Raspunsuri duhovnicesti +

[cristiboss56]

"Indiferenţa e un păcat, indiferenţa înseamnă egoism şi, mai mult decât atâta, indiferenţa înseamnă pactizarea cu răul, înseamnă promovarea răului, înseamnă lipsa iubirii, înseamnă păcat împotriva iubirii. Să nu se confunde datoria creştinului de a iubi şi de a ierta pe cel care-i greşeşte personal, cu datoria şi cu dreptul de a lupta pentru a stăvili răul făcut obştii." aşa spunea Părintele Constantin Voicescu
Aurel Baranga spunea că “Din toate păcatele omeneşti, cel mai detestabil rămâne, fără putinţă de tăgadă, nepăsarea, augusta indiferenţă a omului faţă de suferinţele şi durerile omului de lângă.”
Să ne oprim la aceste citate şi să analizăm, să cercetăm şi să conştientizăm, dincolo de griji, necazuri, răutăţi, mândrie şi invidie !!! Ce putem spune?!!! Cum suntem?

Prin indiferenţa noastră de multe ori rănim sufletele, în loc să le ajutăm ...este aproapele nostru, omul de lângă noi...pe care îl lasăm să cadă în groapă sau prin comportamentul nostru necreştinesc, îl ajutăm să cadă în mâna celui rău şi întunecat!!!
Fiecare dintre noi are astfel de exemple din viaţă, poate am contribuit şi noi la amărăciunea unui suflet sau răzvrătirea altora....

“Indiferenţa, egoismul şi individualismul ucid suflete.”
Aşa cum tot mai mult se vorbeşte de terapia "prin schimbarea stilului de viaţă" în scopul vindecării multor boli trupeşti, consider că mult mai mult contează o schimbare la nivel sufletesc prin recalibrarea fiinţei noastre, reconectarea noastră cu ajutorul Lui Dumnezeu care să ne călăuzească gândurile şi simţirile, în fiecare clipă, în toate vorbele şi faptele noastre.
Părintele Paisie Aghioritul spunea "Oamenii care au dragoste şi bunătate se aseamănă cu îngerii care transmit bucurie şi veselie, oriunde s-ar afla."

Să ne rugăm Bunului Dumnezeu!

"...Doamne, dă-mi puterea să port osteneala zilei ce vine şi să trăiesc tot ce-mi va aduce ea. Călăuzeşte-mi voinţa şi învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert!" Amin.

Rugaciunea întâia a Sfântului Macarie cel Mare către Dumnezeu Tatăl:
"Dumnezeule cel veşnice şi Impărate a toată făptura, Cela ce m-ai învrednicit a ajunge până în acest ceas, iartă-mi păcatele ce am facut în această zi: cu lucrul, cu cuvântul, şi cu gândul, şi curăţeşte, Doamne, smeritul meu suflet, de toată întinăciunea trupului şi a sufletului. Şi-mi dă, Doamne, în această noapte, a trece somnul în pace, ca sculându-mă din ticalosul meu aşternut, bine să plac Preasfântului Tău nume, în toate zilele vieţii mele, şi-mi ajută cu harul Tău să calc pe vrajmaşii cei ce se luptă cu mine, pe cei trupeşti şi pe cei fără de trup. Izbăveşte-mă Doamne de gândurile cele deşarte, care mă întinează şi de poftele cele rele, că a Ta este împărăţia, puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin."

[cristiboss56]

De ce S-a înălţat Domnul Iisus Hristos la Cer şi n-a rămas pe pământ? În primul rând, ca să trimită pe pământ credincioşilor Săi pe celălalt*Mângâietor*de aceeaşi cinste cu El şi la fel de îm*belşugat în dragoste, pe Duhul Sfânt Cel Atot*puternic, Care de la Tatăl purcede (şi nu de la Fiul), ca Acesta să rămână în veac cu Biserica lui Hristos, să îi înveţe pe credincioşi toată drepta*tea şi tot adevărul, să alunge toată minciuna şi nedreptatea din credinţă şi din viaţă, să întărească în credinţă şi în pătimirile pentru credinţă, să facă semne şi minuni spre întărirea credinţei celei adevărate în Hristos şi a faptului că ea este mântuitoare pentru toţi.

