Biblia protestanta sau Bibila ''Cornilescu''

[Eugen7]

Canonul VT în iudaism
Biserica creştină a moştenit canonul VT din iudaism. Formarea canonului în iudaism a fost un proces complex, ale cărui etape nu sunt pe deplin elucidate nici astăzi, din lipsă de izvoare. Cert este că la sfârşitul secolului 1 d.Hr. canonul era finalizat şi cuprindea trei categorii de cărţi: Tora, Nebiim Ketubim, adică Legea, Profeţii şi Scrierile. Despre acest lucru avem informaţii în izvoare ale vremii (Iosif Flaviu şi Talmudul), care şi înşiră cele 39 de cărţi pe care le cuprinde azi Biblia ebraică. Nu este foarte clar însă dacă canonul era demult finalizat în sec 1 d.Hr., sau dacă el s-a încheiat în această epocă. De aceea nu există o torie unanimă cu privire la formarea canonului în iudaism. In continuare vom prezenta cele 2 poziţii principale cu privire la formarea canonului VT în iudaism.

1) Canonul s-a încheiat în timpul lui Ezra (aprox. 400 î.Hr.). In sec. 1 d.Hr. a fost doar reconfirmat.
2) Formarea canonul a început în timpul lui Ezra şi s-a încheiat abia în sec. 1 d.Hr.

1) Formarea canonului biblic a început din epoca preexilică. Unii autori cred că odată cu scrierea cărţilor, ele au şi fost preluate în canon. Alţii afirmă că doar în epoca postexilică s-a constituit canonul, formarea lui fiind legată de numele şi activitatea cărturarului Ezra (sau Ezdra). Acesta a fost delegat oficial de împăratul persan să reorganizeze viaţa politico-religioasă a iudeilor întorşi din exilul babilonian, după anul 538 î.Hr. In jurul anului 400, Ezra declară Tora (Legea, sau cele 5 cărţi ale lui Moise) drept carta iudeilor sau legea după care se organizează şi funcţionează comunitatea iudaică în imperiul persan. Cele 5 cărţi devin astfel canonice, adică normative pentru iudeii din imperiu. Despre acest eveniment se vorbeşte în cartea Neemia, cap. 8.

La Tora s-au adăugat apoi scrierile profetice, ca o a 2-a parte a canonului, iar în final alte scrieri, îndeosebi cele folosite în cult sub formă de rugăciuni, cântări sau lecturi cu ocazia sărbătorilor. Astfel s-a format canonul tripartit (Tora, Nebiim, Ketubim - Lege, Profeţi, Scrieri). Se invocă în sprijinul ideii că procesul s-a încheiat în timpul lui Ezra tradiţia iudaică din sec 1 d.Hr. (Iosif Flaviu, Talmud), precum şi informaţiile oferite de Septuaginta, despre care vom vorbi imediat.

2) Mai mulţi autori afirmă că procesul formării canonului nu s-a încheiat în timpul lui Ezra, ci doar a început atunci. In primul rând, nu există mărturii biblice despre încheierea canonului în epoca lui Ezra; apoi, afirmaţiile tradiţiei (Iosif Flaviu şi Talmudul) sunt făcute cu 500 ani după epoca lui Ezra. Un alt moment important pentru cunoaşterea împrejurărilor în care s-a format canonul VT îl constituie apariţia Septuagintei – traducerea greacă a Bibliei ebraice. In sec 4. î.Hr., o colonie de evrei se stabileşte în Egipt, în oraşul Alexandria, în timpul stăpânirii ptolemeice. La fel ca şi în epoca persană, iudeii au primit dreptul de a se organiza ca o naţiune în cadrul imperiului ptolemeic, cu religie şi legi proprii. Fiindcă evreii de aici vorbeau greaca, ei au tradus Tora în această limbă, oferind statului ptolemeic propriul statut legislativ. In plus, Legea în greacă le permitea şi folosirea ei în cultul sinagogal şi contactul cu cultura elenistică în care trăiau. Ulterior au fost traduse şi cărţile profetice şi celelalte scrieri. Au apărut şi cărţi care suplimentare. Una din ele era Inţelepciunea lui Iisus Sirah, despre care se afirmă în prologul cărţii că obişnuia să studieze “Legea, Profeţii şi celelate scrieri”. Este prima menţiune a canonului biclic sub această denumire, care a devenit uzuală în iudaism. Rezultă de aici că în sec 3. î.Hr. exista canonul tripartit Tora-Nebiim-Ketubim. Dar nu ştim dacă acest canon era deja „închis”, adică dacă cuprindea toate cel 39 de cărţi din Biblia ebraică de azi. Este posibil ca în sec 3 să fi existat doar un canon tripartit încă “deschis”, care a fost completat ulterior cu cărţi.
In timpul Mântuitorului se folosea termenul “Legea, Profeţii şi Psalmii” (Lc 24,44) pentru a desemna cărţile VT. Fariseii acceptau acest canon tripartit, dar în aceeaşi perioadă, saducheii, adică iudaismul oficial, nu recunoştea caracterul canonic decât pentru Tora. Apoi s-
au descoperit la Qumran, alături de fragmente din toate cărţile canonice, şi cărţi aflate doar în LXX (Tobit, Iisus Sirah, Baruh), dar şi cărţi apocrife sau cărţi proprii comunităţii (imnele comunităţii, regulile comunităţii, etc.). Nu avem informaţii care să ne lămurească dacă se făcea distincţie între toate acestea în ceea ce priveşte valoarea lor canonică.

