilat întru ostenele inima lor, slăbit-a, şi nu era cine să le ajute.
Iar pricinuitor al durerilor acestora ale Iudeilor şi ale tuturor oamenilor este păcatul: că şi aceia s-au dat în robia Babilonienilor ca să se pedepsească, şi omenirea, după călcarea poruncii, s-a supus sub ticăloşia ostenelilor, că după aceasta a auzit Adam: „Blestemat va fi pămîntul întru lucrurile tale, mărăcini şi spini va răsări ţie, întru scîrbe vei mînca dintru dînsul întru toate zilele vieţii tale. Întru sudoarea feţei tale vei mînca pîinea ta, pînă ce te vei întoarce în pămîntul dintru care te-ai luat, că pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce.” Cu atîtea primejdii îmbulzindu-se, nu au aflat nici o dezlegare de relele ce le zăceau asupră, ci Cel ce i-a însortit pe dînşii cu acestea, tot El a dăruit şi izbăvirea de dînsele, că zice:
13 Şi au strigat către Domnul cînd se necăjeau, şi din nevoile lor i-a mîntuit pe ei.
14 Şi i-a scos pe dînşii dintru întuneric şi din umbra morţii, şi legăturile lor le-a rupt.
Că - milostivindu-Se şi spre unii, şi spre alţii - pe aceia i-a izbăvit de primejdiile ce zăceau asupră-le, iar pe aceştia i-a izbăvit din întunericul necunoştinţei, şi a rupt legăturile robiei.
15 Mărturisească-se Domnului milele Lui, şi minunile Lui fiilor oamenilor!
16 Că a sfărîmat porţi de aramă, şi zăvoare de fier a frînt,
„Porţi de aramă” şi „zăvoare de fier” a numit nescăparea de cele rele: că, precum celui ce este închis în lăuntrul unor uşi şi zăvoare îi este cu neputinţă a scăpa, aşa le era cu neputinţă Iudeilor să fugă de robia Babilonienilor, şi tuturor oamenilor de silnicia morţii. Şi numai dumnezeiasca milă a putut să risipească atît stăpînia acelora, cît şi a acesteia, şi să dăruiască dezlegarea celor mîhnicioase.
17 sprijinitu-i-a pe dînşii din calea fărădelegii lor, că pentru fărădelegile lor s-au împilat.
Nici Iudeii, nici toată firea oamenilor n-au căzut cu nedreptate întru cele mîhnicioase, ci şi aceştia, şi aceia plătesc osînde pentru acelea pe care le-au greşit. Dar şi pe unii, şi pe alţii, care se tăvăleau întru atîtea rele, i-a învrednicit de mîntuire.
18 Toată mîncarea o a urît sufletul lor, şi s-au apropiat pînă la porţile morţii.
Că Iudeii, fiind ţinuţi cu mulţimea relelor, se întorceau chiar şi de la hrană, cum a zis Proorocul şi într-un alt Psalm, vorbind ca despre aceia: „Că mi-am uitat a mînca pîinea mea.” Iar neamurile nu voiau a lua aminte nici la învăţăturile filosofilor lor, pentru care unii au hotărît moarte asupra lui Socrat, alţii l-au dat pe Anaxarh la străină şi neobişnuită pedeapsă[COLOR=#800080][1][/COLOR], iar alţii, amar căznindu-i pe ucenicii lui Pitagora[COLOR=#800080][2][/COLOR], au adus asupra lor moarte fără de vreme. Dar Dumnezeul tuturor a făcut să se dea cu împărtăşire hrana cea nemuritoare şi acestora, şi le-a plecat a alerga cu toată sîrguinţa către aceasta şi le-a slobozit din porţile morţii.
19 Şi au strigat ei către Domnul cînd se necăjeau, şi din nevoile lor i-a mîntuit pe dînşii.
Apoi, ne învaţă chipul mîntuirii:
20 Trimis-a cuvîntul Lui, şi i-a vindecat pe dînşii şi i-a izbăvit pe dînşii dintru stricăciunile lor.
Că Dumnezeu-Cuvîntul - înomenindu-Se şi ca om trimiţîndu-Se (căci ca Dumnezeu este nescris împrejur, şi stă pretutindeni de faţă şi pe toate le cuprinde) - a vindecat rănile cele de multe feluri ale sufletelor şi a însănătoşit gîndurile cele stricate. Aşa, a vindecat-o pe acea muiere păcătoasă şi i-a poruncit a îndrăzni; aşa, l-a întărit pe slăbănogul, zicînd: „Lasă-ţi-se ţie păcatele tale!”; aşa, a deschis tîlharului raiul; aşa, i-a arătat dascăli ai lumii pe vameşi; aşa, îi înnoieşte, şi îi curăţeşte şi îi izbăveşte de rănile păcatului pe cei ce se apropie la Preasfîntul Botez.
21 Mărturisească-se Domnului milele Lui, şi minunile Lui fiilor oamenilor!