În al doilea rând, Hristos n-a rămas pe pă*mânt, ci S-a înălţat la cer*ca să umple cu Sine tot cerul, pământul şi cele mai dedesubt, ca să cau*te dintru înălţime spre toţi creştinii, fiii şi urmă*torii Săi, ca să vadă toată viaţa lor, atât ascunsă cât și vădită, ostenelile si nevoinţele lor, să le dea imbold, să-i întărească, să îi îmbărbăteze şi să îi mângâie, şi astfel să răspândească şi să întăreas*că pe pământ credinţa Sa şi împărăţia lui Dum*nezeu. Comandanţii armatelor pământeşti urcă în timpul bătăliei pe un loc înalt și de acolo ur*măresc cu agerime dispozitivul de luptă şi mane*vrele armatelor duşmane și pe cele ale propriilor ostaşi, luând măsurile de cuviinţă: așa și Domnul, Comandantul şi Împăratul nostru, ca să vadă din înălţimea cerului nevoinţele tuturor celor care se nevoiesc pentru credinţa Lui pe pământ, S-a suit la ceruri, spre a vedea nevoinţele tainice și vădite pentru credinţă ale celor ce cred în El, spre a le ajuta neîncetat, a-i întări*şi a birui împreună cu ei, și a-i încununa cu cununile biruinţei.

(Sfântul Ioan de Kronstadt,*Despre tuburările lumii de astăzi,Editura Sophia, București, pp. 33-35)

[cristiboss56]

Care este rânduiala de înfrânare (curăţie) şi trăire conjugală a soţilor?
Biserica nu a fixat soţilor un program de convieţuire, căci nu poate intra în amănuntele zilnice. Ci, a lăsat totul la ştiinţa lor şi la posibilitatea de a se iconomisi unul pe altul, potrivit cu natura, cu mijloacele şi cu idealul fiecăruia. În general, soţii au datoria de a se ajuta unul pe altul, atât la bine cât şi la necaz, şi mai ales la boală şi în greutăţile vieţii, în general.
Credincioşia unuia faţă de altul trebuie să fie sfântă ; copiii să fie bine crescuţi, gospodăria bine chibzuită şi demnitatea morală şi socială cu grijă păstrată, cum zice şi Sfântul Apostol Pavel: „Căsătoria să fie cinstită întru toate şi patul nespurcat, iar pe desfrânaţi şi pe preadesfrânaţi îi va judeca Dumnezeu” (Evrei 13, 4).
Un părinte bisericesc zice: „Cei ce sunt legaţi prin căsătorie, trebuie să-şi fie lor judecători, fiindcă au auzit pe Pavel care scrie că este lucru cuviincios a se depărta unul de altul pentru un timp, prin consimţământ, pentru ca să stăruiască în rugăciune şi apoi iar să se apropie” (I Corinteni 7, 4; Sfântul Dionisie, 3).
Celor căsătoriţi legal le zice acelaşi Sfânt Apostol: „Să nu vă lipsiţi unul de altul decât numai prin înţelegere, pe un anumit timp, ca să vă îndeletniciţi cu rugăciunea şi apoi iar să vă împreunaţi ca să nu vă ispitească pe voi satana pentru neînfrânarea voastră. Şi aceasta o zic după sfat, iar nu din poruncă” (I Corinteni 7, 5-6). „Însă este de trebuinţă a se feri de împreunare sâmbăta şi Duminica şi în zilele de post, pentru că în aceste zile se aduce Domnului jertfa cea duhovnicească” (Timotei, canonul 13). „Nu s-a oprit bărbatul şi femeia de la împreunare trupească, decât numai când vor a se pregăti pentru rugăciune şi Sfânta Împărtăşanie” (Pravila Mare, 170).
Sfântul Simeon al Tesalonicului învaţă pe cei căsătoriţi: „Trebuie să ştim că cei ce se însoţesc prin nuntă s-au legat de la Dumnezeu şi sunt curaţi cu chemarea Celui curat. Deci, trebuie să păzească unul faţă de altul nunta neîntinată şi să vieţuiască în pace şi evlavie . Cei ce s-au unit de la Dumnezeu cu cinste, curăţie şi dragoste, să păzească însoţirea într-un cuget, cu pace, ca un mare dar, pentru că vor răspunde înaintea Domnului, alături de celelalte îndatoriri dumnezeieşti, îngrijindu-se nu numai de trup, ci şi de sufletul lor. Căci numai aşa Dumnezeu va fi cu ei. Să-şi crească copiii cu frică de Dumnezeu (Efeseni 6, 4), să facă milostenie şi să se mântuiască” (Sf. Simeon Tesaloniceanul, op. cit., cap. 262).
Pravila Mare a lui Matei Basarab, cap. 170, spune următoarele despre curăţenia trupească a celor doi soţi: „Bărbatul şi femeia să nu se afle în pofta trupului, nici sâmbăta, nici Duminica, că în aceste zile mai mult se face dumnezeiasca Liturghie. Însă sâmbăta pentru sufletele celor morţi, iar Duminica pentru Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Însă aceasta să fie cu înţelegerea amândurora, adică să fie cu voia bărbatului şi a femeii” .
Iar Molitfelnicul mare, numit „Trebnic”, pagina 519, spune despre înfrânarea trupească a soţilor:
„În cele patru posturi, precum şi miercurea şi vinerea este bine ca soţii să se înfrâneze de la împreunarea trupească, ca semn că iubim pe Dumnezeu” .
Aşadar, zilele de înfrânare trupească ale soţilor sunt cele patru posturi, miercurea, vinerea, sâmbăta, Duminica şi toate zilele de post şi sărbătorile de peste an. Soţii trebuie să aibă două zile de curăţie înainte să meargă la biserică, iar
când vor să se împărtăşească, în afară de cele patru posturi, să ţină cel puţin o săptămână de curăţie înainte de a primi Preacuratele Taine şi trei zile după Sfânta Împărtăşanie.
( Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 5, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 42-45)