O situaţie clară în privinţa canonului exista însă la sfârşitul secolului 1.d.Hr. In ultimele două decenii ale acestui secol, iudaismul se regrupează în jurul oraşului palestinian Iamnia (sau Iabne, în apropiere de Iaffa). Sub influenţa fariseilor, se reia problema canonului şi se confirmă forma lui tripartită (Lege, Profeţi şi Scrieri) cuprinzând 39 de cărţi. Practic din acest moment canonul de 39 de cărţi rămâne definitiv în iudaism.
În aceste condiţii e de presupus că scrierile cuprinse doar în LXX nu au avut şanse prea mari să fie acceptate în canon, cunoscută fiind aversiunea fariseilor faţă de tot ce ţinea de elenism, pe care îl socoteau principala cauză a catastrofei naţionale iudaice.

În prealabil postat de N.Priceputu

La ceva de genul ăsta mă gândeam, la nişte explicaţii sumare dar esenţiale, pentru că nu mulţi sunt cei dispuşi la studii aprofundate. O Biblie comentată în spiritul Părinţilor.
De altfel, ea există şi e de o calitate foarte bună: Biblia Anania.
Ar trebui doar să ajungă la tot creştinul.

Aici am o Veste Buna:Biblia versiunea Anania tocmai se publica pe volume,am cumparat si eu pana acum tot ce a aparut,unde exista inclusiv imagini grafice foarte frumoase de la manastirile romanesti.Totul a inceput in Saptamina Mare cand cei de la Jurnalul National si Editura Litera au demarat un proiect de exceptie: "Biblia versiunea Anania", revizuita si ingrijita de regretatul Mitropolit Bartolomeu Anania - textul Sfintei Scripturi in 8 volume cu nenumarate ilustratii, imagini cu manastirile din Romania si harti ale locurilor sfinte,explicatii,etc.

,,Noutatea versiunii "Bibliei" a lui Bartolomeu Valeriu Anania (prima ediţie în 2001) constă în cel puţin două aspecte esenţiale. În primul rând, fidel principiului că un text fundamental precum cel scripturistic este tradus cu adevărat o singură dată în cultura unui popor, toate celelalte ediţii reprezentând în fapt adaptări la vârstele limbii în continuă modificare, Mitropolitul Bartolomeu revizuieşte această ediţie printr-un limbaj pe măsura stadiului actual al limbii noastre. Limba română a acestei ediţii este cea mai limpede şi mai adecvată pentru un cititor modern, care nu are mereu acces la subtilităţile teologice şi filologice ale Bibliei.

A doua virtute a variantei Mitropolitului Bartolomeu este reprezentată de introducerile pe scurt la cărţile biblice şi de cele peste opt mii de note de subsol. Ele reprezintă, la un loc, un fel de "Crucea Roşie a lecturii biblice", adică acel prim ajutor în înţelegerea unor detalii de limbaj, istorie, cultură şi mentalitate cu care nu mai suntem familiarizaţi. Notele de subsol sunt când scurte incursiuni istorice, când exegeze în miniatură.

