Raspunsuri duhovnicesti +

[florin.oltean75]

În prealabil postat de cristiboss56

Am inteles Florin , cand am sa gasesc ceva in acest sens am sa revin la acest subiect .
Doamne ajuta !

Multumesc Cristi!

Noapte buna.

[cristiboss56]

Necunoaşterea lucrării practice în viaţa duhovnicească naşte în mintea omului contemporan multe semne de întrebare, pe care le auzim continuu în întâlnirile şi în discuţiile noastre zilnice. Sfinţirea, adic㠀ždesăvârşirea după Dumnezeu€, şi conţinutul ei esenţial aproape întotdeauna sunt interpretate greşit de către cei care se află departe de adevărata experienţă. Să-mi fie îngăduit să citez cu frica şi sfială câteva din judecăţile Părinţilor referitoare la aceasta, pentru a se face înţelese sensul şi însemnătatea sfinţirii potrivit duhului Sfinţilor Părinţi.
Este cu putinţă ca fiecare dintre noi să guste un anume fel de sfinţire, căci nevoinţa şi calea spre sfinţirea desăvârşitoare trec progresiv prin diferite stadii. Calea care duce la sfinţire şi la desăvârşirea în Hristos este pocăinţa, deoarece „toţi am păcătuit şi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Cu cât cineva urcă mai sus pe scara pocăinţei, în aceeaşi măsură urcă şi pe treptele sfinţirii. Acesta este scopul adevăratei pocăinţe, ca omul să redobândească Harul dumnezeiesc, pe care l-a pierdut din pricina păcatului sau de care s-a lipsit trăind departe de credinţă şi de cunoaşterea lui Dumnezeu.
Dobândirea Harului nu este ceva în parte, ci înfierea deplină, pe care Hristos o dă credincioşilor prin Biserica Sa. Credincioşii se pot apropia de desăvârşire dacă vor, atât cât este cu putinţă omului. Iar această apropiere Părinţii o împart în trei stări: curăţitoare, luminătoare şi desăvârşitoare. Starea a treia se numeşte şi desăvârşire sau nepătimire sau cunoaştere dumnezeiască sau dragoste de Dumnezeu.


(Monahul Iosif Vatopedinul, Cuviosul Iosif Isihastul: nevoint›e, experient›e, învăt›ături, traducere din limba greacă de Ieroschimonah S˜tefan Nut›escu, Editura Evanghelismos, Bucures™ti, 2009, pp. 152-153)

[cristiboss56]

Televizorul este una dintre invenţiile care pervertesc crunt copiii, şi asta în primul rând deoarece copiii absorb tot ce li se prezintă prin el. Pentru adulţi, el nu este atât de periculos, fiindcă ei pot să sară peste ceea ce nu vor să vadă.
Raţiunea şi sufletul copilului lucrează atât de intens, cum nici nu ne închipuim! Copilul primeşte jumătate din informaţia sa despre viaţă înainte de a împlini trei ani. Literatura duhovnicească ne vorbeşte despre aceasta, şi acesta este motivul pentru care Maica Domnului a fost dusă la trei ani în Templu.
Copiii se joacă, dar totodată absorb tot. Şi este foarte important să înţelegem lucrul acesta, fiindcă deseori spunem:€žCopiii nu aud€. Nu-i aşa: copiii aud şi văd tot. Uneori, copilul spune: €žUite, lucrul pe care îl cauţi este acolo!€. El a văzut tot: era ocupat cu altceva, dar a văzut unde a fost pus lucrul.
Şi dacă principala condiţie pentru educaţia unei familii ortodoxe normale este educaţia bisericească, să ştiţi că informaţia venită prin televizor este contrară acesteia şi înstrăinează de ea. (Protoiereul Valerian Krecetov)

[cristiboss56]