[COLOR=#800080][1][/COLOR]Precum ştie toată lumea, Socrate a fost silit să bea cucută, dar stoicul Anaxarh a pătimit mult mai cumplit, căci Nicocreon, tiranul Ciprului, vîrîndu-l într-o pivă, l-a zdrobit cu pisăloage de fier. Mai-nainte însă, a vrut să-i taie limba, dar nu a apucat, fiindcă filosoful şi-a rupt-o singur cu dinţii şi i-a scuipat-o în faţă.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]Pytagoras, fîrtatul Elin al lui Buddha într-ale idolatriei gnostic-panteiste, aşadar întemeietorul ocultismului european, nu a urmărit doar dobîndirea unor puteri „spirituale”, ci şi a aceleia politice, pe care a şi avut-o o vreme aşa-zisa „Ligă Crotoniană” întemeiată de ucenicii săi. Aşa stînd lucrurile, era cît se poate de firesc ca pitagoreii să fie prigoniţi de către stăpînirea „laică”.

[patinina34]

22 Şi să jertfească Lui jertfă de laudă şi să vestească lucrurile Lui întru bucurie!
Deci – zice - pentru toate acestea, este drept a lăuda pe iubitorul de oameni Dumnezeu, Care a avut atîta milă şi ne-a dăruit prea-slăvita mîntuire. Şi se cuvine nu numai a şti singuri dumnezeieştile faceri de minuni, ci şi a-i învăţa pe cei ce nu le ştiu şi a-i deştepta pe toţi spre cîntarea de laudă. Ni se cade însă a însemna că şi aici a poruncit a aduce lui Dumnezeu „jertfă de laudă”, iar nu junghierile cele necuvîntătoare: drept aceea, şi aici scoate afară slujba Legii. Însă pe acest „jertfă de laudă”, Achila l-a numit „jertfă de mulţumire”.
23 Cei ce se pogoară la mare în corăbii, cei ce fac lucrare în ape multe,
24 aceştia au văzut lucrurile Domnului şi minunile Lui întru adînc.
Proorocul le-a pus pe acestea cu pildă, şi zice că - precum cei ce corăbieresc şi trec noianurile cele mari, căzînd în furtuni cumplite şi dobîndind mîntuirea afară de toată omeneasca nădejde, văd cu deosebire dumnezeieştile şi marile lucrări - aşa şi Iudeii, căzînd în primejdiile acelea şi cîştigînd mîntuirea, au cunoscut dumnezeiasca putere. Încă şi oamenii toţi - văzînd schimbarea cea străină a lucrurilor, şi încetarea înşelăciunii mai dinainte, şi alinarea sufletelor şi limanul învierii - Îl laudă pe Dăruitorul acestora.
25 Zis-a, şi a stătut duhul viforului, şi s-au înălţat valurile mării.
26 Se suie pînă la ceruri şi se pogoară pînă în adîncuri.
Şi prin acestea ne-a învăţat că la semnul Lui se fac cele scîrbicioase şi se întîmplă cele mîngîietoare.
Sufletul lor întru cele rele se topea.
27 Tulburatu-s-au, şi s-au clătit ca cel ce se îmbată, şi toată înţelepciunea lor s-a înghiţit.
A stăruit întru asemănare. Şi pare că zice pentru cei ce corăbieresc, dar prin acestea însemnează feluritele primejdii ale firii, pe care nimeni nu este harnic să le dezlege folosind înţelepciunea omenească. Căci, cînd ar fi furtună, nici cîrmacii, de ar aduce în lăuntru tot meşteşugul, nu pot să biruiască primejdiile cele grele, purtîndu-se ici şi colo împrejur ca aceia ce se îmbată.
28 Şi au strigat ei către Domnul cînd se necăjeau, şi din nevoile lor i-a scos pe dînşii.
29 Şi a poruncit viforului, şi a stătut întru linişte şi s-au domolit valurile mării.
30 Şi s-au veselit, căci s-au alinat.
Şi acelora cărora înoată pe mare şi Îl cheamă le dă al Său ajutor: porunceşte, şi îndată viforul se preface întru alinare blîndă, şi noianul se izbăveşte de furtună; la fel, şi cei ce se luptă cu cele de scîrbă află prin darul Lui schimbare de cele rele. Aşa s-au slobozit şi Iudeii de acea amară robie.