Ilustraţiile sunt o noutate absolută. În cultura biblică românească nu avem decât lucrări fie diminuate la nivel de conţinut, precum Mica Bi­blie destinată mai ales copiilor, prima ediţie din 1913 apărând sub auspiciile aceluiaşi Nicodim, fie unele neasumate canonic. Biblia reprezintă integral şi nemodificat textul biblic revizuit de Mitropolitul Bartolomeu. Ilustraţiile au menirea orientării în spaţiul, cultura, diversitatea şi istoria locurilor unde s-a derulat cel mai pasionant dialog dintre Dumnezeu şi umanitate. Este un proiect care încununează misiunea de o viaţă a Mitropolitului Bartolomeu Anania în slujba limbii române şi a teologiei deopotrivă.

Sperăm ca Biblia va intra în casele voastre, va lumina cât mai multe minţi şi va mângâia cât mai multe inimi"

[Eugen7]

Aceasta postare contine un extras din cursul de la facultatea de teologie ortodoxa:

"Creaţia are o raţionalitate, ceea ce presupune că e opera unei fiinţe raţionale, pe care o numim Dumnezeu. Dar fiindcă acestă cunoaştere nu ne e suficentă, oamenii au acces la cunoaşterea supranaturală: Dumnezeu însuşi s-a descoperit oamenilor, arătându-le originea şi sensul existenţei lor. Această descoperire poartă numele de Revelaţie. Conform învăţăturii ortodoxe, Revelaţia creştină e cuprinsă în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie. Acestea sunt izvoarele şi mijloacele de păstrare a Revelaţiei dumnezeieşti. Deşi este cunoscută ca o carte, Biblia este în realitate o colecţie de cărţi. Termenul însăşi, „biblia”, vine din limba greacă şi înseamnă cărţi, fiind un substantiv plural. Sf. Scriptură este colecţia acelor cărţi pe care Biserica le consideră drept sfinte şi canonice: sfinte, fiindcă ele sunt inspirate, adică scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt; canonice, fiindcă ele sunt normative pentru viaţa creştinilor şi necesare pentru mântuire.

Biblia are un caracter polifonic şi simfonic în acelaşi timp. Ea este o colecţie de cărţi, scrise de-a lungul unei perioade de aproximativ 1000 ani, de autori diverşi, care îşi fac auzite glasurile sub inspiraţie divină. Dar actul inspiraţiei face ca Biblia să nu fie numai polifonie, ci şi simfonie: aceste cărţi formează o singură carte, prin care vorbeşte Dumnezeu. Cărţile Sf. Scripturi sunt în număr de 66 şi se împart în cărţi ale VT (39) şi cărţi ale NT (27).

Sistematizarea învăţăturii despre inspiraţie începând cu teologia scolastică.
In perioada patristică, deşi inspiraţia Sf. Scripturi a fost afirmată, ea nu a cunoscut o dezvoltare sub forma de dogmă sau învăţătură a Bisericii. O sistematizare a învăţăturii despre inspiraţie are loc începând cu teologia scolastică, unde Toma de Aquino operează distincţia clară între autorul principal al Scripturii – Dumnezeu – şi autorul secundar –omul.

Invăţătura despre inspiraţia Scripturii este dezvoltată în continuare în teologia catolică, de unde a fost preluată şi de autorii ortodocşi începând cu sec 19. Pe scurt, învăţătura despre inspiraţie este următoarea:
Inspiraţia este lucrarea prin care Dumnezeu a activat la scrierea cărţilor Sfintei Scripturi. In procesul inspiraţiei se disting trei acte:
a) îndemnul prin care Dumnezeu determină pe oameni să scrie,
b) împărtăşirea lucrurilor care trebuie scrise şi
c) asistarea autorilor pentru a îi feri de greşeli.
Aceasta este forma clasică a învăţăturii despre inspiraţia divină a Scripturii, întâlnită şi în manualele ortodoxe de teologie. Alte chestiuni tratate în legătură cu învăţătura despre inspiraţie sunt natura şi extensiunea inspiraţiei, precum şi infailibilitatea (lipsa de greşeli) a Sf.
Scripturi. Ne vom referi şi la ele în cele ce urmează.