Astfel, de cele mai multe ori, au loc diverse contradicţii şi chiar certuri de mai mare sau mai mică intensitate. Fireşte că există şi certuri constructive şi lupte contradictorii, unele care preced independenţa şi altele care îi măresc doar intensitatea. Asta depinde de personalitatea părinţilor, de cum şi-au dobândit ei înşişi independenţa în adolescenţa proprie, precum şi de sentimentele de mânie şi de resentiment ce se dezvoltă în timpul certurilor, sau de unele influenţe exterioare. „Certurile constituie o parte firească şi obişnuită a legăturilor între părinţi şi adolescenţi. Băieţii se ceartă mai mult cu mamele decât cu taţii lor, iar fetele, chiar mai mult... Certurile în cadrul relaţiei caracterizate de încredere, de familiaritate şi sentimente pozitive, sunt legate de o mai mare conştientizare a identităţii şi de înţelegerea abilităţilor proprii şi a responsabilităţilor interpersonale, în timp ce acelea care stau sub semnul duşmăniei, al neînţelegerii, şi care cresc în intensitate, îi îndepărtează pe indivizi unul de altul şi limitează capacitatea unei influenţări reciproce pozitive în viitor.”
Pentru a înţelege mai bine diferenţa între certurile cu părinţii, ar trebui să cunoaştem că adolescenţii menţin o legătură mai strânsă cu mamele decât cu taţii lor şi de aceea se şi contrazic şi se ceartă mai mult cu acestea. (Să ne amintim de observaţia pe care am făcut-o mai sus, conform căreia femeile sau fetele adolescente stabilesc de obicei relaţii mai strânse cu cele de vârsta lor.) Deseori, pentru a putea lua distanţă, este nevoie de o ceartă.
Manifestarea certurilor şi contradicţiilor exterioare exprimă existenţa unor tensiuni interioare. Adolescentul este încercat de tendinţe contradictorii înlăuntrul său, de îndoieli şi oscilaţii, pe care le administrează cu greu. Adolescenţa devine, astfel, vârsta cea mai conflictuală la nivel interior.
„Împotrivirea pe care o trăieşte adolescentul este un alt element caracteristic care probează, în decursul adolescenţei, prezenţa caracteristicilor stadiilor precedente de dezvoltare. Aceasta se poate manifesta printr-o nestatornicie sentimentală în relaţii, printr-o împotrivire la orice gândeşte sau simte sau prin schimbările ciudate şi iraţionale de comportament...
Toate aceste elemente sunt, de asemenea, indicatori ai unei imaturităţi, însă ceea ce trebuie subliniat este că imaturitatea este un element constitutiv al sănătății adolescentului. Winnicott scrie: „Există doar o singură terapie pentru imaturitatea adolescenţei, şi aceasta este trecerea timpului”. Acelaşi autor susţine că imaturitatea este cel mai important lucru în adolescenţă. În acesta sunt cuprinse elementele importante ale creativităţii, ale gândurilor şi părerilor noi, ale ideilor cutezătoare despre viață”.
Astfel, părinţii nu înţeleg împotrivirea copiilor lor, sunt dezamăgiţi din cauză că le sunt înşelate aşteptările, în timp ce, de fapt, aceasta este doar o treaptă către următorul stadiu al maturizării.
Pr. Vasilios Thermos

[cristiboss56]

Cum să ne smerim? „Dacă, de exemplu, vine cineva şi-ţi spune că nu-i bun cum ai făcut un anume lucru, tu să-i răspunzi cu toată inima: Aşa-i frate, cum spui tu. Sau îţi spune cineva că eşti proastă, că nu ştii să faci una sau alta, chiar dacă ştii lucrul acela foarte bine şi eşti specialist – tu să nu te mânii, ci cu dragoste să-i răspunzi: Mă rog de mă iertaţi. Și nici măcar în gândul tău să nu îndrăznești să cârtești în vreun chip. Tot timpul să fii supusă. Întotdeauna am zis: ca să înveţi un lucru, trebuie să-l întâmpini, să te loveşti de el. Până ce nu te loveşti, chiar de-ţi spune cineva, înţelegi doar în parte. Dar atunci când tu singur te lupţi cu greşeala, ştii prin ce-ai trecut şi nu-ţi mai doreşti; aşa căpătăm şi noi experienţa vieţii în toate”, consideră maica Andreea.
Care e cel mai important lucru într-o obşte?
„Să cauţi pacea cu toți”, îmi răspunde maica Veniamina. „Monahul trebuie să-şi taie voia. Eram mai tânără şi aveam o ispită mare. Şi atunci cineva m-a întrebat: Nu-ţi pare rău c-ai venit la mănăstire? Uite prin ce treci... / Nu, nu îmi pare rău că am venit, pentru că ştiam de la început că voi întâmpina astfel de lucruri. Dar e şi frumoasă viaţa de monah. Trebuie să ştim noi să trecem peste toate”, completează călugărița.

