Raspunsuri duhovnicesti +

În prealabil postat de cristiboss56

Uneori, educatorii pot considera agresiv un copil care este pur şi simplu activ şi încearcă să devină lider într-un joc. De fapt, agresiunea este activitatea al cărei scop este distructiv. Cel mai frecvent, copilul este agresiv din cauza unor probleme psihologice cărora nu poate să le facă faţă. În spatele comportamentului agresiv se pot afla diferite cauze.

• Oboseala. La copiii din familiile cu probleme, procesele nervoase sunt în mod frecvent dezechilibrate: când aceşti copii obosesc, ei devin tot mai excitaţi nervos. Din această cauză obosesc şi mai mult, cercul vicios încheindu-se printr-o criză nervoasă.

=> Sfat: dacă copilul are tendinţă spre hiperexcitabilitate, încetaţi toate jocurile active cu două ore înainte de somn. Sunt utile duşurile calde şi somnul în timpul zilei (mai ales vara).

• Percepţia de sine negativă: „Sunt rău, mă port rău”. Aceşti copii reacţionează însă extrem de bolnăvicios chiar şi la o critică blândă. Pentru ei, aceasta sună la modul: „Eşti rău”.

=> Sfat: un mijloc eficace este mesajul la persoana întâi. Nu trebuie să spunem: „Mă omori când faci aşa”, ci: „Mi-e foarte rău când faci aşa”; nu: „Ne încurci”, ci: „Ştii că tuturor copiilor le e rău atunci când faci gălăgie”. Adică să reacţionăm nu la persoană, ci la gestul concret, şi să-l ajutăm pe copil să înţeleagă asta.

• Frica (când avem de-a face cu aşa-numita „agresivitate defensivă”). Dacă copilul are o experienţă negativă a relaţiilor cu oamenii, el poate să se apere anticipat, străduindu-se să prevină situaţiile care îi amintesc cumva de lucrurile neplăcute ce i s-au întâmplat. De pildă, uneori suntem nevoiţi să dăm în plasament la femei singure orfanele care au fost abuzate de bărbaţi, deoarece cu bărbaţii ele pot să se comporte agresiv ori pur şi simplu să-i ţină la distanţă.
• Reacţia la opreliştile puse de adulţi, la limitarea libertăţii personale, la situaţiile când copilul nu primeşte ce-i trebuie.

=> Sfat: explicaţi-i copilului motivul opreliştii. Dacă dorinţa lui pur şi simplu vine într-un moment inoportun, i se poate propune un compromis: „O să facem asta, dar mai târziu”.

• Dorinţa de a atrage atenţia. Copilul căruia nu i se dă atenţie, care nu simte suficientă dragoste din partea părinţilor (asta se întâmplă şi în familiile aparent fără probleme), dă de înţeles prin comportamentul său următoarele: „Aha, nu mă bagi în seamă? Lasă că-ţi arăt eu să uiţi de mine!”. Pentru copii, orice semn de atenţie e important, chiar dacă este negativ.
• Nevoia de limite, atunci când agresiunea e un semnal pentru adulţi: „Nu pot să mă controlez, opriţi-mă!”. Copilul nu poate încă să facă ordine în complexitatea sentimentelor sale, în puternicul său conflict interior, însă are nevoie să-şi „verse” aceste contradicţii lăuntrice. În adâncul sufletului, el înţelege că se poartă rău şi, de fapt, caută să fie oprit, vrea ca cineva să facă asta în locul lui.

Comentariu: pentru copii este foarte important ca adulţii să-şi controleze propria agresivitate, fiindcă cel ce te-a apărat de el însuşi te va putea apăra şi de pericolele exterioare.