Trebuie însă menţionat că, spre deosebire de Biserica Catolică, unde există mai multe documente papale care se referă şi la învăţătura despre inspiraţia Scripturii, Biserica Ortodoxă nu s-a pronunţat niciodată printr-un act oficial asupra inspiraţiei Sf. Scripturi.

Inspiraţia şi Iluminismul.
Cea mai importantă schimbare în concepţia despre inspiraţie a apărut odată cu iluminismul. Ca o reacţie împotriva învăţăturii Bisericii, gânditorii iluminişti au afirmat că Biblia este doar produsul raţiunii umane. A fost negată contribuţia divină la alcătuirea Bibliei. Acum se naşte critica biblică, al cărei părinte a fost Richard Simon. Potrivit criticilor raţionalişti, Biblia este produsul raţiunii umane şi trebuie interpretată „etsi Deus non daretur” – ca şi când nu ar exista Dumnezeu. Natura inspiraţiei şi raportul dintre revelaţie şi inspiraţie au fost privite diferit de teologi. Unii nu fac nici o diferenţă între revelaţie şi inspiraţie. Cei mai mulţi însă socotesc că inspiraţia e legată organic de revelaţie, dar se deosebeşte de aceasta. Revelaţia este acţiunea prin care Dumnezeu se descoperă oamenilor. Inspiraţia este lucrarea prin care Dumnezeu participă la scrierea de către autorii biblici a descoperirilor Sale. Dacă lucrarea lui Dumnezeu s-ar limita la revelarea Sa, atunci cuvintele descoperite de El s-ar pierde odată cu moartea celor care le-au primit. Prin inspiraţie este asigurată perenitatea mesajului dumnezeiesc, care devine accesibil tuturor oamenilor prin consemnarea sa în Biblie.

O trăsătură a învăţăturii ortodoxe este că ea nu limitează inspiraţia divină la autorul sfânt. Inspiraţia se extinde atât asupra autorului, cât şi asupra celui care interpretetază un text. Numai exegetul care primeşte Duhul Sfânt poate să înţeleagă cele insuflate de Duhul Sfânt autorului.

Extensiunea inspiraţiei.
Am văzut că în istorie inspiraţia a fost concepută ca o conlucrare între Dumnezeu şi om. Insă cât este contribuţia lui Dumnezeu şi cât a omului în acest proces? Răspunsurile la această întrebare s-au grupat în jurul a trei poziţii, în funcţie de importanţa pe care o acordă celor implicaţi: lui Dumnezeu sau omului.
a) Astfel, inspiraţia a fost uneori atribuită exclusiv lui Dumnezeu, cum s-a întâmplat în iudaismul elenistic, unde omul e pasiv, inconştient şi în extaz în acest proces.
b) La cealaltă extremă s-au situat cei care au exclus cu totul factorul divin, atribuind inspiraţia exclusiv raţiunii umane, cum s-a întâmplat în iluminism şi în critica raţionalistă a Bibliei.
c) In fine, poziţia de mijloc şi cea mai susţinută, afirmă o conlucrare între divin şi uman în procesul inspiraţiei. Este însă dificil de a aprecia aportul fiecărei părţi, precizând unde se termină lucrarea divină şi unde începe cea umană, cum lucrează Dumnezeu şi cum omul. Ca urmare, putem deosebi şi aici două direcţii diferite:

A) Am văzut că unii apologeţi şi criitori creştini din primele veacuri au susţinut că Dumnezeu a dictat autorilor conţinutul cărţilor biblice. Sf. Irineu o afirmă între părinţii orientali, iar Augustin susţine ideea între cei din Apus. Teoria potrivit căreia Dumnezeu a dictat fiecare cuvânt din textul biblic autorilor se numeşte inspiraţia verbală. In timp ce Augustin o susţinea, contemporanul său, Fer. Ieronim, un remarcabil filolog şi cunoscător al ebraicii, şi-a dat seama că teoria nu poate fi susţinută, cel puţin cu privire la Vechiului Testament. Textul ebraic original nu conţinea vocale, acestea fiind adăugate mult mai târziu. Ori vocalele pot schimba sensul unui cuvânt în ebraică. De exemplu, aceleaşi litere ebraice (rbd), pot să însemne şi „cuvânt” (dabar) şi „ciumă” (deber), în funţie de vocalizare. Ori Dumnezeu, dacă ar fi dictat fiecare cuvânt, nu şi-ar fi permis o asemenea inexactitate. Inspiraţia verbală a fost susţinută şi de unii reformaţi Luther, Calvin).