[cristiboss56]

Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. Ca Dumnezeu desăvârşit, El cuprinde toate cu dragoste , dragostea Sa nesfârşită. Ca Om desăvârşit, este iubitor cu fiecare suflet ce se apropie de El. Nouă, totuşi, această dragoste a lui Dumnezeu ni se pare cumva îndepărtată, ni se pare că Dumnezeu este foarte departe de noi. De fapt, noi ne depărtăm (de Dumnezeu). El nu se poate despărţi de noi, căci El este Viaţa. El este Dragostea deplină.
O, oare când vom avea şi noi faţă de Dânsul aceeaşi dragoste, oare când ne vom apropia de Dânsul ca de un prieten adevărat? Însă noi nu ne apropiem de El astfel, ci stingheriţi, parcă cu răceală; şi când ne rugăm, şi când facem un bine, suntem parcă peste măsură de formali. Iar El vrea să fim fireşti . Ne-a arătat aceasta prin felul în care a trăit printre noi: simplu, smerit şi blând. Trebuie să ne apropiem de Domnul aşa cum ne-a făcut; simpli, ca nişte copii nevinovaţi trebuie să ne apropiem de Dânsul.
( Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa , Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa, Editura Predania, Bucureşti, 2010, pp. 122-123)

[cristiboss56]

CUVANT DE INTELEPCIUNE :

Sunt un miracol al bunatatii lui Dumnezeu

Fă-ţi timp să te întrebi mai des: cărei înţelepciuni datorezi alcătuirea perfectă a corpului tău; ce îl ţine constant în viaţă şi îl direcţionează? Cine a statornicit legile intelectului, cele ce se manifestă până astăzi la toţi oamenii? Cine a înscris în inimile oamenilor legea conştiinţei, cea care lu*crează în noi întru răsplătirea binelui şi osândirea răului?