• Înrâurirea socială (exemplul adulţilor, al eroilor de cinema etc.). Copilul care a fost tratat cu cruzime poate reproduce acest model comportamental: „Cum s-au purtat alţii cu mine, aşa o să mă port şi eu cu alţii”. Dacă copilul a trăit într-o familie unde adulţii se încăierau tot timpul, ţipau unul la altul, va face acelaşi lucru şi când se va afla într-un alt mediu. Dacă copilul vizionează frecvent filme violente, îşi însuşeşte exemplul „supermanului atotbiruitor”, pentru care nu există nici un fel de legi.
• Setea de putere. Copiii cu probleme afective, care s-au învăţat să supravieţuiască atacându-i pe toţi şi încălcând toate regulile, înţeleg deodată că este foarte plăcut să fii şef, să fii puternic, să se teamă toţi de tine şi să te asculte.

=> Sfat: pentru a lucra cu un asemenea copil trebuie să-ţi câştigi autoritate în faţa lui. Pentru el au importanţă simţul dreptăţii şi puterea. Atunci când autoritatea ta a fost dovedită, trebuie să ştii când să-i spui cu fermitate copilului: „Nu îţi dau voie să faci asta!”.
Cauza fundamentală a agresivităţii copilului este necesitatea nesatisfăcută de a fi iubit. (Psiholog de copii Maria Kalinina)


(Educarea copilului: sfaturi ale duhovnicilor şi psihologilor ortodocşi, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2013, pp. 97-100)

Excelenta postare!
Partea proasta e ca pe teren, adica in gradinite, scoli etc., educatorii procedeaza foarte diferit de ce scrie mai sus. Adica oamenii nu au pregatire psihologica si pedagogica adecvate rolului extrem de dificil si de important pe care il presupune meseria de dascal.
Nu e locul aici sa insir abuzurile pe care am constatat ca le fac parintii si educatorii asupra copiilor si tinerilor. Am spus mai demult ca daca ar fi dupa mintea mea ar trebui ca toti sa trecem printr-un tribunal neiertator (da!) al parintilor. Unde sa fie judecati nepartinitor toti cei care au avut de-a face cu copiii.

In fine, sa ramanem la nadejde: excelente (dupa opinia si experienta mea) sfaturile date de psiholog in acel text, bine ar fi sa le si urmam cu totii!
Doamne ajuta!

[cristiboss56]

Desfrânarea îi aruncă departe de Dumnezeu pe lucrătorii ei. Desfrânarea este cădere de la Dunezeu și nimicire totodată: Nimicit-ai de la Tine pe tot desfrânatul [1] . Desfrânarea este împietrirea sufletului și orbirea minții. Curvia îi face pe oameni să stea departe de Dumnezeu. Curvia strâmbă ochii sensibili și ai minții. Curvia este întunericul sufletului și întinăciunea trupului. Curvia este iubitoare a întunericului și cu adevărat urăște lumina, fiindcă oricine face rele urăște lumina [2] . Curvia este aflarea duhorii și dispariția bunei miresme. Curvia este dătătoare de hrană viermelui neadormit și lipsire de viață veșnică. Desfrânarea este maica nesimțirii, și a furtului, și a minciunii, și a jurământului strâmb, a iubirii de argint și a acediei, a mâniei și a întristării, și este strămoașa și maica multor altor rele. Și ca să las de voie deoparte pe cele mai multe, voi spune pe scurt adevărul. Curvia nepocăită și nespovedită este despărțire de Dumnezeu și agonisitoare a judecății, fiindcă pe desfrânați și pe adulteri îi va judeca Dumnezeu[3] . Este depărtarea de viață și moartea sufletului și începutul tristeții celei fără de sfârșit. Dacă desfrânarea este astfel și toate cele ale ei, ce ar putea spune cineva despre adulteri și despre cei ce strică bărbații sau animalele, cei care au pedepsele egale [4] cu vina ucigașilor, potrivit Sfântului Vasile cel Mare? Dar eu despre acestea nu voiesc să vorbesc mai pe larg, că nu pot suferi să întinez această scrisoare cu unele ca acestea. Iar cei care vor să afle despre această spurcăciune, să afle de la cel ce spune că: Oamenii locuitori în Sodoma răi și păcătoși foarte erau înaintea lui Dumnezeu
[5] , pentru aceea se vor pogorî în iad de vii
[6] și cetățile lor, cele care erau oarecând ca grădina cea din Eden [7] , acum sunt ca o mare de foc din Persia, izvorând noroi și pucioasă în tot pământul [8] , pământul lor nefiind diferit cu nimic de praf și cenușă, și cei ce vor să afle de aici întinăciunea spurcatului și oribilului păcat.
(Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru )

[cristiboss56]

După cum nu se dă tuturor trupurilor aceeaşi doctorie sau hrană, ci diferită, după cum sunt şi trupurile, sănătoase sau bolnave, tot aşa şi sufletele se vindecă cu diferite învăţături şi prin felurite mijloace. Martori ai diferitelor mijloace de vindecare sunt chiar bolile oamenilor. Pe unii oameni îi vindeci cu cuvântul; pe alţii îi îndrepţi cu pilda vieţii tale. Unii au nevoie de bold, alţii de frâu. Pe cei leneşi şi greu de mişcat spre bine, trebuie să-i deştepţi cu lovitura cuvântului; iar pe cei peste măsură de înfierbântaţi cu duhul, pe cei care-s greu de stăpânit în pornirile lor, care-s ca nişte mânji iuţi ce sar ţarcul lor, pe aceştia îi faci mai buni dacă-i strângi şi-i opreşti cu cuvântul.
Unora le e de folos lauda, altora mustrarea; dar şi una şi alta la timpul lor; că vatămi dacă lauzi sau mustri fără socoteală şi când nu e timpul. Iarăşi, pe unii îi îndrepţi cu sfatul, pe alţii cu mustrarea; dar şi aici, pe unii îi îndrepţi dacă îi mustri în văzul şi auzul lumii, iar pe alţii, dacă îi sfătuieşti în taină. Că unii obişnuiesc să nesocotească sfaturile date între patru ochi, dar se cuminţesc numai când sunt mustraţi în public; alţii, dimpotrivă, se îndărătnicesc când sunt mustraţi în faţa lumii, dar se lasă povăţuiţi de o mustrare făcută în taină şi răsplătesc cu supunere dragostea ce li se arată.
(Sfântul Grigore din Nazianz )

[cristiboss56]

Cum să procedez dacă soţul pretinde relaţii intime în zile necuvenite?

La o astfel de pretenţie trebuie să priveşti ca la o încălcare a regulii stabilite privind abstinenţa în viaţa conjugală. Dacă după ce îi aminteşti soţului despre această regulă şi după rugămintea de a nu o încălca el totuşi nu renunţă la pretenţia lui, atunci, alegând răul mai mic, trebuie să cedezi pentru a evita un rău mai mare, ca soţul să nu se adreseze altora şi să cadă în adulter. Dumneavoastră trebuie să spuneţi aceasta duhovnicului la spovedanie, că împotriva voinţei se întâmplă ca în viaţa conjugală să încălcaţi unele zile de sărbătoare.
(Sfântul Nectarie, Starețul Nectarie de la Optina )

[cristiboss56]

Sfinții Părinţii au zis că singura noastră „avuţie”, cu adevărat, sunt păcatele. Căci, după ei, nu eşti proprietarul decât al lucrului pe care l-ai făcut din nimic. Iar împlinind condiţia asta, din nimic Dumnezeu a făcut făptura, iar făptura a făcut păcatul. Păcatul nu e o realitate cu suport propriu, ci ghearele haosului în grumazul realităţii, o pândire a nimicului care vrea să înghită toate câte sunt.
(Părintele Arsenie Boca )

[cristiboss56]