B) Mai rezonabilă este însă teoria despre inspiraţia reală. Dumnezeu nu a dictat cuvânt cu cuvânt un text, ci a descoperit doar ideile, pe care fiecare autor le-a îmbrăcat în cuvinte, potrivit individualiăţii sale. Este mai acceptabilă această concepţie fiindcă ţine cont de libertatea umană. Dunmezeu nu îl sileşte pe om, ci îi lasă loc pentru a-şi exprima propria personalitate. Astfel, avem 4 Evanghelii canonice, deşi propovăduirea lui Hristos a fost una. Sf. Ioan Gură de Aur face analogia între inspiraţie şi unirea ipostatică a celor două naturi –divină şi umană - în Hristos. Inspiraţia este un act teandric, divino-uman, şi e practic imposibil să se precizeze punctul de intrepătrundere între lucrarea divină şi cea umană. Inspiraţia rămâne o lucrare tainică, ale cărei elemente nu pot fi deplin cuprinse cognitiv.

Un corectiv la învăţătura despre inspiraţie impus de progresul ştiinţelor biblice.
Câteva probleme ridicate de cunoştinţele mai noi despre apariţia textelor biblice impun o reevaluare a învăţăturii despre inspiraţia biblică. Concepţia potrivit căreia fiecare carte a fost scrisă de cel care îi poartă numele e depăşită. Cercetările în tărâmul teologiei biblice au arătat că textele Bibliei sunt rezultatul unui proces complex. Până la forma ei actuală, o carte biblică a cunoscut de obicei mai multe etape de redactare. In unele cazuri se poate reconstitui procesul de formare a unei cărţi, de la redacţia finală, trecând prin prelucrările succesive, până la primele sursele scrise sau orale. Procesul de formare a unei cărţi a putut dura şi mai multe secole (ca în cazul Pentateuhului sau a cărţii Isaia). Textele au fost transmise şi prelucrate din generaţie în generaţie. Se poate vorbi de un proces de tradiţie în cadrul cărţilor biblice, de o tradiţie în Scriptură. Creşterea textului a implicat aşadar oameni din diverse generaţii, locuri şi
cercuri teologice.

In mod firesc se ridică atunci întrebarea: cui trebuie să i se atribuie inspiraţia? Doar redactorului final? Sau numai autorilor surselor literare? Trebuie să reducem inspiraţia la procesul scrierii? Cum rămâne cu cei care au păstrat şi transmis sursele orale? Au fost ei
inspiraţi sau nu? In faţa dificultăţii de a identifica doar un singur beneficiar al inspiraţiei, pare mai potrivit să vorbim de inspiraţie ca un proces colectiv. Inspiraţia se răsfrânge asupra tuturor celor implicaţi în apariţia textelor biblice. Ea implică nu numai indivizi, ci şi
colectivităţi de credinţă. In cazul scrierilor Noului Testament, ideea se impune în mod firesc: scrierile NT s-au născut în Biserică. Inspiraţia lor e o harismă a Bisericii, nu numai a unor indivizi.

Poate tocmai cunoştinţele noi despre apariţia textelor biblice şi dificultăţile pe care le implică au făcut ca în teologia biblică apuseană să se constate un regres al interesului pentru problema inspiraţiei Scripturii, mergând până la evitarea sau ignorarea ei. Sunt manuale recente de introducere în VT protestante şi catolice care nu conţin un capitolul pe tema inspiraţiei biblice. "

[Eugen7]

Continuare...
"Problema infailibilităţii sau a lipsei de greşeli a Scripturii.
Am văzut mai sus că, potrivit învăţăturii clasice despre inspiraţie, Dumnezeu îl şi asistă pe autor în procesul scrierii pentru a-l feri de greşeli. De aici rezultă că Biblia nu poate cuprinde greşeli. Dacă Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu e cu neputinţă să se afle în ea vreo greşeală, căci Dumnezeu nu poate să se înşele, nici să se înşele. Problema care s-a pus de multe ori este dacă inspiraţia se extinde doar asupra afirmaţiilor dogmatico-morale ale Sfintei Scripturi – astfel că doar acestea sunt ferite de greşeli -, sau şi asupra afirmaţiilor istorice şi a celor care ţin de ştiinţele naturii din Biblie.