Dumnezeule Atot*puternic, Preaînţelept şi Atotbun! Tu ţii mereu mâna Ta ocrotitoare asupra mea, păcătosul, şi nu există clipă în care bunătatea Ta să mă fi părăsit! Fă-mă să-Ţi pot săruta mereu, cu credinţă vie, dreapta Ta. De ce-ar trebui oare să caut undeva departe semnele bunătăţii, înţelepciunii şi atotputerniciei Tale?!

Mă bucur nespus că le pot găsi, mai evident ca oriunde, în mine în*sumi. Eu sunt un miracol al bunătăţii lui Dumnezeu, al înţelepciunii şi atot*puterniciei Sale. Eu cuprind în mine în mic un întreg univers. Sufletul meu este o expresie a lumii nevăzute, trupul, o expresie a lumii văzute.

(Sfântul Ioan de Kronstadt)

[cristiboss56]

În viața monahală este ușor să-ți dai seama care ar putea fi starețul tău, însă cum putem să-l aflăm în viața noastră din lume? Unde ne-am putea afla „starețul” în afara vieții monahale?
Aceasta a fost întotdeauna o întrebare importantă în viața Bisericii și îmi aduc aminte de Sfântul Simeon Noul Teolog care spunea că
starețul trebuie căutat cu lacrimi . Roagă-te lui Dumnezeu să-ți dea unul, și dacă nu-l afli, atunci vorbește-I direct lui Dumnezeu, deșartă-ți inima înaintea Lui cu lacrimi, și Însuși Dumnezeu va fi Învățătorul tău. Ceea ce spun acum e puțin cam riscant și periculos, dar e ușor să ne închipuim că în zilele noastre nu mai există stareți. Însă dacă suntem smeriți, putem face din oricine un prorooc, pentru că dacă ne apropiem cu inimă smerită și cu încredere, atunci Dumnezeu ne va vorbi prin el.
Îmi amintesc că părintele Sofronie ne spunea: „Fă din duhovnicul tău un proroc!” . Adică, apropie-te cu credință și încredere, și Dumnezeu îl va insufla să-ți dea cuvânt. După cum spuneam mai înainte, pocăința adevărată dovedește că Dumnezeu este drept și binecuvântat în toate căile Sale, și că noi suntem niște mincinoși. De mult ori se întâmplă ca noi, duhovnicii, să nu știm ce spunem. Oamenii vin și ne cer un cuvânt. Uneori cuvântul vine firesc, fără să ne dăm seama, altădată nu primim cuvânt. Nu depinde numai de noi, depinde și de credința persoanei care întreabă.
O fetiță de 12 ani mi-a spus în spovedanie:
„Uneori am gânduri de mândrie, spuneți-mi ce să fac” . Și i-am zis: „Mulțumește-I Domnului pentru toate câte a făcut pentru tine, mulțumește-I pentru fiecare răsuflare pe care ți-o dă” . Și fetița aceea mi-a „înhățat” cuvântul și a plecat bucuroasă!
( Arhimandrit Zaharia Zaharou , Omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4), traducere din limba engleză de Monahia Tecla, Editura Basilica, București, 2014, pp. 30-31)

[cristiboss56]