Şi i-a povăţuit pe dînşii la limanul voii Lui.
Că, îndată ce a voit, s-a făcut dezlegarea de cele rele, şi în locul viscolului s-a arătat limanul. Iar acest stih ne este potrivit încă mai vîrtos nouă decît acelora, că pe noi ne-a îndreptat la limanul voii Lui, dăruindu-ne dumnezeiasca Sa cunoştinţă.
31 Mărturisească-se Domnului milele Lui, şi minunile Lui fiilor oamenilor!
32 Să-L înalţe pe Dînsul întru adunarea norodului, şi în scaunul bătrînilor să-L laude pe Dînsul!
Şi totdeauna este cu putinţă a vedea făcîndu-se acest lucru de cei ce au crezut din neamuri. Că, înainte-povăţuind sfinţita adunare întru toate bisericile de prin lume, tot norodul Îl laudă pe Făcătorul de bine, povestind facerile de minuni ale dumnezeieştii iubiri de oameni.
33 Prefăcut-a rîurile lor întru pustiire, şi izvoarele apelor întru sete,
34 pămîntul cel roditor întru sărătură, de răutatea celor ce locuiesc pe dînsul.
Şi cei ce au dobîndit mîntuirea Îl laudă pe Dînsul văzînd străina schimbare: că cei ce se adăpau de demult cu multe rîuri prooroceşti şi aduceau lui Dumnezeu rodul copt nu dobîndesc nici o mică umezeală acum, ci, pentru a lor răutate, s-au făcut cu totul pustii de adăparea mai dinainte.
35 Pus-a pustia întru iezere de apă, şi pămîntul cel fără de apă întru izvoare de apă.
Iar neamurile, pustii de demult şi care nu aveau nici puţină adăpare, primind curgerile cele cuvîntătoare, se revarsă cu apele învăţăturii mai mult decît trebuinţa.
36 Şi a sălăşluit acolo pe cei flămînzi, şi au aşezat cetăţi de locuit.
Că, pe cei topiţi de demult cu foamea şi lipsiţi de hrana cea duhovnicească, i-a sălăşluit între rîurile acelea şi a aşezat petrecerea cea cu bună-credinţă.
37 Şi au semănat ţarini, şi au sădit vii şi au făcut rod de sămînţă.
Iar Proorocul a zis toate acestea cu închipuire. Şi Domnul a folosit pilde ca acestea, şi uneori i-a numit pe Apostoli „secerători”, iar alteori pe Sine Însuşi „semănător” şi „lucrător de pămînt”, şi „pămînt bun” pe cei ce primesc seminţele cuvîntului cu bună-supunere. Şi încă Apostolul zice: „Eu am sădit, Apollo a udat, iar Dumnezeu a crescut.” Şi iarăşi: „A lui Dumnezeu lucrare de pămînt sînteţi, a lui Dumnezeu zidire.” Deci Apostolii au semănat mîntuitoarele propovăduiri, şi au răsădit lui Dumnezeu grădinile cele cuvîntătoare şi au adus lui Dumnezeu rodul cel copt al dreptăţii. Încă şi toţi cei cărora li s-a încredinţat după aceea dăscălia lucrează acest lucru.
38 Şi i-a blagoslovit pe dînşii, şi s-au înmulţit foarte, şi dobitoacele lor nu le-a împuţinat.
Că „cel ce seamănă întru blagoslovenie va şi secera întru blagoslovenie”, după dumnezeiescul Apostol. Iar „dobitoace” numeşte pe aceia care se pasc de dînşii, pe care i-au crescut dăruindu-le puterea lucrării de minuni. Şi martor este Fericitul Luca, zicînd în Fapte: „Iar Domnul în fiecare zi adăuga la Biserică pe cei ce se mîntuiesc.” Încă şi Însuşi Domnul îi numeşte „oi” pe cei credincioşi: „Că oile Mele – zice – glasul Meu îl aud, şi Eu le cunosc pe ele, şi ele Îmi urmează Mie şi viaţa veşnică le dau lor.” De aici, iarăşi mai-nainte vesteşte relele ce aveau să se întîmple Iudeilor:

[patinina34]

39 Şi s-au împuţinat şi s-au împilat de necazul relelor şi de durere.
Deci – zice - cei ce de demult locuiau pustia şi locul cel fără de apă au dobîndit atîta blagoslovenie şi belşug după ce au crezut; iar cei ce de demult s-au îndulcit de adăparea prooroceştilor rîuri, făcîndu-se lipsiţi de aceasta pentru răutatea socotelii şi rămînînd cu totul pustii şi neroditori, au căzut în multe primejdii de tot felul şi s-au risipit în toată lumea, încît mitropolia lor, ce era îndestulată de oameni, de puţini se locuieşte acum.
40 Vărsatu-s-a defăimare peste boierii lor,
Şi înseşi lucrurile mărturisesc proorociei: pentru că cei ce par că sînt boieri şi dascăli ai lor s-au făcut nevrednici de vreun cuvînt, iar cei ce erau de demult străluciţi şi vestiţi sînt cu totul nevestiţi şi defăimaţi de ei înşişi.[COLOR=#800080][1][/COLOR]
şi i-a rătăcit pe dînşii în loc neumblat şi fără de cale.
Iar Simmah, aşa: „Şi îi va rătăci pe dînşii întru deşertarea minţii lor.” Dumnezeu nu aduce rătăcire asupra cuiva, ci opreşte rătăcirea, însă pe cei ce nu se pleacă şi nu cred Lui îi lasă nechivernisiţi, iar ei - fiind neocîrmuiţi, purtîndu-se ici şi colo împrejur - se rătăcesc. Aceasta au pătimit-o şi Iudeii, pentru că, părăsind calea cea dumnezeiască, urmează gîndurilor lor.
41 Şi a ajutat săracului dintru sărăcie,
Pentru că neamurile cele sărăcite de demult au dobîndit dumnezeiescul ajutor şi au cîştigat bogăţia cea duhovnicească.
şi i-a pus pe ei ca pe nişte oi de moştenire.
Iar Achila, aşa: „Şi va ridica pe săracul din sărăcie şi îl va pune ca pe o turmă a rudeniei.” Căci se grijeşte de ei ca de nişte oi ale Sale, şi poartă grijă şi le chiverniseşte ca pe nişte rudenii după trup.
42 Vedea-vor drepţii, şi se vor veseli şi toată fărădelegea îşi va astupa gura sa.
Că, văzînd acestea, cei ce doresc îndreptarea gîndurilor se umplu de bucurie, iar cei ce voiesc a trăi întru păgînătate şi nelegiuire sînt siliţi a se pleca în pămînt şi a tăcea, înfrînîndu-se de dreapta hotărîre.
43 Cine este înţelept va păzi acestea şi va pricepe milele Domnului.
Că nu este al oricui nici a înţelege, nici a cunoaşte iconomiile cele iubitoare de oameni ale Mîntuitorului, nici a păzi dumnezeieştile puneri de legi, ci numai a celui ce-şi foloseşte înţelepciunea şi priceperea şi a celui ce strigă către Stăpînul: „Descoperă ochii mei, şi voi cunoaşte minunile din LegeaTa!”


[COLOR=#800080][1][/COLOR]E vorba de rabini şi de căpetenii.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 107

Cîntarea Psalmului lui David.