[cristiboss56]

Oare puţini sunt între voi cei ce varsă lacrimi amare pentru fiii lor şi fiicele lor? Oare puţini dintre voi aveţi fii şi fiice care desfrânează, care fură, care comit acte de huliganism? Multe, multe lacrimi vărsaţi pentru ei. De ce?


Pentru că mai înainte nu v-ați amintit cuvintele lui Hristos: „Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mai mici” (Matei 18, 10). Când vă vine greu din pricina lucrurilor pe care le fac copiii voştri, atunci plângeţi, atunci vă rugaţi lui Dumnezeu să vă ajute. Iar rugăciunea voastră rămâne neroditoare, pentru că nu este îngăduit să arunci asupra lui Dumnezeu propriile tale îndatoriri, pentru că trebuie să vă îngrijiţi voi înşivă de copiii voştri şi să-i educaţi, nu să aşteptaţi ca Dumnezeu să facă asta în locul vostru. (Sfântul Luca al Crimeii)

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

Am citit filocaliile si am apreciat profunzimea lor.

Insa, nu am gasit nicio explicatie precisa a "rămânerii fără patimă faţă de înţelesurile (chipurile) lucrurilor” - un aspect esential - chintesenta nepatimirii - a extazului nepatimas.
...........

De aceea am intrebat: Cum putem privi nepatimas la o floare?

Referitor la prima ta afirmaţie, îngăduie-mi Florin să spun că Filocalia (iar nu filocaliile) nu îmi pare o carte de citit, cu sensul de căutat "informaţii". Desigur că se poate şi aşa, dar cred că nu aceasta îi este menirea.
Filocalia este Acasă prin mărturiile şi învăţăturile sfinţilor, este mediul unde sufletul se simte ocrotit şi hrănit, îngrijit şi crescut, mângâiat şi învăţat deopotrivă, în tainică împletire. Din acest mediu, odată (re)găsit, nu se mai pleacă decât prin damblaua fiului risipitor. Aşadar nu "citim filocaliile" şi apoi le evaluăm, fie şi găsindu-le "profunde". Urmînd să trecem la alte lecturi, apoi la alte lecturi .... şi tot aşa, în ...căutarea adevărului...O, eroare a erorilor!
Nu! Odată ce lucrarea harului ne-a adus în Cultura Duhului (iar Filocalia este, fără doar şi poate, ipostază a acestei Culturi), nu avem nici un motiv binecuvântat să mai trăim în afara ei. De fapt, nici nu văd ce ar fi de trăit...
Filocalia nu e muzeu. Nu e carte pe care o citeşti apoi o pui în raft printre alte cărţi... Ci, să fiu iertat că repet, eu cred că este Acasă al sufletului omenesc.
Filocalia nu poate rămâne (doar) obiect de lectură, ci cufundare (prin lepădare de sine) în Duhul, prin deschidere cu disponibilitate mare. Câtă dispoziţie pentru pocăinţă, atâta disponibilitatea pentru imersiunea în oceanul Filocaliei.
Filocalia nu se citeşte cu aceeaşi minte cu care răsfoim revista cutare ori parcurgem buletinul de ştiri. Ci numai cu inima, anume cu o inimă înfrântă şi însetată de Frumos şi Bine, de Adevăr şi Viaţă. De Iubire. Dincolo de orice reviste şi ştiri, ori poate tocmai în ciuda lor...