Se întâlnesc diferite ispite. Vă voi da un exemplu: O creştină, o doamnă foarte temperamentală, evreică, s-a întors la credinţă , a venit la biserică mulţi ani; în decursul acestor ani, a încercat să o întoarcă la credinţă şi pe sora sa. Numai că sora nici în ruptul capului nu dorea să se boteze. Şi cu toate că ea atâţia ani a încercat să o convingă, să o înduplece, să îi explice, să îi dea cărţi, sora mereu se împotrivea cu mânie la toate aceste propuneri, nedorind să se creştineze. Şi iată că aceasta din urmă s-a îmbolnăvit grav, iar sora creştină a venit la spital să o cerceteze. Acolo a sfătuit-o: „Vezi în ce stare te afli? Poate că vei muri curând, botează-te!”. Fără nici un rezultat, însă. În cele din urmă, sora bolnavă şi-a pierdut cunoştinţa.
Sora creştină a hotărât că acum nu o mai poate împiedica nimic ca să o creştineze. Şi a început să sune, să întrebe diverşi duhovnici şi chiar episcopi cum ar trebui să procedeze (căci ea avea relaţii foarte mari). Unii spuneau: „Nu, nu se poate, cum să o creştinezi dacă nu vrea?”. Alţii erau de altă părere însă: „Încearcă!”. Şi, neauzind ceva care să o convingă, îndrăzneaţa creştină a reuşit să o boteze pe sora ei aflată pe patul de moarte. Aceasta nu şi-a mai revenit însă în simţire mai înainte de moarte. A murit, prin urmare, „creştină” şi putea fi prohodită . Oare cel mai important lucru pentru noi este ca omul „să fie prohodit”?
Cu toată stima mea către creştina despre care am povestit, eu i-am spus că un astfel de mod de a acţiona este absolut nepermis. O asemenea silire a conștiinței omului peste voia lui noi nu putem să o săvârşim. Toate cazurile asemănătoare sunt, bineînțeles, nevalide, iar eu nu m-am lăsat convins să recunosc un astfel de om ca fiind creştin. Dacă îl recunoaştem ca fiind creştin, înseamnă că noi credem într-un fel de magie ortodoxă. Înseamnă că nu înţelegem ce este Taina Ortodoxă .
Este adevărat, acţiunea sa a fost dictată de
dragoste ; ea se îndreptăţea că sora ei necredincioasă a fost botezată cu credinţa şi dragostea ei, a celei care a crezut. Însă în acest caz, o astfel de „înlocuire” este cu neputinţă. Dacă cea aflată pe patul de moarte ar fi încuviinţat câtuşi de puţin, dacă ar fi spus doar: „Da, cred, botezaţi-mă!” înainte de a-şi pierde cunoştinţa, atunci s-ar fi putut face una ca aceasta, însă ea nici măcar o dată nu a răspuns cu „Da!” la mulţimea rugăminţilor surorii sale creştine.
Tot astfel nu putem să împărtăşim nici pe omul care nu şi-a mărturisit credinţa.
( Protoiereu Vladimir Vorobiev , Duhovnicul și ucenicul , Editura Sophia, București, 2009, pp. 108-109)

[cristiboss56]

Să ne asemănăm, iubiţilor întru Hristos fiii mei, în această nejudecare, în această dragoste adevărată pentru aproapele nostru, oamenilor sfinţi. Să ne străduim să nu observăm şi nici chiar să nu cunoaştem greşelile celor de aproape ai noştri şi întotdeauna să recunoaştem doar păcatele proprii.
Fie ca una din cele mai iubite şi permanente rugăciuni ale noastre să fie: „Aşa, Doamne împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele” (Rugăcinea Sfântului Efrem Sirul). Să facem legământ cu Domnul nostru Iisus Hristos, să iertăm din toată inima toate supărările ce ne-au fost pricinuite din partea apropiaţilor noştri şi niciodată să nu judecăm pe nimeni. Şi dintr-o dată vom simţi în inima noastră pacea lui Hristos şi bucuria Lui. Îi vom fi dragi Lui, ca cei mai iubiţi şi preţuiţi copii ai Lui. Pentru această iubire faţă de aproapele nostru, Domnul va revărsa peste noi toată dragostea şi milostivirea Lui cea nespusă.
( Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev) Făcătorul de minuni din Sofia )

[cristiboss56]