De asemenea, şi Psalmul acesta prooroceşte întoarcerea Iudeilor şi mai-nainte vesteşte mîntuirea neamurilor, avînd multă asemănare cu Psalmul 56 şi cu al 59-lea.
Gata este inima mea, Dumnezeule, gata este inima mea, cînta-voi şi voi lăuda întru mărirea mea.
Şi, cum am zis mai sus, Proorocul numeşte „mărire a sa” darul cel proorocesc, şi zice: Folosind cîntarea de laudă a proorociei, zic Ţie, Stăpînului, că inima mea e desfătată şi gata spre primirea dumnezeiescului Tău dar.
2 Deşteaptă-te, mărirea mea! Deşteaptă-te, psaltire şi alăută! Deştepta-mă-voi dimineaţa,
3 mărturisi-mă-voi Ţie întru noroade, Doamne! Cînta-voi Ţie întru neamuri,
„Psaltire şi alăută” se numeşte Proorocul pe sine-şi, căci darul Duhului răsuna întru dînsul cîntarea de laudă cea proorocească precum întru un organ muzicesc. Deci, deşteptîndu-se pe sine-şi spre cîntarea de laudă a Stăpînului, iarăşi răspunde şi se făgăduieşte că va face aceasta „dimineaţa”, fiindcă atunci nu numai el singur va aduce lauda, ci va face cîntarea dumnezeiască împreună cu nenumărate neamuri şi noroade. Iar „dimineaţă” numeşte înomenirea Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru: că dintru Acela a răsărit lumina adevărului, dintru Acela Fericitul David, prin gurile tuturor oamenilor, cîntă în toată lumea şi laudă dumnezeieştile faceri de bine.
4 că mare este deasupra cerurilor mila Ta, şi pînă la nori - adevărul Tău.
Mărimea milei Tale biruieşte boltele cerurilor, razele adevărului Tău au străbătut pretutindeni. Şi iar am zis mai-nainte că „nori” îi numeşte pe Prooroci, şi pe Apostoli şi pe cei ce au dobîndit darul cel dăscălesc, că prin aceştia, ca prin nişte nori, aduce oamenilor adăparea cea duhovnicească, şi printr-înşii am învăţat dogmele cele adevărate.
5 Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pămîntul mărirea Ta,
Şi Fericitul Avacum a zis aceasta: „Acoperit-a cerurile bunătatea Lui, şi de lauda Lui este plin pămîntul.” Aceasta a zis şi Fericitul David în Psalmul al 8-lea: „Doamne Domnul nostru, cît este de minunat numele Tău în tot pămîntul! Că s-a ridicat mare cuviinţa Ta mai presus de ceruri.” Deci acest „înalţă-Te” e în loc de: Arată-Te înalt şi mai presus decît toţi, şi tot pămîntul învaţă-se mărirea Ta!
6 ca să se izbăvească cei iubiţi ai Tăi. Mîntuieşte-mă cu dreapta Ta şi mă auzi!
Mîntuirea celor ce s-au învrednicit de prietenia Ta va arăta tuturor oamenilor puterea Ta, deci primeşte rugăciunea mea şi tinde-mi dreapta Ta! Iar „dreaptă” numeşte lucrarea cea bună.
7 Dumnezeu a grăit întru Cel Sfînt al Său:
În loc de: „prin darul Sfîntului Duh”.[COLOR=#800080][1][/COLOR]
Înălţa-Mă-voi şi voi împărţi Sichima, şi Valea Lăcaşurilor o voi măsura.
Proorocul a dobîndit ceea ce a cerut: fiindcă a zis: „Înalţă-Te peste ceruri, Dumnezeule!”, Stăpînul răspunde, zicînd: „Înălţa-Mă-voi!” Apoi, arată şi chipul: „Împărţi-voi Sichima.” Iar aceasta este cetatea care i-a fost dată lui Iosif pe deasupra, ca un dar. Încă – zice - de iznoavă[COLOR=#800080][2][/COLOR]voi umple de locuitori şi valea ce era pustie şi a primit de demult corturile păstorilor, şi voi face a fi împărţită de cei ce s-au întors.
8 Al Meu este Galaad, şi al Meu este Manasi, şi Efraim - sprijinirea capului Meu, Iuda - împăratul Meu,
Zice: Mi-l voi sineşi[COLOR=#800080][3][/COLOR]Mie nu numai pe Manasi, ci şi ţara aceluia. Că Galaad este nume al locului, iar Manasi – numire a seminţiei. Încă – zice - îi voi da lui Efraim puterea mai dinainte, iar pe Iuda îl voi face să împărăţească peste toate seminţiile. Că, după întoarcere, seminţiile au rămas nedespărţite, şi Zorobabel (care era din neamul lui Iuda) îi povăţuia pe toţi. Iar peste toată zidirea împărăţeşte cu adevărat Stăpînul Hristos, Cel ce din Iuda a odrăslit după trup.
9 Moav – căldarea nădejdii Mele. Spre Idumeea voi tinde încălţămintea Mea. Mie cei de altă seminţie s-au supus.
Şi atîta vîrtute voi da norodului Meu, încît va stăpîni pe cei de alte seminţii şi îi va lua supuşi pe Moaviteni şi pe Idumei. Însă pe acestea le-am tîlcuit mai cu de-amănuntul în Psalmul al 59-lea.
10 Cine mă va duce la cetatea îngrădirii? Sau cine mă va povăţui pînă la Idumeea?
11 Au nu Tu, Dumnezeule, Cel ce ne-ai lepădat pe noi?
Umplîndu-se de dulceaţă prin mai-nainte grăirea bunătăţilor, Proorocul doreşte să vadă zidită cetatea cea risipită şi pe Idumei slujind Iudeilor. Însă pe acestea – zice – nimeni altul nu este harnic a le da, decît Tu singur, Cel ce ne-ai lepădat acum şi ai poruncit a fi robi.
Şi nu vei ieşi, Dumnezeule, întru puterile noastre?
Iar Simmah, aşa: „şi neieşind Tu, Dumnezeule, înaintea oştilor noastre.” Că niciodată n-am fost biruiţi cînd Tu ne-ai fost voievod şi ne-ai povăţuit tabăra.
12 Dă-ne nouă ajutor din necaz, că deşartă este mîntuirea omului!
Deci încetează cele mîhnicioase şi dă-ne ajutorul Tău, că de nicăieri de aiurea nu este cu putinţă a-l dobîndi pe acesta, că, neajutîndu-ne Tu, toată ajutorarea de la oameni este deşartă şi netrebnică.
13 Întru Dumnezeu vom birui, şi El va nimicnici pe vrăjmaşii noştri!
De aceea, chemăm a Ta Pronie, că numai prin ea singură vom putea birui pe neprieteni.