Lipsa de greşeli a Bibliei e cea mai delicată chestiune legată de inspiraţia Scripturii şi speculată de cei care neagă autoritatea Bibliei pentru omul modern. In Biblie există locuri care conţin afirmaţii contradictorii, în ciuda încercărilor de a le armoniza constatate de-a lungul
istoriei, în iudaism, la părinţii şi scriitori Bisericii, la scolastici sau la primii reformatori. A le pune pe seama greşelilor de copiere poate fi o soluţie, însă nu în toate cazurile. Dar nu putem postula din astfel de situaţii caracterul failibil al Scripturii, chiar dacă principiile logicii ne-ar îndemna să o facem.

Astăzi ştim că asmenea contradicţii sunt un indiciu că textul are mai mulţi autori sau e compus din mai multe surse care îi conferă o diversitate literară şi conceptuală. Biblia mai conţine apoi concepţii care astăzi nu mai pot fi susţinute din motive ştiinţifice sau socio-morale. Aici se încadrează viziunea geocentrică a cosmosului din Facerea 1, în care pământul e fix şi astrele se deplasează pe cer. Ştiinţa a dovedit demult contrariul. Deasemenea, sunt legi în VT care favorizează sclavagismul, sau prin care se fixează un statut inferior pentru femeie. Dar nici aici nu avem voie să scoatem aceste afirmaţii din contextul în care au fost făcute. Ar fi fost total deplasat şi sigur inaccesibil destinatarilor din mileniul 1 î.Hr un referat biblic al creaţiei care să prezinte teoria „big-bang”-ului, sau altă teorie cosmogonică modernă. Referatul biblic e formulat potrivit nivelului de cunoaştere de atunci, atestat şi în scrierile mesopotamiene. Iar în ceea ce priveşte sclavagismul sau statutul inferior al femeii, acestea erau realităţi ale întregului Orient antic şi ele subzistă mascat şi în lumea democratică de astăzi. Apoi legislaţia mozaică reprezintă un progres umanitar faţă de practica din Vechiul Orient în ambele domenii amintite.

Cu alte cuvinte, problema greşelilor în Biblie este o chestiune de perspectivă. Dacă aştepţi de la Biblie ceea ce ea nu vrea să transmită, vei ajunge la concluzia că Biblia e failibilă. Dacă accepţi Biblia ca pe o carte de credinţă, vei accepta şi că afirmaţiile istorico-ştiinţifice cuprinse în ea sunt relativ adevărate. In schimb, infailibilitatea Scripturii este absolută când se referă la afirmaţiile soteriologice: lumea şi omul au fost create de Dumnzeu; omul a căzut în păcat; Dumnezeu s-a întrupat, a murit pentru noi, a înviat, s-a înălţat şi ni se dăruieşte prin Duhul Sfânt în Biserică, pentru ca noi să ne putem împărtăşi de roadele mântuirii Sale. Dincolo de aspectele ştiinţifico-istorice – care ţin de concepţia vremii şi erau adevărate în acel context -, Biblia vrea să descopere adevăruri eterne şi absolute despre relaţia dintre Dumnezeu şi om.

Concluzie: Chiar dacă teoria clasică despre inspiraţie necesită o reconsiderare, adevărul inspiraţiei Sf. Scripturi trebuie afirmat cu convingere. Altfel, Scriptura nu mai este Sfântă, ci doar o carte deosebită între multe alte cărţi deosebite din literatura universală. "

În prealabil postat de Scotland The Brave

Aici am o Veste Buna:Biblia versiunea Anania tocmai se publica pe volume,am cumparat si eu pana acum tot ce a aparut,unde exista inclusiv imagini grafice foarte frumoase de la manastirile romanesti.Totul a inceput in Saptamina Mare cand cei de la Jurnalul National si Editura Litera au demarat un proiect de exceptie: "Biblia versiunea Anania", revizuita si ingrijita de regretatul Mitropolit Bartolomeu Anania - textul Sfintei Scripturi in 8 volume cu nenumarate ilustratii, imagini cu manastirile din Romania si harti ale locurilor sfinte,explicatii,etc.