Trebuie să remarcăm, înainte de orice, că a merge după Mântuitorul, adică a-I urma învăţăturile, e la voia noastr ă. E la voia noastră să ne ducem la întâlnirea cu El , sau să ne vedem de treburile noastre. Suntem liberi. E marele privilegiu care ne-a fost dat la creaţie. E marea taină a lumii oamenilor.
Ea, lumea oamenilor, poate chiar să-şi imagineze că e autonomă, că a părut de la sine, şi că poate să se organizeze în mod liber, după legi pe care şi le creează ea însăşi. Cred că Dumnezeu a găsit în acordarea libertăţii forma ideală a unei omeniri care să se simtă demnă şi independentă, până la riscul de a se priva chiar de El.
Cum am spus, Dumnezeu are un punct de vedere cu privire la aceasta, dar a socotit mai importanţă libertatea oamenilor. Tuturor le-a pus la îndemână însă pe lângă libertate, şi mijloacele care să-i orienteze în opţiunile libertăţii. Aşadar, ceea ce vrem noi să reţinem acum, în chip deosebit, e acest: „De voieşte cineva“, adică faptul că ne dă libertatea de a-L urma sau nu.
( Mitropolitul Antonie Plămădeală )

[cristiboss56]

Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula :
Perioadele de timp din anul bisericesc cuprinse între Înviere (Paşti) şi Rusalii şi între Crăciun şi Bobotează sunt intervale în care nu se fac metanii, îngenuncheri şi acte de pocăinţă, pentru a ne încadra în atmosfera de bucurie cauzată de sărbătorile creştine pe care le prăznuim în aceste perioade.
Această rânduială este respectată de toată lumea sau de toţi credincioşii care participă la săvârşirea cultului divin public, inclusiv de clerul slujitor.
Ceea ce ne interesează aici este un moment din timpul Sfintei Liturghii, la care slujitorii, respectând practica dintotdeauna a Bisericii şi indicaţiile tipiconale din Liturghier, îngenunchează. Este vorba de momentul imediat următor rostirii epiclezei, sfinţirii şi transformării pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului. După rânduiala corectă din Liturghier, după ce preotul sau episcopul rosteşte epicleza şi cele două scurte rugăciuni pentru cei care se vor împărtăşi şi pentru diverse categorii de răposaţi, `preotul şi diaconul cad în genunchi, căutând spre dumnezeiescul Trup şi Sânge al Domnului” (vezi Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 165). De fapt, fiecare îi pomeneşte pe cei dragi ai săi, vii şi adormiţi).
În perioadele Paşti - Rusalii şi Crăciun - Bobotează, când pentru toţi se aplică dispoziţiile canoanelor: 20 al Sinodului I Ecumenic, 66 al Sinodului Trulan, 15 al Sfântului Petru al Alexandriei şi 91 al Sfântului Vasile cel Mare, care interzic îngenuncherea şi metaniile atât pentru preot, cât şi pentru credincioşi, în zi de duminică, şi ale canoanelor 20 al Sinodului I Ecumenic şi 91 al Sfântului cel Mare, care interzic acelaşi lucru, între Paşti şi Rusalii, întâlnim două atitudini din partea slujitorilor bisericeşti. Unii nu îngenunchează în aceste două perioade, după epicleză, spunând că se încadrează în dispoziţia prescrisă de canoane, că în această perioadă nu se îngenunchează şi nu se fac metanii, rămânând în picioare. Alţii îngenunchează ca la fiecare Liturghie şi fac pomenirile necesare.
Care este poziţia sau atitudinea corectă a slujitorilor?
Atitudinea corectă este aceea de a îngenunchea, după rostirea epiclezei. De ce? Pentru că îngenuncherea în faţa misterului Liturghiei, a Trupului şi a Sângelui Domnului se deosebeşte de actul liturgic al metaniei şi al închinării obişnuite. Sensul îngenuncherii de după epicleză nu este penitenţial, de recunoaştere a păcătoşeniei şi a nimicniciei noastre. El este un semn de copleşire în faţa misterului liturgic, de extaz, şi nu de pocăinţă. Este, dacă vrem, şi un act de pocăinţă, pentru că slujitorul mereu se consideră nevrednic de înalta slujire sacerdotală, este şi un act de smerenie, pentru că numai în această stare ne putem prezenta în faţa lui Dumnezeu, dar este mai ales un act de adoraţie, de recunoaştere a nevredniciei noastre, de preamărire a lui Dumnezeu.