............
Cum putem privi nepătimaş la o floare?...:)
Am la îndemână o privighetoare.
Am mai povestit că într-o noapte de Paşti, când mă întorceam de la "Înviere", am auzit privighetoarea în parcul de la Unirii şi m-am lăsat furat de cântecul ei. Pe fundalul oferit de participarea la sfânta slujbă, cu tot ce poate însemna aceasta, inclusiv cuvântul Patriarhului de atunci care se afla printre noi, evenimentul a fost parcă din alt tărâm...
M-am aşezat pe o bancă să o pot auzi pe îndelete... Părea aproape, într-un pom oarecare dintre mulţii arbuşti care alcătuiesc parcul Unirii, însă îmi părea că e peste tot şi că poate fi auzită la fel de oriunde... Ascultam şi fremătam discret sub frumuseţea cântecului ei. Asta nu e de povestit, e de auzit, desigur.
Atunci au apărut câţiva băieţi, s-au repezit spre un pom, unde credeau că e privighetoarea, au slobozit nişte vorbe de-ale lor, s-au căţărat, au jupuit pomul etc. Tot spectacolul. Vroiau să prindă privighetoarea, să o aibă, să fie a lor. Doar a lor, proprietate personală.
M-au jefuit şi pe mine, cu acel prilej, nu mă pricep să povestesc cum vine asta dar aşa am simţit...
Privighetoarea a tăcut, cântecul ei nu s-a mai auzit minute bune în centrul oraşului. (Iar eu am avut naivitatea să mă tem că aceia chiar reuşiseră să o prindă!...:))
Am aşteptat ceva vreme apoi am plecat, simţindu-mă şi rănit dar şi îmbogăţit cu un dar tainic, de necuprins. Căutam învăţătura-mustrare pentru mine, întrucât întâmplarea aceea îmi părea oglindă pentru căderile mele... Am primit gândul că unele lucruri sunt de avut iar altele de contemplat. Frumuseţea care ni se oferă în dar nu e pentru a o avea noi, ci pentru a o contempla pe ea. Este ceea ce un colecţionar nu poate înţelege.
Când am păşit dincolo de parc, colţ cu actualul Mac, privighetoarea s-a auzit din nou, prin perdeaua vuietului maşinilor din Centru... Am luat-o ca pe un semn că gândul meu a fost aproape de ţintă...

Cum putem privi nepătimaş o floare? Renunţînd la pornirea posesiunii, preferînd să fim cuprinşi decât să cuprindem... Contemplînd, abandonîndu-ne bucuriei şi mulţumind. Toată Filocalia arată aceasta!
Poate că ar fi nimerit să reiei lectura (fără a o mai părăsi vreodată), întrucât răspunsul se află în tot cuprinsul ei, în tot locul.
Trăind Filocalia, aşa cum ne e dată, răspirînd în părtăşie cu aerul ei, deprindem meşteşugul de a privi nepătimaş nu doar florile, ci toată zidirea. Şi chiar pe Creator Îl privim la fel... îndrăznesc să spun; să fiu iertat.

P.S. Până te urneşti la Filocalia, îţi sugerez să faci o încălzire cu "Colecţionarul" lui John Fowles. Acolo, floarea ori privighetoarea sunt o tânără fată.

[florin.oltean75]

Multa sensibilitate in postarea ta Cezar.

Experientele pe care le impartasesti sunt redate intr-o multitudine de expresii metaforice.

Metafora are puterea sa induca o cognitie speciala, sensuri incarcate de emotie – prin diverse asocieri de fenomene distincte.

(“inima insetata”, “perdea de vuiet”, “oglinda caderilor”…)

Metafora este un procedeu prin care pot fi initiate anumite forme contemplative – patrunse de anumite simtiri-intelesuri
– revelatii derivate din acest tip de formulare conceptuala a experientelor.

Filocalia, rugaciunile, acatistele apeleaza intensiv la aceasta figura de stil.