Da, ştiam de apariţia asta. M-a mirat şi m-a bucurat. M-a mirat pentru că despre Jurnalul Naţional aveam o părere nu prea bună. Şi m-a bucurat pentru că cineva, o societate care nu pare a avea multe în comun cu Biserica, popularizează ediţia asta atât de bună a Bibliei. M-a surprins plăcut să văd că în Săptămâna Mare se vinde Biblia şi nu Codul lui Da Vinci, ca în alţi ani.

[horatiu.miron]

Am si eu o intrebare, cand a terminat Cornilescu de tradus Biblia? Inainte sau dupa ce a fondat cultul evanghelic?

[asteptatorul]

În prealabil postat de horatiu.miron

Am si eu o intrebare, cand a terminat Cornilescu de tradus Biblia? Inainte sau dupa ce a fondat cultul evanghelic?

Dumitru Cornilescu nu a fondat nici un fel de cult si nici nu a aderat la vre-un cult. In ceea ce-l priveste a ramas ortodox. In plus, o mare parte din munca de traducere a Bibliei, intr-un limbaj simplu, coerent, accesibil poporului roman, a facut-o intr-o biserica din judetul Botosani.

Scopul lui Dumitru Cornilescu a fost ca poporul roman sa beneficieze de o Biblie pe care sa o poata citi.

[horatiu.miron]

În prealabil postat de asteptatorul

Dumitru Cornilescu nu a fondat nici un fel de cult si nici nu a aderat la vre-un cult. In ceea ce-l priveste a ramas ortodox.

Eu cred ca fie glumesti, fie vorbesti prostii. Sau esti conspirationist "din ala", care contesta orice varianta oficiala.

Cornilescu a fondat Biserica Evanghelica Romana. E un fapt cunoscut si clar ca lumina zilei. Probabil, dupa mintea ta, l-au omorat niste evanghelici si l-au inlocuit cu o sosie, ca sa denigreze BOR mai apoi.

Si tot nu mi-a raspuns nimeni la intrebare: cand a terminat Cornilescu de tradus Biblia? Inainte sau dupa ce a fondat cultul evanghelic roman?

În prealabil postat de horatiu.miron

cand a terminat Cornilescu de tradus Biblia?

Din ce stiu traducerea Bibliei,versiunea Cornilescu,a fost finalizata in anul 1922 si a fost publicata pentru prima data in anul 1924.

[catalin2]

În prealabil postat de horatiu.miron

Eu cred ca fie glumesti, fie vorbesti prostii. Sau esti conspirationist "din ala", care contesta orice varianta oficiala.

Cornilescu a fondat Biserica Evanghelica Romana. E un fapt cunoscut si clar ca lumina zilei. Probabil, dupa mintea ta, l-au omorat niste evanghelici si l-au inlocuit cu o sosie, ca sa denigreze BOR mai apoi.

Si tot nu mi-a raspuns nimeni la intrebare: cand a terminat Cornilescu de tradus Biblia? Inainte sau dupa ce a fondat cultul evanghelic roman?

Din ce citesc fondatorul cultului, Tudor Popescu, a fost dat afara din BO in 1924, deci cam de atunci dateaza cultul. Despre Dumitru Cornilescu scrie ca intre 1912-1916 frecventeaza biserica unde slujea preotul Tudor Popescu, fiind si diacon.
In 1916 incepe traducerea Bibliei, in acelasi an in care isi daduse si licenta (deci era foarte tanar).
Asadar probabil a fost influentat de preotul care este si fondatorul cultului evanghelic roman. http://www.crestinul.ro/cornil.htm
Preotul a fost caterisit pentru ca de mai mult timp schimbase slujba si capatase idei neoprotestante.

Cultul evanghelic roman format in jurul acestui preot caterisit (Tudor Popescu) era la inceput de orientare neoprotestanta. Apoi a devenit protestant.