[COLOR=#800080][1][/COLOR]Deci „Cel Sfînt al Său” numeşte pe Sfîntul Duh. Dacă punem „cel sfînt al Său”, atunci e vorba de Prooroc, şi avem aceeaşi înţelegere, căci Proorocul nu este decît organ prin care vorbeşte Sfîntul Duh.

[COLOR=#800080][2][/COLOR]iarăşi, din nou

[COLOR=#800080][3][/COLOR]Adică: „Mi-l voi însuşi”.

[patinina34]

TÎLCUIREA PSALMULUI 108

Întru sfîrşit, Psalmul lui David.

Psalmul acesta mai-nainte vesteşte mîntuitoarea Patimă, nebunia Iudeilor şi vînzarea Iudei. Şi către înţelegerea aceasta ne povăţuieşte şi marele Petru, grăind în norod şi prihănind vînzarea Iudei, şi de aici făcînd dovada proorociei. Şi nimeni, auzind pe Domnul legiuind a binecuvînta pe cei ce ne prigonesc, să nu socotească proorocia împotrivnică Puitorului de lege. Că nici aici proorocescul cuvînt nu vorbeşte blestemînd, ci mai-nainte vestind pedepsele ce aveau să se întîmple Iudeilor şi Iudei. Şi proorocia aceasta s-a închipuit în chip de rugăciune, după cum prea-mult obicei este pretutindeni dumnezeieştii Scripturi.
Dumnezeule, lauda Mea să nu o taci, că gura păcătosului şi gura vicleanului asupra Mea s-au deschis!
Stăpînul Hristos zice acestea omeneşte, căci Se roagă ca om, împlinind măsurile firii omeneşti; iar ca Dumnezeu primeşte rugăciunile celor ce se roagă curat. Iar „laudă” numeşte Patima, pentru că şi întru dumnezeieştile Evanghelii o numeşte „slavă”: „Că a venit – zice – ceasul să Se proslăvească Fiul Omului.” Iar „gură a păcătosului” şi „gură a vicleanului” l-a numit pe Iuda, că acesta a făcut cu Iudeii tocmelile vînzării pe ascuns.
2 Grăit-au asupra Mea cu limbă vicleană, şi cu cuvinte de urîciune M-au înconjurat.
De la Iuda, a mutat cuvîntul către tot soborul Iudeilor, că aceştia, fiind robiţi de zavistie, au măiestrit moartea cea nedreaptă.
Şi s-au luptat cu Mine în zadar.
3 În loc să Mă iubească, ei Mă cleveteau,
Nu numai că nu s-au supărat cu vreun rău de la Mine, ci au dobîndit nenumărate bunătăţi, pentru care, fiind datori a Mă iubi, ei au lucrat cele ale neprietenilor.
iar Eu Mă rugam.
Şi a acestui lucru este martoră istoria sfinţitelor Evanghelii: că, fiind pironit pe Cruce, striga: „Părinte, lasă-le lor, că nu ştiu ce fac!”
4 Şi au pus asupra Mea rele în loc de bune, şi urîciune în locul iubirii Mele.
Deci Eu i-am împresurat pe dînşii cu faceri de bine, iar ei Mi-au răsplătit cu cele împotrivnice.
5 Pune peste dînsul pe cel păcătos, şi diavolul să stea de-a dreapta lui.
Acest „pune peste dînsul” e în loc de: „vei pune”, iar acest „să stea” - în loc de: „va sta”. Şi dumnezeiescul Evanghelist ne-a învăţat aceasta arătat, că dumnezeiescul Ioan întreba cine ar fi vînzătorul, iar Domnul i-a zis lui: „Acela căruia Eu, întingînd, îi voi da pîine, acela este. Şi, întingînd-o pe dînsa – zice – i-a dat-o Iudei. Şi după pîine a intrat întru dînsul satana”, aflînd intrările gătite. Că, ducîndu-se către Iudei de voia sa, a făcut tocmelile vînzării şi, împresurîndu-se după acestea cu multe faceri de bine, a rămas nemulţumitor. Deci de voie a primit împreună-locuitor pe neprietenul.
6 Cînd se va judeca el, să iasă osîndit,
În loc de: „va ieşi”.
şi rugăciunea lui facă-se întru păcat!
În loc de: „se va face”. Că vînzătorul a rămas pustiu de tot răspunsul; pentru aceea, judecîndu-se, se osîndeşte, şi rugăciunea adusă de dînsul creşte prihănirea. Fiindcă nu numai ştia pe Făcătorul de bine, ci s-a şi îndulcit de dumnezeieştile cuvinte; şi s-a făcut nu numai văzător de prea-mari minuni, ci şi însuşi lucrător al lor, de la Dînsul luînd stăpînirea.
7 Facă-se zilele lui puţine, şi episcopia lui să o ia altul!
Şi proorocia aceasta a luat sfîrşit, că el îndată a suferit moartea prin spînzurare şi, rînduindu-se în locul lui, Matia a împlinit numărul Apostolilor.
8 Să fie fiii lui sărmani şi muierea lui văduvă!
Acestea s-au întîmplat nu numai Iudei, ci şi tuturor Iudeilor celor necredincioşi: că, trecînd puţini ani după Cruce, tot neamul lor s-a făcut nestatornicit, şi aceia s-au ucis, iar muierile lor s-au robit împreună cu copiii lor. Aceasta s-a rugat şi proorocescul cuvînt:
9 Mişcîndu-se, să se strămute fiii lui şi să se scoată din curţile casei lui!
Ori, după ceilalţi: „din surpăturile lor”. Că, arzîndu-se casele şi curţile caselor, ori surpîndu-se, unii din locuitori s-au ucis, iar alţii s-au dus robiţi.
10 Să scurme datornicul toate averile lui
Iar Simmah, aşa: „să scuture zapciul toate averile lui”. Iar zapcii sînt şi împăraţii Romanilor, care scoteau birul pus asupra lor. Aceştia au răpit toate averile Iudeilor, după ce au căutat cu de-adinsul, încît au aflat şi comorile ascunse şi le-au făcut ale lor.
şi să răpească străinii ostenelile lui!
11 Să nu-i fie lui sprijinitor, nici să-i fie milostivitor spre sărmanii lui!
Şi - făcîndu-se acestea şi războinicii, adică Romanii, împărţindu-le averile - nimeni nu-i va ajuta, nici copiii lor nu se vor învrednici de milostivire.