Chiar daca metafora descopera sensibilitati fine “in mina de aur a inimii” ea este totusi limitata cognitiv,
pentru ca nu descopera esenta fenomenelor pe care le asociaza, “goliciunea lor imaculata”. Teoretic.

Insa aceasta nu inseamna ca ea nu poate fi simtita de anumiti credinciosi in rugaciunile si contemplatiile lor,
fara sa o teoretizeze, fara sa o denumeasca. Altii ii pot spune simplu “nepatimire” – pentru ca este transcensa orice atingere,
chiar si adancul simtirii insasi.
Acestia nu mai au “lipire” nici fata de cele vazute, nici chiar fata de “bunatatile duhovnicesti” izvorate din rugaciunea contemplativa.
Caci mintea lor se odihneste in Adevarul ascuns in cele vazute si nevazute. Se hraneste cu acest Adevar, dincolo de orice impresie sau chip.

Daca omul poate privi corect o bucatica de realitate ( o floare, o faramitura de paine…) atunci,
prin extensie, poate ajunge sa priveasca corect intreaga realitatea - “pe care o primeste in dar, pe care o mosteneste”.

Este un alt sens al expresiei: “Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat.”
“Trupul omului” devine prin extensie tot ceea ce-l inconjoara, o realitate luminata de Adevar,
unde toate atingerile sunt sublimate in puritatea esentei lor.

Miezul patimirii este ascuns in interpretarea gresita a atingerilor. In chipul parerilor.

Nepatimirea nu este nesimtitoare ci profund extatica – extazul se poate manifesta desavarsit, cu putere infinita in matricea puritatii.
Extaz nepatimas in orice atingere, pentru ca este dincolo de atingere.

Nepatimirea nu este nelucratoare ci profund lucratoare, patrunzand totul pe dinlauntru.

Nepatimirea nu este o pierdere a identitatii ci regasirea plenarului ei natural, eliberata de orice presiune.

Aceasta identitate pe care ne-o asumam acum, prin parere, este una limitat-compulsiva.

Nepatimirea poate veni si daca omul nu invata cum sa priveasca nepatimas o floare, dar cu multa truda,
ca efect cumulat al practicarii celorlalte virtuti.

O raportare corecta la ceea ce ne inconjoara (prin privit corect) este, din puncul meu de vedere, o abordare mai echilibrata psihologic.

Pastreaza un echilibru interior-exterior. Fara conflict intre exterior si interior.

Pe cand o orientare doar inspre “inima” ne poate arunca in extrema interioritatii.

Ne poate rupe/disocia/aliena de fenomenele din jurul nostru, ratacind astfel cararea.

[Ioan_Cezar]

În prealabil postat de florin.oltean75

O raportare corecta la ceea ce ne inconjoara (prin privit corect) este, din puncul meu de vedere, o abordare mai echilibrata psihologic.

Pastreaza un echilibru interior-exterior. Fara conflict intre exterior si interior.

Pe cand o orientare doar inspre “inima” ne poate arunca in extrema interioritatii.

Ne poate rupe/disocia/aliena de fenomenele din jurul nostru, ratacind astfel cararea.

Florin, n-aş vrea ca discuţia noastră, care abia a început, să afecteze prea mult topicul. Poate găsim un alt loc unde să o continuăm, aşadar eu mă voi opri după această postare pentru a lăsa topicul acesta atât de valoros să îşi urmeze drumul.
Câteva cuvinte însă ţin să îţi spun.
Mai întâi, mărturisesc că nu înţeleg ce anume vrei să spui prin "privit corect". Nu înţeleg semnificaţia formulării. Te referi la actul perceptiv? La observaţie? La disciplina ascetică a simţurilor?
Apoi faci o legătură care mă surprinde, prin intermediul unui aşanumit "conflict între exterior şi interior", cu orientarea înspre inimă. La care orientare spreinimă te referi? În ce constă aceasta? E vorba de atenţie, de atitudinea smerită a credinciosului, de travaliul pocăinţei... sau cum? Iartă-mă, nu înţeleg vorbele tale.