Misterul liturgic nu-l trăieşte oricine şi nu putem rămâne indiferenţi în faţa lui. De aceea îngenunchem aproape automat şi nu putem înţelege nicidecum atitudinea slujitorilor care rămân indiferenţi în acest moment, invocând prevederile canonice care spun că în această perioadă nu se îngenunchează, nici nu se fac metanii.
Deosebirea de atitudini a slujitorilor bisericeşti provine şi din faptul cum înţeleg canoanele şi le aplică. Unul este actul de penitenţă sau de pocăinţă pe care-l întrerupem, după cum precizează canoanele, şi altul cel de adorare şi de recunoaştere a măreţiei lui Dumnezeu. Aici ne comportăm după cum ne dictează momentul, în cazurile celelalte, respectăm canoanele şi normele bisericeşti. Îngenuncherea, metaniile sunt acte de penitenţă, de ispăşire a păcatelor, dar ele pot fi şi semne de respect, evlavie şi bună-cuviinţă. Ca acte de cult şi penitenţă, ele pot fi reglate de canoane şi nu se justifică în perioadele de bucurie ale Bisericii, dar ca semne de evlavie şi respect faţă de Dumnezeu, de Maica Domnului şi de sfinţi, ele sunt îngăduite şi recomandate oricând. Este de preferat să facem metanii şi închinăciuni, chiar în afara rânduielilor canonice, decât să nu ştim să ne închinăm sau să facem metanii. Un credincios adevărat se cunoaşte şi după cum se închină şi face metanii. Cu atât mai mult, metaniile şi îngenuncherile sunt necesare preotului, ca om al rugăciunii prin excelenţă.
De aceea vedem că aceia care s-au ocupat de ediţia Liturghierului din 2012 s-au grăbit când au introdus în textul lui nota: „Potrivit tradiţiei Bisericii, de la Învierea Domnului şi până la Rusalii, precum şi în perioada 25 decembrie - 6 ianuarie, preotul şi diaconul nu vor îngenunchea la acest moment, ci vor face doar închinăciuni până la pământ” (Liturghier, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2012, p. 255). Pe ce se bazează această observaţie? Din canoane nu putem deduce aşa ceva, iar tipicele nu fac această precizare. Când spunem `conform Tradiţiei”, este o exprimare prea generală şi nesigură. Când introducem o rubrică sau o observaţie nouă trebuie să avem temeiuri convingătoare. Până la această ediţie (2012), Liturghierele nu prevăd aşa ceva. Oare să nu fi ştiut diortositorii, care erau cunoscători desăvârşiţi ai rânduielilor tipiconale, că există asemenea dispoziţii? Şi chiar dacă vor fi ştiut că există asemenea dispoziţii, nu le-au trecut în Liturghier pentru simplul motiv că misterul liturgic rămâne acelaşi în toate zilele anului liturgic şi că în faţa lui nu putem decât să cădem în genunchi, în sensul de respect, admiraţie şi preamărire a lui Dumnezeu. Nu este de conceput ca un slujitor al Sfântului Altar să rămână în picioare în acest moment, invocând dispoziţiile canoanelor.
Unul este actul şi gestul de pocăinţă pe care îl fac atât credincioşii, cât şi clericii prin metanii şi închinăciuni, şi altul este actul de smerenie, admiraţie, uimire şi respect faţă de misterul liturgic. A evita metaniile sau îngenuncherile poate fi interpretat ca o formă de secularizare care îşi face simţită prezenţa şi în slujirea liturgică. Mai degrabă să prisosească metaniile şi îngenuncherile decât să lipsească din viaţa şi practica unui slujitor al Bisericii.
De aceea socotesc, în încheiere, că îngenuncherea după rostirea epiclezei este un lucru absolut normal şi necesar în perioada Paşti - Rusalii şi Crăciun - Bobotează pentru toţi slujitorii bisericeşti, ca semn de smerenie, respect, admiraţie şi uimire faţă de misterul liturgic, iar nu act de penitenţă sau de pocăinţă.