„Când spui rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!», să te opreşti mai întâi la «Iisuse», căci este firesc să simţi dragoste către Hristos, arată puterea harului, şi asta s-o repetăm de mai multe ori; şi mai apoi trebuie să insistăm de mai multe ori pe „miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”, căci este necesar acest sentiment al pocăinţei. În timpul rugăciunii sunt importante, deci, două lucruri: primul – tinderea către Hristos, să nu cer*cetăm alte lucruri, vedenii, glasuri, lumini, ci să avem atenţia noas*tră către chipul lui Hristos; iar al doilea – durerea neîntreruptă şi pocăinţa adâncă”.
„Să nu dăm importanţă la nimic ce se petrece în timpul rugăciunii, nici la glasuri. Când se aud glasuri înăuntrul nostru în timpul rugăciunii şi nu ne creează evlavie, atunci să nu fim atenţi. Mintea trebuie să fie lipită de Hristos.”
„Când ne rugăm mult, atunci înţelegem diferenţa dintre dobândirea cunoştinţelor din cărţi şi dobândirea cunoştinţelor din experienţa personală. Dacă într-o anume faptă noi suntem vinovaţi 5%, iar alţii sunt vinovaţi 95%, dacă noi ne îndreptăm vina noastră de 5%, atunci nu mai simţim vinovăţia celorlalţi.”
„Să iubim desconsiderarea celorlalţi faţă de noi, dar să nu ne lăudăm pentru răbdarea noastră. Să-i considerăm pe calomniatori ca pe binefăcă*torii noştri.” (Părintele Sofronie)

[cristiboss56]

De ce te mândreşti, dar, omule? Coboară din înălţimile trufiei tale şi vezi-ţi sărăcia. Eşti pământ şi cenuşă, umbră şi fum, iarbă şi floare a câmpului. Ce motiv este acesta de mândrie? Ai putere peste mulţi oameni? Şi la ce-ţi foloseşte să ai putere peste mulţi oameni, dacă patimile au putere asupra ta? Sau poate eşti din aceia care acasă la ei sunt călcaţi în picioare de slujitorii săi, iar când iese în piaţă, se arată mândri, pentru că sunt stăpâni asupra mai multor oameni. Bine ar fi să fii stăpân peste patimile tale, sau măcar asemenea celor pe care-i întâlneşti în piaţă. Dacă este vrednic de osândă cel care se laudă cu virtuţile sale, nu este, oare, ridicol cel care se laudă cu lucruri de nimic?
(Sfântul Ioan Gură de Aur )

[cristiboss56]

Mi-aţi pus trei întrebări, şi anume: Care este cel mai mare gând vrednic de om? Care este cea mai mare grijă vrednică de om?
Şi care este cea mai mare aşteptare vrednică de om?
A se gândi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească e cel mai mare gând vrednic de om.
A se îngriji de mântuirea sufletului e cea mai mare grijă vrednică de om.
A aştepta moartea e cea mai mare aşteptare vrednică de om.
Cum trebuie să vă gândiţi la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa omenească? Trebuie să luaţi ca măsură legea morală a lui Dumnezeu. Urmând acestei măsuri, să priviţi ce se întâmplă în viaţa oamenilor pe care îi cunoaşteţi şi cu care sunteţi în legătură. Acesta nu este totdeauna lucru uşor, fiindcă pricinile sunt uneori îndepărtate şi ascunse în trecutul îndepărtat al unui om, iar alteori se pot afla numai în viaţa părinţilor lui.
Mărturisirea creştină se întemeiază pe descoperirea acestor pricini. Psalmistul grăieşte către Dumnezeu: „La poruncile Tale voi cugeta, și voi cunoaşte căile Tale… Cât am iubit legea Ta, Doamne! Pururea cugetarea mea este”. Fiindcă poruncile Domnului sunt la temelia a tot ce se întâmplă fiilor lui Adam. Şi legea Domnului este lumină ce luminează ceea ce se întâmplă cuiva.
Cum trebuie să vă îngrijiţi de mântuirea sufletului? Ca să nu vă mai înşir, citiţi Evanghelia şi întrebaţi Biserica. Omul n-are bun mai mare pe această lume ca sufletul. Şi tocmai acest cel mai mare bun este singurul pe care îl poate scăpa de pieire şi moarte. Tot restul, ce nu e om, ci al omului, dintre cele pe care le preţuieşte şi le păstrează omul, fără putinţă de scăpare piere şi moare. Sufletul omului este în ochii lui Dumnezeu un lucru mai de preţ decât întreaga lume materială, după cuvântul lui Hristos: „Ce-i va folosi omului dacă va dobândi întreaga lume, iar sufletul său şi-l va pierde?”. Aşadar, nu poate fi mai mare grijă vrednică de om ca grija mântuirii sufletului său.
Cum trebuie aşteptată moartea? Ca ostaşul în război. Sau ca elevul care se pregăteşte cu grijă, aşteptând în orice clipă ca profesorul să îl cheme la ascultat. De neîncetata pomenire a clipei morţii ne-a amintit şi Mântuitorul în pilda despre bogatul care făcea hambare noi şi se pregătea s-o ducă bine multă vreme pe pământ, dar i s-a zis pe neaşteptate: „Nebunule, în această noapte vor smulge de la tine sufletul tău, iar cele ce le-ai pregătit ale cui vor fi?”.
De ce e gândul la purtarea de grijă a lui Dumnezeu în viaţa oamenilor cel mai mare gând vrednic de om? Fiindcă el aduce omului înţelepciunea şi fericirea.
De ce e grija pentru mântuirea sufletului cea mai mare grijă vrednică de om? Fiindcă sufletul e cel mai mare bun de pe pământ, şi e firesc ca celui mai mare bun să-i trebuiască închinată cea mai mare grijă.
De ce e aşteptarea morţii cea mai mare aşteptare vrednică de om? Fiindcă aşteptarea morţii curăţă conştiinţa şi îi dă omului imbold la toată fapta bună. Când un oarecare om vrednic şi bun a fost întrebat ce l-a împins mai mult în viaţă la osteneală şi bună rânduială, a răspuns: „moartea”.
Aceste trei lucruri nu se pot băga de seamă la animale. Ele sunt proprii numai omului, şi încă celui mai înalt tip de om. Tot restul e comun omului şi dobitocului.
De la Dumnezeu, pace dvs. şi binecuvântare!
(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi )

[cristiboss56]

Există și o direcție a rugăciunii: de obicei ne orientăm către răsărit, pentru că avem cunoștință de faptul că din partea răsăritului se va arăta Fiul Omului, ca un fulger, atunci când va veni să-i învieze pe toți și să-i judece. Rugăciunea cea mai puternică este aceea care este însoțită de post. Nu de mult s-a citit în biserici o Evanghelie despre un copil demonizat, pe care Sfinții Apostoli, la rugămintea tatălui copilului, nu fuseseră în stare să-l vindece. Întrebat, după aceea, de către ei: Noi de ce n-am putut, Învățătorule, să-l vindecăm? li s-a spus că Acest neam de demoni nu poate fi scos decât cu post și rugăciune. De obicei, rugăciunea trebuie asociată cu postul și, din acest punct de vedere, chiar din viața obișnuită, este bine ca, dimineața, rugăciunea să fie făcută înainte de micul dejun. Aceasta presupune și o stare de post; minimă, dar este. Pentru că stomacul îmbuibat nu este prielnic rugăciunii. Asta o știm din practică.
Este foarte important ca rugăciunea să fie însoțită de credință, credința însemnând și participarea intelectului, adică o rugăciune conștientă de ceea ce poate ea.
(Mitropolitul Bartolomeu Anania )

[cristiboss56]

Omul e mereu bolnav şi cu trupul, şi cu sufletul. După căderea lui Adam, în sufletele noastre au intrat microbii păcatelor, care au atras după sine moartea. Cu rare excepţii, cancerul patimilor se dezvoltă nestingherit în sufletele noastre, avându-şi rădăcinile adânc implantate în egoismul nostru. Totuşi, trista situaţie în care ne aflăm nu trebuie să ne ducă la deznădejde. Dumnezeu ne-a lăsat medici şi medicamente duhovniceşti care pot, prin darul Duhului Sfânt, să dezrădăcineze cu desăvârşire acest egoism.
Să-i ascultăm pe cei care au avut acest dar şi care n-au cedat în luptă până n-au biruit.
(Arhimandrit Paulin Lecca )