Dacă înţeleg, totuşi, ceva, orientarea minţii înspre inimă îţi pare un fel de act de introversie marcată, dincolo de care pândeşte pericolul solipsismului, al nebuniei prin cufundarea în oceanul infrapsihismului etc.
Dar nu despre asta e vorba în pocăinţa creştinului! (la care m-am aventurat să fac o referire)
Viaţa creştină are în centrul ei despătimirea, curăţirea inimii de patimi, în câteva etape care sunt descrise foarte amănunţit de autorii creştini şi care sunt realizate concret în viaţa Bisericii. A ne cerceta inima, a sta la rugăciunea cu mintea în inimă (sau a face exerciţiul ţinerii atenţiei înspre inimă), a ne supraveghea mişcările pătimaşe ale adâncului nostru (inima - tainiţele minţii, ale sufletului), a ne mărturisi gândurile în convorbirea cu duhovnicul ori cu un frate mai sporit în viaţa duhovnicească, a participa la sfintele slujbe, a face tot ce înseamnă viaţa creştinului în Biserică.... nu este suficient de clar, de bun, de frumos şi de mântuitor pentru a lua aceste lucruri la propriu ca fapte centrale ale vieţii noastre? Nu ne plinesc tocmai acestea viaţa? Nu trecem noi de la o viaţă ciuntită şi cu adevărat autistă la o viaţă adevărată? Ce anume lipseşte de aici? Ce nu are Biserica, pentru a trece noi mai departe la alte socoteli, temîndu-ne de conflict între exterior şi interior sau de extrema interiorizării? Ce este nedeplin în ceea ce oferă Sfânta Biserică, ce nu ne îmbogăţeşte? Ce îţi pare impropriu şi nedeplin în viaţa de credinţă a creştinului de aduci în discuţie alte interpretări, alte sensuri, alte repere care ar putea să ... îl ferească de extreme pe creştin....?

Preocuparea stăruitoare pentru cunoaşterea inimii noastre şi pentru curăţirea ei de patimi (aşa încât "ochiul" să fie curat), prin nevoinţă şi har, este însăşi viaţa de credinţă a creştinului. E însăşi viaţa noastră.
Nicidecum nu e o extremă a interiorităţii etc.
Dealtfel, harul însuşi (care se primeşte în inima înfrântă şi smerită) este o realitate interpersonală, nu individuală. Trăind în har ori tânjind după har, omul nu e un ieşit din realitate, nu e un însingurat în sensul autistului ci, dimpotrivă, se apropie tot mai mult de miezul realităţii şi al convieţuirii.

Lumea, privită prin inima împătimită, arată într-un fel iar privită prin inima despătimită arată în cu totul alt fel.
Altfel spus, vara nu-i ca iarna...:)

[cristiboss56]

Fii atent la schimbările pe care le aduce iubirea! Atunci când cineva cheltuieşte pentru alţii este ceva măreţ, însă iubirea îl face pe acesta mulţumit.
Iarăşi, a vorbi de rău pe cineva unora li se pare un lucru dulceag. Pe de altă parte, iubirea arată că acest lucru este unul amar.
Iarăşi, mânia are o oarecare mulţumire, aici însă deloc, căci toate nervurile ei au fost dezrădăcinate. Şi dacă cel iubit îl întristează pe cel care iubeşte, la acesta nu poate apărea mânia, ci lacrimi, şi rugăminţi, şi implorări. Şi dacă va vedea pe careva că păcătuieşte, pentru acesta ţine doliu şi este îndurerat. Dar şi această durere aduce mulţumire. Fiindcă lacrimile iubirii şi tristeţea sunt mai dulci decât oricare altă bucurie.
Cei care râd nu se mulţumesc atât de mult, pe cât se mulţumesc cei care plâng pentru prietenii lor. Şi dacă nu crezi, opreşte-le lacrimile şi îi vei vedea că se supără, ca şi când ar fi păţit vreun lucru de neîndreptat (din „Omilia a 32-a la Epistola I către Corinteni”).
Sfântul Ioan Gură de Aur,